Viaţă şi destin

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din Berdicev (oraş din Ucraina de astăzi) şi a urmat cursurile Institutului de Studii Superioare din Kiev şi cele ale Facultăţii de Matematică-Fizică din cadrul Universităţii de Stat din Moscova, absolvind în 1929. A lucrat ca inginer chimist în bazinul Donului, dar la mijlocul anilor '30 a renunţat la această meserie în favoarea literaturii.

Nuvelele şi povestirile sale se bucură de succes şi atrag atenţia unor autori ca Maxim Gorki şi Mihail Bulgakov. În 1934, publică nuvela În oraşul Berdicev, care a stat la baza filmului Comisar (1967), regizat de Aleksandr Askolov. Filmul este însă interzis de KGB şi apare pe marile ecrane abia în 1990, în perioada perestroikăi.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Grossman a fost reporter de front, unul dintre primii comentatori ai Holocaustului. Articolul său, Infernul de la Treblinka, din 1944, a făcut parte dintre probele acuzării în procesul de la Nürnberg. Însă criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă.


Viaţă şi destin, una dintre capodoperele literaturii ruse şi universale, este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întîmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauză dreaptă (1949, apărut în revista Novîi mir între 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia, Viaţă şi destin, în 1952. Opt ani mai tîrziu, l-a propus spre publicare, dar în 1961 KGB-ul a confiscat manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că era mai subversiv chiar decît Doctor Jivago al lui Pasternak. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului pînă în lagărele Gulagului, conturînd fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişînd destine memorabile. Pe lîngă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strînsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai tîrziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.


Strum a intrat în cabinetul lui Şişakov cu intenţia de a fi ponderat, de a nu rosti nici un cuvînt tăios.

Înţelegea că e o prostie să se supere şi să se simtă jignit pentru că în capul unui academician birocrat Strum şi activitatea sa erau situate pe ultimele, cele mai nefavorabile poziţii.

Dar îndată ce a zărit chipul lui Şişakov, s-a simţit cuprins de o iritare de nestăpînit.
- Aleksei Alekseevici, începu el. Cum se zice, dragoste cu sila nu se poate, dar dumneavoastră nu v-aţi interesat niciodată de mersul montajului instalaţiei.

Şişakov spuse pe un ton blajin:
- Am să trec neapărat, cît de curînd, pe la dumneavoastră.

Adică şeful promitea să-l fericească pe Strum cu vizita sa.

Şi adăugă:
- Mie mi se pare că, în general, conducerea este suficient de atentă faţă de nevoile dumneavoastră.
- Îndeosebi secţia cadre.

Plin de bunăvoinţă, Şişakov întrebă:
- Dar ce piedici vă pune secţia cadre? Sînteţi primul conducător de laborator care declară aşa ceva.
- Aleksei Alekseevici, rog mereu, dar zadarnic, să fie chemată Weispapier de la Kazan; e o specialistă cu totul indispensabilă în fotografierile nucleare. Apoi mă pronunţ categoric împotriva concedierii Loşakovei. E un lucrător minunat, un om deosebit. Nu pot să-mi imaginez cum se poate să fie concediată Loşakova. Este inuman. Şi, în sfîrşit, vă rog să-l confirmaţi pe doctorandul în ştiinţe Landesman, care a susţinut concursul la noi. E un băiat talentat. Dumneavoastră, totuşi, subapreciaţi importanţa laboratorului nostru, căci altfel n-ar trebui să-mi pierd timpul cu asemenea discuţii.
- După cum vedeţi, şi eu îmi pierd timpul cu asemenea discuţii, pară Şişakov.

Bucuros că acesta a renunţat să-i vorbească pe tonul blajin care-l împiedica să-şi exprime enervarea, Strum rosti:
- E foarte neplăcut că aceste conflicte apar îndeosebi în jurul unor oameni cu nume evreieşti.
- Deci asta era, interveni Şişakov, trecînd de la pace la război. Viktor Pavlovici, continuă el, în faţa Institutului stau sarcini de răspundere. Nu e cazul să vă explic în ce vremuri grele ni s-au trasat aceste sarcini. Consider că laboratorul dumneavoastră nu este în măsură să asigure integral, în prezent, rezolvarea acestor sarcini. Pe deasupra, în jurul lucrării dumneavoastră, care este neîndoielnic interesantă, dar la fel de neîndoielnic şi discutabilă, s-a stîrnit o zarvă exagerată.

