Cartea roz a duminicii mele

Weekend-ul acesta mi-am propus să scriu o poveste facilă despre o carte uşoară. (Ca şi cum aş vorbi din paginile unei reviste foarte, foarte, FOARTE lucioase cu tine. Care de-abia aştepţi să ţi se bage pe gât o carte. Bună, proastă, important e să o fi citit altcineva înainte. Să fie recomandată. Să sune interesant. Şi să fie de actualitate. Totul în maxim patru rânduri. Cu multe poze.)

Zis şi făcut. Am scanat biblioteca, am întins patru degete experte şi am extras cea mai previzibilă alegere când vrei să scrii o poveste facilă despre o carte uşoară: Turnul Sinucigaşilor, de Nick Hornby.

Ok, am să încerc să nu interpretez liniştea asta în niciun fel. (Era cea mai roz copertă pe care mi-au picat ochii!).

Turnul Sinucigaşilor e un produs beletristic de larg consum, ambalat după o reţetă de succes. (Mă descurc, nu? Sună glossy!). Se dau următoarele ingrediente: patru poveşti care variază de la tragic la patetic, patru anti-eroi (o femeie singură cu un fiu retardat, un star de televiziune implicat într-un scandal sexual, un tânăr muzician ratat şi părăsit de iubită, o fiică de ministru cu o soră dispărută şi probleme de comunicare), patru stiluri diferite de a spune că totul are o limită, patru seturi de motive pentru care Maureen, Martin, JJ si Jess hotărăsc să se urce într-o noapte pe acoperişul unui bloc şi... să nu sară. Încă. (E important să poţi să spui concis, pe înţelesul tuturor, despre ce e cartea. Să nu bâjbâie lumea...).

Ei, şi? Şi mai e şi Hornby. Care e un fan declarat al cuvintelor. Multe. Suculente. De un umor exploziv si de o duritate opacă, în care şi din care se iţesc vulgarităţi si emoţii delicate, într-o succesiune rapidă, ca un tăvălug verbal şi imagistic din care ieşi cu senzaţia că ai văzut un film. Cinematografică. Poate că acesta e cuvântul cel mai bun pentru a descrie o proză în care tot timpul se intâmplă ceva, în care cadrele se schimbă în permanenţă, în care fiecare personaj e urmărit în intimitatea sa dureroasă, şocantă, rizibilă, imprevizibilă şi deloc anostă. Pentru că de pe Turnul Sinucigaşilor călătorim la Starbucks, în studiouri de televiziune, în Tenerife şi... iar pe Turnul Sinucigaşilor, după care prin sufragerii şi dormitoare, prin parcuri, la Torley Heath (da, ştiu că n-aţi auzit de el, e un sătuc pe lângă Londra), în cluburi de noapte şi în vieţile atât de diferite ale unor oameni care au, în linii mari, cam aceeaşi problemă. S-au săturat... (Aici am combinat paragraful despre autor cu partea a doua a paragrafului "despre ce e cartea". Acum, în mod normal, cititorul trebuie impulsionat cu un fel de SWOT schematic din care să triumfe avantajele de a citi romanul).

PROs: Se citeşte uşor. Şi repede. Fraza are fluiditate, discursul e veridic, personajele sunt autentice şi poveştile lipsite de fabricaţii romanţioase. (Tocmai am pierdut trei sferturi din publicul feminin...). Nu plângi spasmodic şi nici nu râzi până te doare burta. Dar constaţi, cu luciditate rece, în cazul unora, zguduită, în cazul altora, că într-o lume de petreceri adolescentine, droguri, emisiuni live, mers ritual la biserică, relaţii complicate, divorţuri, aventuri extraconjugale şi iubiri postmoderne încape şi sinuciderea. Varianta ei. Gândul la ea. Şi decizia de a merge până la capăt. Sau nu. (S-a dus şi ultimul sfert...)

CONs: Dacă ţi-e foame de întreg registrul de figuri de stil, dacă vrei metafore care să te urmărească zile întregi, dacă eşti în căutarea unei cărţi care să-ţi rearanjeze sensibilitatea şi să te epuizeze intelectual, bref, dacă ai pretenţii de gourmet literar, nu e pentru tine! (Am mai tăiat unii de pe listă!) Iar dacă ai decis să excluzi din dieta ta beletristică tot ce e mai adânc, abscons şi cu multiple posibilităţi de interpretare, iarăşi pas! (S-a dus şi intelectualul gomos, rătăcit în revista fiicei studente...) Gândeşte-te la ea ca la o carte... fast food. (Zboară şi ecologiştii!).Â¥N-o s-o ţii minte o mie de ani, dar are gust, savoare, personalitate şi, chiar dacă nu pare decât o înghiţitură nevinovată de poveste, are multe calorii, mult balast emoţional care se ascunde în ambalajul facil al unui roman... de larg consum. (Referirile la mâncarea prind întotdeauna foarte bine. Lumea înţelege orice mult mai uşor când e vorba de mâncare. Nu degeaba aritmetica debutează cu probleme despre mere!)

(Concluzia trebuie să fie esenţa conceptului glossy: staruri, glamour şi exclusivism. Dacă nu-mi iese chestia asta, o să îmbătrânesc scriind despre clasici, aşa că trebuie să dau tot ce am mai trendy!). Turnul Sinucigaşilor e o carte în care apar Oscar Wilde, Britney Spears, Tony Blair şi un înger care seamănă cu Matt Damon. Varianta pe care am citit-o eu are un autobuz tipic londonez pe copertă. Roz fosforescent. Nu fuzionează cu titlul. Melanjul ăsta de dramă şi concesii făcute glossyficării te ţin în pagină. Ca să te lămureşti. Să vezi ce-i cu cartea asta. O fi bună, o fi proastă, o fi oarecare... Cam aici intenţionez să termin. În coadă de peşte. Înainte să spun cine sau dacă sau de ce sare. Unde sare. Sau cât de veridic poţi să sari din spatele copertei roz. Fosforescent.

(... oare să bag şi o poză cu Reese Witherspoon şi un căţel toy? La Londra? Ar fi o chestie, nu? Bun, acum trebuie să restrâng toată chestia asta la patru rânduri...)