Un roman tranşant al destalinizării

Citiţi un fragment din această carte.

Romanul Viaţă şi destin de Vasili Grossman a fost considerat o capodoperă a dezumanizării: el este esenţial pentru că stabileşte similitudinile totalitare dintre nazism şi comunism prin intermediul bătăliei de la Stalingrad şi al lagărelor aflate sub cele două jurisdicţii: germană şi sovietică. Viaţă şi destin a fost scris în perioada dezgheţului hruşciovist, dar el a fost confiscat de KGB şi a apărut în Occident la începutul perestroikăi iniţiate de Mihail Gorbaciov. Scopul autorului este acela de a arăta că atît de clamata antiteză dintre nazism şi comunism este o aparenţă, cele două "isme" marcante ale secolului XX fiind gemene, chiar dacă nazismul se pretinde a fi anticomunist, iar comunismul, antinazist (consideră Efim Etkind în prefaţa la romanul lui Grossman).

Romanul debutează cu descrierea unui lagăr nazist de concentrare, unde, la fel ca în lagărele sovietice, controlul interior îl aveau deţinuţii de drept comun care îi oprimau pe deţinuţii politici. Lagărele naziste sînt văzute ca nişte oraşe de sine stătătoare ale unei Europe contaminate: "Lagărele deveniseră oraşele Noii Europe. Ele creşteau şi se întindeau, aveau planurile lor, străzile, locurile, spitalele lor, spaţiile de troc, crematoriile şi stadioanele lor". În aceste lagăre, umanitatea sovietică, în special cea rusească, nu este compactă şi omogenă ideologic, dimpotrivă: există bolşevici şi antibolşevici, stalinişti, leninişti, sceptici, moderaţi, cinici etc. Un personaj aparte este Mostovskoi, vechi bolşevic, care înţelege că, dacă ar critica stalinismul, s-ar opune implicit şi leninismului, ceea ce i-ar distruge tocmai concepţia despre lume şi viaţă. Mostovskoi are îndoieli, dar el ştie că, îndoindu-se de Stalin, va trebui să îl renege şi pe Lenin, iar această cale ar echivala pentru el cu un abis. Un alt deţinut, Cerneţov, consideră însă că "cruzimea a făcut din Stalin continuatorul lui Lenin", cel din urmă fiind "sfărîmătorul libertăţii ruseşti", iar nu fondatorul acesteia. Pe de altă parte, Grossman mediază ideea că, după oroarea revoluţiei ruse, creştinismul a renăscut tocmai pentru că răul absolut a remotivat credinţa ruşilor. Lagărele naziste sînt pline de oameni care au suferit: foşti deportaţi, foşti prizonieri de război, bolşevici, antistalinişti, un Turn Babel de făpturi umane şi atitudini politice; personajele de aici sînt impasibile sau, dimpotrivă, pasionale, dar pînă şi cei împietriţi au un călcîi al lui Ahile, pînă şi indiferenţii ori cinicii în noaptea lagărului, unul dintre deţinuţi "plînge Rusia" şi pentru Rusia, tocmai pentru că aceasta este o ţară maculată de o ideologie dezumanizantă. Lagărele naziste nu înseamnă nimic, meditează alt rus din roman, pe lîngă lagărele instituite de propriul tău popor: aceasta este puntea făcută de autor înspre Gulag. Grossman stabileşte distincţii clare între victime şi călăi, prezentînd abuzurile şi atrocităţile nazisto-sovietice; portretistica lui se ocupă în mod predilect de victime, dar călăii (care sînt oameni ca oricare, de aici vinovăţia lor) sînt şi ei analizaţi pe îndelete. Staliniştii din roman nu sînt fanatici, ci doar nişte indivizi bine îndoctrinaţi: autorul nu face din ei nişte roboţi, ci nişte cinici; călăii sînt monstruoşi prin normalitatea lor, firescul lor este cel incalificabil şi oripilant. Vechea Rusie este prezentă şi ea prin aristocraţi supravieţuitori şi intelectuali rasaţi, care invocă minţile luminate de odinioară, un Berdiaev, un Soloviev sau scriitori de talia Annei Ahmatova ori a lui Mihail Bulgakov. Rusia de odinioară este proiectată ca o Atlantidă prăbuşită în ocean, ai cărei atlanţi au supravieţuit sub unu la sută, dar care îi stîrnesc pe "scufundătorii" noilor vremuri.