Apoi ridică tonul:
- Nu este numai punctul meu de vedere. Sînt tovarăşi care consideră că această vîlvă îi dezorganizează pe cercetătorii ştiinţifici. Ieri s-a vorbit amănunţit cu mine în această chestiune. S-a exprimat părerea că ar trebui să mai reflectaţi asupra concluziilor dumneavoastră, căci ele contravin concepţiilor materialiste privitoare la natura materiei, dumneavoastră înşivă sînteţi dator să luaţi cuvîntul în această problemă. Unii oameni, pornind de la consideraţii încă neclare pentru mine, au interesul ca nişte teorii discutabile să fie declarate drept orientare generală în ştiinţă tocmai într-un moment cînd toate forţele noastre se cuvine să se îndrepte înspre problemele impuse de război. Toată această chestiune este extrem de serioasă. Iar dumneavoastră aţi venit cu nişte pretenţii teribile în problema unei oarecare Loşakova. Scuzaţi-mă, dar eu niciodată n-am ştiut că Loşakova e un nume evreiesc.

Ascultîndu-l pe Şişakov, Strum îşi pierdu cumpătul. Nimeni nu-şi exprimase pe faţă o atitudine duşmănoasă faţă de lucrarea sa. Acum auzea pentru prima oară aşa ceva din partea unui academician, a conducătorului institutului în care lucra.

În această situaţie, fără să se mai teamă de urmări, a spus tot ceea ce gîndea şi ce, tocmai de aceea, n-ar fi trebuit să exprime.

A spus că fizicii îi este indiferent dacă confirmă sau nu vreo filozofie. A spus că logica deducţiilor matematice este mai puternică decît logica lui Engels şi Lenin, aşa că Badin de la secţia pentru ştiinţă a C.C. n-are decît să adapteze concepţiile lui Lenin la matematică şi fizică, nicidecum fizica şi matematica la concepţiile lui Lenin. A spus că practicismul îngust dăunează ştiinţei, indiferent cine este acela care i-a dat expresie, "fie el chiar şi Dumnezeu"; numai o mare teorie poate genera o mare practică. El este încredinţat că problemele cardinale de ordin tehnic şi nu numai tehnic se vor rezolva chiar în secolul XX, în corelaţie cu teoria proceselor nucleare. Aşa încît el îşi va exprima cu plăcere, tocmai în acest spirit, punctul de vedere, dacă tovarăşii ale căror nume Şişakov nu i le spune şi lui apreciază că e necesar să ia cuvîntul.
- Iar în ce priveşte problema oamenilor cu nume evreieşti, Aleksei Alekseevici, nu s-ar cuveni să o luaţi în glumă, dacă sînteţi într-adevăr un intelectual rus, zise el. În cazul unui refuz al dumneavoastră la cererile mele, voi fi nevoit să părăsesc neîntîrziat Institutul.

Îşi trase răsuflarea, se uită la Şişakov, se gîndi o clipă, apoi spuse:
- În asemenea condiţii îmi este greu să lucrez. Doar nu sînt numai fizician, ci şi om. Îmi este ruşine faţă de nişte oameni care aşteaptă din partea mea ajutor şi protecţie în cazul unor nedreptăţi.

De astă dată a spus: "În asemenea condiţii îmi este greu să lucrez". Nu l-au mai ţinut forţele să repete cuvintele referitoare la plecarea neîntîrziată. A văzut după expresia lui Şişakov că a sesizat formularea atenuată.

Aşa încît, tocmai de aceea, directorul a apăsat pedala:
- Nu are rost să continuăm această discuţie în limbaj ultimativ. Eu, desigur, sînt nevoit să iau în considerare dorinţele dumneavoastră.

Pe întreg parcursul acelei zile, Strum a fost stăpînit de un sentiment ciudat, chinuitor şi îmbucurător, în acelaşi timp. Aparatele din laborator, noua instalaţie, al cărei montaj se apropia de sfîrşit, i se păreau o parte a vieţii, a creierului, a trupului său. Cum să poată exista rupt de ele?

