Era bâlbâit. Foarte bâlbâit.
Nu ştiu de ce ignorăm lucrul ăsta, cu privire la Lewis Carroll. Adică ştim, toţi, de matematică, de suspiciunile de pedofilie, de paradoxuri, de Oxford, de cele trei surori, Edith, Alice şi Lorina Liddell sudate într-o singură muză-Lolită - Alice.
Ştim că Ţara Minunilor era o Pandoră din filmele de-acum care semăna cu Japonia de-atunci, ştim bârfele urâte - fotografii impudice, o cerere în căsătorie presupus adresată unei fetiţe de 11 ani (da, Alice...), o colecţie impresionantă de boli fantasmagorice materializate în leşinuri şi declinuri demne de a fi fost consemnate de un Edgar Allan Poe.
Ştim cărţile cu Alice, filmele cu Alice, despre Alice, pentru Alice. Ştim Alice... pe dinafară. Unii dintre noi.
S-au făcut foarte multe paralele între Carroll, matematicianul şi Carroll, scriitorul. În ideea că o pasiune o alimenta pe cealaltă. Fantasticul acela impregnat de nonsens delicios ţâşnea dintr-o ordine exemplară a unui creier înclinat, mai degrabă, spre reverii euclidiene, a cărui plăcere majoră era să-şi permită fantezii atât de departe de logică, structură, reguli pentru a putea face, din nou, ordine, la sfârşit, într-un haos năstruşnic şi scuturat de chingile raţiunii. S-a scris mult despre haosul lui Carroll. Despre dezordinea lui gândită special pentru delectarea reordonării unor noţiuni.
Sincer, e partea de analiză (de altfel extrem de articulată şi bine pusă la punct) care a reuşit întotdeauna să mă plictisească pur şi simplu... crâncen.
Dar asta sunt doar eu. Cu prea puţină ordine matematică în lecturile mele.
Într-una din părţile lui Alice (cea cu Ţara Oglinzilor, mi se pare), apare un poem care se cheamă Jabberwocky.
L-am ignorat foarte mult timp. Acolo sunt, însă, toate. Toate elementele, preluate, de altfel, de Tim Burton în ultima versiune, 3D, a lui Alice.
Le-am căutat, după ce am văzut filmul şi le-am găsit. Una câte una. Matematic.
Arborele Tumtum. Pasărea Jubjub. Creatura temută căreia i se spune Bandersnatch. O arcă de mituri recreate pentru copii, într-o eufonie proaspătă, jucăuşă şi, da, poate şi geometrică, algebrică, trigonometrică, mustind de probabilităţi, congruenţe şi ascunse rădăcini... pătrate. N-aş avea de unde să ştiu.
Ce mi-aduc aminte şi ce-am redescoperit e că poemul îi vorbeşte direct unui băieţel speriat, pe care-l încredinţează că într-o zi (da, chiar Ziua Frabjous...) nevolnicia lui va pieri ca prin farmec şi el singur va zdrobi monstrul propriei lui plăsmuiri. Spaima nopţilor lui de coşmar. Fantasma propriei minţi. Demonul cel mai puternic - pentru că e creat de el, ştie cum şi când să-l atace. Jabberwocky. Frica.
Jabberwocky e un poem care ar pune la grea încercare până şi cea mai desăvârşită dicţie. Exces de aliteraţii, de vocale scurte, prea scurte încadrate de consoane dure - mai mereu oclusive îngrămădite unele într-altele sau siflante săltăreţe prinse într-o horă ca de iele. E un poem care, în româneşte, ar avea ceva din urgiile fonetice ale celor şase saşi în şapte saci (sau poate erau şapte saşi?... nu mai ştiu...). E o întrecere a lui Carroll cu el însuşi. În lectura mea, e un dialog între Carroll, matematicianul şi băieţelul de dinaintea anilor la Oxford în mintea căruia hălăduise, cu siguranţă, temut, primul Jabberwocky.
În realitate, îl chema Charles Lutwidge Dodgson. Charlie, probabil, la vârsta monştrilor pictaţi pe perete cu ochii pe jumătate închişi de somn şi consoanele stâlcite printre dinţi.
Charlie Dodgson era foarte bâlbâit.
Citeşte Jabberwocky aici.