Spre deosebire de lagărele naziste, unde disperarea este asumată, în lagărele sovietice există mai multe tipuri de disperare: cea care striveşte, cea inopinată, cea care sufocă şi cea care sfîşie. În lagărele sovietice există trei lumi bine particularizate: vechea lume ţaristă "cu anarhişti, aristocraţi şi ofiţeri, apoi lumea stalinistă contemporană în care sînt prinşi şi leniniştii, şi în sfîrşit o a treia lume, aceea a anticomuniştilor care cred în ideea de libertate şi democraţie. Nici chiar vechii revoluţionari bolşevici nu mai pot fi păcăliţi în ceea ce priveşte comunismul"este revelatoare, de aceea, scena dintre Magar şi Abarciuk, maestru şi ucenic, în care cel dintîi concentrează toată dezamăgirea produsă de comunism: revoluţia a fost o eroare, iar căinţa nu foloseşte la nimic, întrucît nici o remuşcare nu ar putea compensa dezastrul produs de revoluţia bolşevică; conţinutul acestei revoluţii a fost strivirea libertăţii. Abarciuk se revoltă şi îşi consideră maestrul a fi un trădător, dar, pentru a da sens vorbelor sale, Magar se sinucide.

Ca punct nodal al romanului, este binevenită comparaţia între lagărele naziste (din Germania, dar şi cele de pe teritoriile Ucrainei şi Bielorusiei invadate de germani) şi cele sovietice: Ucraina şi Bielorusia au suferit în mod aparte efectele celor două totalitarisme; acolo unde Stalin a lansat şi concretizat campania de exterminare a kulacilor, sabotorilor, troţkiştilor şi buhariniştilor, ceva mai tîrziu naziştii aveau să-i extermine aproape matematic pe evreii din aceleaşi teritorii. Paralela între cele două tipuri de lagăre alienante arată că acestea sînt egale în teroare, doar primitivitatea despărţindu-le: sovieticii sînt grobieni, naziştii, perfecţionaţi în producerea ororii. Paralela lui Grossman este curajoasă şi exactă, cu amendamentul că el atacă direct stalinismul şi Gulagul acestei perioade, făcînd mai puţine referinţe la teroarea din perioada leninistă. Care este trăsătura uimitoare a umanităţii în secolul XX? Obedienţa şi orbirea, constată Grossman: obedienţa victimelor care merg spăşite la "abator", obedienţa călăilor care extermină "neutru", din raţiuni sociale, politice şi rasiale, obedienţa şi orbirea "spectatorilor" care asistă la teroare fără să se revolte.

Un al treilea grup de personaje, care nu este circumscris toposului lagărelor (nici naziste, nici sovietice), este acela al intelectualilor în libertate şi al zekilor eliberaţi. Cei dintîi analizează sensul libertăţii la marii scriitori ruşi: Dostoievski este perceput ca dezumanizant, iar Tolstoi este tendenţios, fiindcă îl aşază pe Dumnezeu înaintea omului; singurul care prin scrisul său vizează în mod absolut omul este Cehov. Cît despre zekii eliberaţi din Gulag, aceştia descriu complexul de închisori şi lagăre sovietice ca pe "o altă planetă", "cu obiceiurile ei, cu Evul ei Mediu şi Timpurile moderne", "cu proverbele şi dictoanele ei"; teroarea este însă legată mai cu seamă de anul 1937.