Îi era groază să-şi amintească de cuvintele eretice pe care le rostise în faţa directorului. Dar, în acelaşi timp, se simţea puternic. Neputinţa sa îi era şi puterea. Dar i-ar fi putut oare trece prin minte că tocmai în zilele triumfului său ştiinţific, revenind la Moscova, avea să fie nevoit să poarte o asemenea discuţie?

Nimeni nu putea să ştie de ciocnirea sa cu Şişakov, dar i se părea că astăzi colaboratorii îl privesc cu o deosebită afecţiune.

Aşa, de pildă, Anna Stepanovna l-a luat de braţ, strîngîndu-l uşor:
- Viktor Pavlovici, nu vreau să vă mulţumesc, dar eu ştiu că dumneavoastră sînteţi dumneavoastră.

A rămas un timp lîngă ea, tăcut, emoţionat şi aproape fericit.
"Mamă, mamă, gîndi el pe neaşteptate. Vezi tu ce se petrece, vezi?"

În drum spre casă hotărîse să nu-i spună nimic soţiei, dar n-a putut să-şi înfrîngă obiceiul de a-i împărtăşi tot ce i se întîmplă, şi încă din vestibul, în timp ce îşi dezbrăca paltonul, rosti:
- Gata, Liudmila, plec de la institut.

Liudmila Nikolaevna s-a întristat şi s-a necăjit, fireşte, dar îndată i-a adresat nişte cuvinte supărătoare:
- Te porţi ca şi cum ai fi vreun Lomonosov sau Mendeleev. Dacă ai să pleci, în locul tău are să vină Sokolov sau Markov. Apoi, ridicîndu-şi capul de la lucrul ei, adăugă: Lasă-l pe Landesman al tău să plece pe front. Altfel, într-adevăr, în minţile oamenilor cu idei preconcepute va rezulta că un evreu îl aranjează pe un alt evreu într-un post ferit, la un institut al Apărării.
- Bine, bine, destul, zise el. Ţii minte cum zice Nekrasov: "Spera, săracul, în templul gloriei s-ajungă, dar bine îi păru c-ajunse măcar într-un spital". Aşa şi cu mine, socoteam că am meritat pîinea pe care o mîncam, şi, cînd colo, mi se cere să mă căiesc pentru nişte păcate, pentru erezie. Nu zău, gîndeşte-te şi tu: să iau cuvîntul şi să mă învinuiesc. Dar asta-i curată aiureală! Şi parcă mai ieri m-au propus cu toţii pentru premiu, mă căutau studenţii. Toate astea numai Badin le face! Dar ce zic eu de Badin, cineva acolo sus nu mă poate suferi, asta-i!

Liudmila Nikolaevna se apropie de el, îi potrivi cravata, îi trase pulpana hainei şi spuse:
- Probabil că nici n-ai mîncat la amiază, de eşti aşa palid.
- Nu-mi arde mie de mîncare.
- Ia puţină pîine cu unt pînă încălzesc prînzul.

Apoi îi picură într-un pahar un medicament pentru inimă şi zise:
- Bea. Nu-mi place cum arăţi. Dă-mi mîna să-ţi văd pulsul.

Trecură în bucătărie. Strum mesteca pîine şi se uita într-o oglinjoară pe care Nadia o atîrnase lîngă contorul de gaze.
- Ce straniu, ce absurd, zise el. Să-mi fi închipuit eu la Kazan că o să fiu pus în situaţia să completez chestionare de cadre cu sute de rubrici, să ascult cuvinte ca acelea auzite astăzi. Ce putere! Statul şi omul... Ba îl înalţă pînă-n tării, ba îl azvîrle ca pe un nimic în prăpastie.
- Vitea, vreau să stau de vorbă cu tine despre Nadia, îl întrerupse Liudmila Nikolaevna. Aproape zilnic se întoarce acasă după ora de interdicţie a circulaţiei.
- Mi-ai mai spus asta acum cîteva zile.
- Ştiu că ţi-am spus. Dar aseară m-am dus întîmplător la fereastră, am dat uşor storul la o parte şi ce văd: Nadia se plimba cu unul în uniformă. S-au oprit lîngă magazinul de lactate şi au început să se sărute.
- Ia te uită, se miră Viktor Pavlovici, încetînd să mai mestece.

