Moda campaniilor sociale

După o avalanşă de campanii sociale, de la cea împotriva violenţei în familie pînă la cea în favoarea consumului de sare iodată, am asistat pînă nu demult la un torent de critici ale acestora. Cum le controlăm finanţarea? Cum le măsurăm eficienţa? Şi, poate înainte de toate, cum le justificăm necesitatea?
-E o modă europeană! - spun unele voci critice.
- E conformarea la celebrul acquis comunitar... - întăresc altele.
- Aş! E ambiţia unor publicitari de a avea presă pozitivă! - se contrapune altă ipoteză.
- Aiurea! Sînt pur şi simplu bani rulaţi prin anumite filiere... - replică o teorie conspiraţionistă.
- Dar nici nu sînt chiar aşa de umanitare campaniile astea... E şi aici cîte-un interes care poartă cîte-un fes... - se insinuează bănuielile, pe cît de vagi şi ceţoase, pe atît de greu de contrazis...

Despre critica conţinutului comunicării - nu merită prea mult insistat. La capitolul ăsta mai tot cetăţeanul are ceva de obiectat: ba că sloganul "casa de copii nu e acasă" argumentează, taman contrar intenţiei, de ce merită să abandonezi copii; ba că ţiganii nu gustă gagul cu ghiozdanul transformat în acordeon; ba că metafora sare iodată - apă de ploaie nu prea ajută la înţelegerea mesajului... cu atît mai puţin caricatura unor oi ghemuite sub umbrele!!!

Dar campaniile de interes public mai au şi alt obiectiv, în afara celor declarate, acelea de conştientizare, de mobilizare, de colectare de fonduri etc. Un obiectiv extrem de însemnat pentru societatea românească de azi: campaniile de interes public au rămas, în România de după 2000, unele dintre puţinele prilejuri de reflecţie civică, unele dintre puţinele momente în care românii sunt îndemnaţi să gîndească, să dezbată, să ia atitudine. Restul - mai ales în programele TV - e de multe ori doar coregrafie de dezbateri, doar pantomimă de atitudine. De aceea, dincolo de rezultatele de conjunctură, măsurabile în fonduri colectate sau în apeluri la "linii fierbinţi", importantă este punerea în funcţiune a opiniei publice, un exerciţiu prin excelenţă democratic.

Dacă formularea îndemnurilor sună cam scrîşnit, dacă retorica nu e tocmai perfectă, dacă imaginile au încă un aer vădit tezist - astea sunt deja noduri în papură... Emitenţii acestor mesaje, respectiv publicitarii români, nu sînt decît exponenţi ai acestui popor care abia reînvaţă ce-nseamnă un forum, un tîrg de idei, o discuţie tematică, o deliberare colectivă. Sîntem nişte cetăţeni care abia îşi redobândesc spiritul cetăţenesc. Învăţăm împreună. Dacă şcoala românească ne învaţă să memorăm pe negîndite comentarii şi referate, cineva ne poate dezvăţa! Nu vreau să zic neapărat că publicitatea e acel cineva, dar ea poate da glas cîteodată acelor forme de reflecţie care sînt tipice democraţiilor şi societăţilor deschise.

Scrie un e-mail autorului la [email protected].