Comparaţia esenţială nu este făcută doar între lagărele sovietice şi cele naziste, ci şi între Stalin şi Hitler: cei doi dictatori sînt egali şi asemănători, chiar dacă nu identici. La alt nivel, ofiţerii SS sînt, în teorie măcar, nişte corespondenţe ale ofiţerilor NKVD, avînd aceeaşi structură de funcţionari ai terorii şi ororii. Grossman continuă paralela la toate nivelurile sociale şi politice. "Pe voi vă urîţi în noi", îi declară Liss, un ofiţer SS, bătrînului bolşevic Mostovskoi. "Dacă vom pierde războiul", adaugă acelaşi ofiţer SS, "vom continua să trăim şi să ne dezvoltăm sub o altă formă, prin voi, ruşii, conservîndu-ne esenţa". Liss continuă: "Nu există prăpastie între noi" (între nazişti şi comunişti). "Acest abis este fals. Pentru că sîntem forme diferite ale aceleiaşi esenţe: Statul-Partid." Stalin şi Hitler sînt doi "tătuci" şi revoluţionari gemeni; o întîietate există totuşi: Hitler este discipolul genial al lui Stalin, dar, în acelaşi timp, şi maestrul lui Stalin "epurările din 1937 în URSS sînt copiate după Noaptea Cuţitelor Lungi, comuniştii şi naziştii fiindu-şi unii altora ucenici şi maeştri! Foametea din lagărele naziste este comparat ă cu foametea artificială din Ucraina (declanşată la ordinul lui Stalin, pentru a-i extermina pe ţăranii înstăriţi), cînd populaţia rustică fusese silită să devină erbivoră sau chiar canibală ca să reziste. Comunismul (de tip bolşevic) este înrudit direct şi vizibil cu nazismul: ofiţerul Liss îi spune "maestre" lui Mostovskoi, indicînd prin aceasta că nazismul este un "ism" ucenic al comunismului! Grossman urmăreşte în paralel, de asemenea, antisemitismul nazist şi cel stalinist, chiar dacă nivelurile de exterminare şi persecuţie a evreilor sînt catalogate a fi diferite: paralela este cu atît mai curajoasă cu cît ea vine din partea unui autor rus şi evreu în acelaşi timp, care riscă o apropiere încă destul de greu acceptată, aceea între Gulag şi Holocaust.

Era firesc însă ca, în afara paralelei între cele două totalitarisme, Grossman să se ocupe în mod predilect de teroarea sovietică. El prezintă pe îndelete arestarea, umilirea şi schingiuirea unui comisar sovietic, Krîmov: paradoxal, acesta este un bolşevic convins, de nu cumva un stalinist fanatic (chiar dacă are îndoieli), care vede în anchetatorul său un dublu de granit, pe el însuşi aşa cum ar fi vrut să fie! Deşi înţelege mecanismul marilor procese înscenate, Krîmov nu renunţă la utopia bolşevică, nici nu devine anticomunist. Grossman nu se opreşte doar la figura unor victime provenite din membri pasivi ai aparatului de represiune, ci se ocupă şi de figura unor fanatici ideologici. Astfel, foşti cekişti ajung şi ei în Gulag, după schema înghiţitorului înghiţit, a căpcăunului devorat. Un astfel de individ, stalinist convins, întrucît vede în Stalin singura făptură pe care o iubeşte cu adevărat (nimic necontînd în rest, nici familia, nici viaţa), ţine teoria vinovăţiei obligatorii, într-un discurs pur orwellian, ca în 1984: "Inocenţa individuală este o rămăşiţă a Evului Mediu. E o alchimie. Noi, cekiştii, am pus la punct o teză superioară: nu există pe pămînt oameni inocenţi. Fiecare individ merită să fie judecat la tribunal. Orice persoană care face obiectul unui ordin de arestare este culpabilă. Şi se poate emite un asemenea ordin pentru oricine. Fiecare om are dreptul la un ordin de arestare. Inclusiv cei care toată viaţa lor au semnat astfel de ordine pentru alţii". Alţi foşti membri ai aparatului de represiune narează, la rîndul lor, atrocităţile anului 1937: torturi, spălări ale creierului, execuţii, imolări de cadavre, supraveghetori ai terorii deveniţi nebuni; călăii înşişi, unii, ajung în Gulag, se îndoiesc de regimul pe care l-au consolidat sau, dimpotrivă, rămîn împietriţi în structura lor de maeştri ai terorii funcţionale. "Lagărul [Gulagul - n.m.] era, într-un fel, reflexia hiperbolică, sporită, a vieţii din afara sîrmei ghimpate. Dar viaţa trăită într-o parte şi în cealaltă, departe de a fi contradictorie, se fundamenta pe legile simetriei". Între lagăr şi viaţa liberă din afara lui nu va mai fi, cîndva, nici o diferenţă, profeţeşte un teoretician al terorii, pentru că viaţa însăşi va deveni un Gulag, iar din acest moment represiunea nu îşi va mai avea rostul, fiindcă ea va fi intrinsecă şi coparticipativă la existenţa însăşi! Iată trasat aici posibilul destin colectiv al popoarelor care au fost supuse de comunism, după un model autoritar şi fatal impus de misionarii şi iacobinii sovietici! Este adevărat că Viaţă şi destin este un text împînzit şi de oarecare demagogie, dar, pe de altă parte, este un roman tranşant al destalinizării şi chiar al "deleninizării", acuzînd răspicat ceea ce este de acuzat.