Nadia se sărută cu un militar. Cîteva clipe, Strum şezu fără a scoate o vorbă, apoi începu să rîdă. Se părea că numai o noutate năucitoare ca asta ar fi fost în stare să-l distragă de la gîndurile apăsătoare, să-i alunge neliniştite. Pentru un moment, privirile lor se întîlniră şi Liudmila Nikolaevna, spre surprinderea ei, începu şi ea să rîdă. În acel moment se ivi între ei acea înţelegere reciprocă, deplină, posibilă doar în rare minute ale vieţii, fără să fie nevoie de cuvinte şi de gînduri.

Aşa se face că femeia n-a fost surprinsă cînd bărbatul a zis, aparent fără nici o legătură:
- Mila, Mila, tu trebuie să fii de acord, nu-i aşa că am avut dreptate luîndu-mă la harţă cu Şişakov?

Era un raţionament simplu, dar nu tocmai uşor de înţeles. Aici se întrepătrundea gîndul la viaţa trăită, la destinul lui Tolea şi al mamei lui, la faptul că e război; oricîtă glorie şi bogăţie ar acumula un om, pe măsură ce îmbătrîneşte, el va pleca, va muri, iar în locul său vor veni cei tineri, însă lucrul cel mai important este să treci cu cinste prin viaţă.

Şi Strum îşi întrebă soţia:
- Nu-i aşa că am dreptate, că am procedat corect?

Dar Liudmila Nikolaevna clătină negativ din cap. Deceniile de intimitate, de viaţă unită puteau să şi distanţeze oamenii.
- Ştii, Liuda, zise Strum resemnat, cei care au dreptate în viaţă adesea nu ştiu să se poarte - îşi pierd cumpătul, vorbesc grosolan, sînt lipsiţi de tact, intoleranţi - şi, de obicei, sînt învinuiţi de toate neorînduielile, atît în serviciu, cît şi în familie. Pe cînd cei care nu au dreptate, agresorii, ei ştiu să se poarte, sînt raţionali, calmi, cu tact, şi mereu par să aibă dreptate.

În acel moment, la orele unsprezece, sosi Nadia. Auzind zgomotul cheii în broască, Liudmila Nikolaevna îi zise soţului:
- Stai de vorbă cu ea.
- Ba ţie îţi e mai la îndemînă, n-o să mă apuc eu să..., ripostă Viktor Pavlovici, dar cînd Nadia intră, zburlită şi cu nasul roşu, în sufragerie, el o luă la rost: Cu cine mi te săruţi tu în faţa uşii de la intrare?

Nadia privi brusc împrejur, parcă gata s-o ia la fugă, apoi, cu gura pe jumătate deschisă, se uită la tatăl ei.

Dar peste o clipă ridică din umeri şi rosti cu indiferenţă:
- Păi... Cu Andriuşa Lomov. Acum e la o şcoală de locotenenţi.
- Şi ce ţi-a venit, ai de gînd să te măriţi cu el? întrebă Strum, uluit de glasul neşovăielnic al Nadiei. Se uită la soţia sa, să constate dacă vede şi ea cum se poartă fiică-sa:
- Să mă mărit? repetă Nadia întrebarea, şi cuvîntul acesta, raportat la fiica lui, îl uimi pe Strum. Ştiu eu, s-ar putea!

Apoi adăugă:
- Dar poate că nu, încă nu m-am hotărît definitiv.

Liudmila Nikolaevna, care tăcuse tot timpul, întrebă:
- Nadia, de ce ai tot minţit spunîndu-ne de acel tată al Maikăi şi de lecţii? Eu n-am minţit-o niciodată pe mama.

Strum însă îşi aminti că pe vremea cînd îi făcea curte Liudmilei, ea îi spunea venind la întîlnire:
- L-am lăsat pe Tolea la mama. Am minţit-o că merg la bibliotecă.

Deodată Nadia, revenind brusc la firea ei de copil, strigă cu glas plîngăreţ şi răutăcios:
- Dar să mă spionaţi e bine? Mama ta te spiona şi ea?

Cuprins de turbare, Strum se răsti:
- Proasto! Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mama ta?!

Ea îl privea cu un aer plictisit şi răbdător.
- Deci cum e, Nadejda Viktorovna, dumneavoastră, pe cît se vede, încă nu aţi hotărît dacă vă măritaţi sau dacă veţi deveni amanta tînărului colonel?
- Nu, încă n-am hotărît, şi în al doilea rînd, el nu e colonel, răspunse Nadia.

E posibil oare ca buzele ei să le sărute un ins oarecare în manta militară? E cu putinţă ca de copiliţa asta de Nadiuşa, o gîsculiţă caraghioasă şi isteaţă, să se îndrăgostească cineva, s-o privească în ochii ăia de căţeluş?

Dar asta-i eterna poveste.

Liudmila Nikolaevna tăcea, înţelegea că acum Nadia avea să se încăpăţîneze, că nu va mai scoate o vorbă. Ştia că mai tîrziu, cînd vor rămîne singure, îşi va mîngîia fetiţa pe creştet, Nadia se va smiorcăi fără vreun motiv anume, iar mamei i se va face tare milă de ea, de asemenea fără nici un motiv, căci, la urma urmei, nu e cine ştie ce nenorocire pentru o fată să se sărute cu un băieţandru. Apoi Nadia îi va povesti totul despre acest Lomov, iar ea, mîngîindu-şi fiica pe plete, îşi va aduce aminte cum ea însăşi s-a sărutat pentru prima oară şi se va gîndi la Tolea, căci tot ce se petrece acum în viaţă de Tolea, fiul ei, se leagă. De Tolea, care nu mai este.

Ce tristă e această dragoste de fată pe marginea prăpastiei războiului! Tolea, Tolea...

Viktor Pavlovici însă, cuprins de părintească nelinişte, continua să se agite.
- Unde-şi face serviciul acest prostovan? întrebă. Am să-i vorbesc eu comandantului lui şi are să-i arate el cum să întreţină legături amoroase cu nişte mucoase.

Nadia tăcea, iar Strum, parcă vrăjit de impertinenţa ei, amuţi fără să vrea, apoi întrebă:
- Ce te holbezi la mine ca o fiinţă de rasă superioară la o amibă?

Într-un chip ciudat, privirea Nadiei îi aducea în minte discuţiile din ziua aceea cu Şişakov: calmul şi înfumuratul Aleksei Alekseevici îl măsurase pe Strum de la înălţimea măreţiei lui de persoană cu rang în aparatul de stat şi academic. Sub privirea ochilor alburii ai lui Şişakov simţise instinctiv zădărnicia tuturor protestelor, ultimatumurilor, tulburărilor sale. Forţa orînduirii de stat se înălţa ca o stană de bazalt, iar Şişakov se uita cu o calmă indiferenţă la modul în care se perpelea Strum - ce putere avea el să urnească bazaltul acela?

Şi, ciudat lucru, dar fetiţa asta care stătea acum în faţa lui părea să fie şi ea conştientă că el, agitîndu-se şi supărîndu-se fără rost, ar vrea să facă imposibilul, adică să oprească mersul vieţii.

Iar peste noapte, Strum se gîndea că, rupînd-o cu institutul, îşi distruge viaţa. Plecării sale de la institut i se va da un caracter politic, se va spune că el a devenit sursa unor nesănătoase atitudini opoziţioniste; şi-apoi e război. Institutul se bucură de bunăvoinţa lui Stalin. Şi unde mai pui chestionarul acela înspăimîntător...

Pe deasupra, mai era şi discuţia aceea prostească cu Şişakov. Iar colac peste pupăză - şi discuţiile de la Kazan. Madiarov...

Deodată, i se făcu atît de frică, încît îl cuprinse dorinţa să-i scrie lui Şişakov o scrisoare de împăcare şi să anihileze toate evenimentele acelei zile.


(Carte în curs de apariţie în cadrul colecţiei Biblioteca Polirom - disponibilă în librării începînd cu data de 8 aprilie 2010)