În umbra lui Kurosawa

Citiţi un fragment din această carte.

Cinefilului contemporan european, care crede că ştie aproape tot despre cinematograful asiatic, care are printre preferaţi actori şi regizori din China, Hong Kong, Taiwan sau Japonia, pentru care cuvintele manga şi anime au intrat în limbajul uzual, îi vine greu să-şi imagineze că la începutul anilor '50 această zonă era o mare pată albă pe harta cinematografică. Iar dacă ne gândim că turismul ca fenomen de masă nu exista, iar Orientul Îndepărtat era rezervat excentricilor, nici cunoaşterea lui de visu nu stătea mai bine. Singurul nume de actor japonez cunoscut era Sessue Hayakawa, un emigrant ajuns mare vedetă la Hollywood în perioada filmului mut, a cărui biografie aventuroasă poate constitui oricând subiect de film.

Aşa stând lucrurile, prezentarea şi premierea cu Leul de Aur a filmului Rashômon de Akira Kurosawa, la Festivalul de la Veneţia din 1951, a avut efectul unei bombe. Spectatorii occidentali descopereau o altă lume, care pe unii i-a fascinat prin exotismul ei, pe alţii prin filozofia ei de viaţă. Pentru că Rashômon este o meditaţie asupra relativităţii adevărului. Totodată, descopereau un alt mod de a povesti în imagini - naraţiunea explodată, "splitată", în care acţiunea este reluată, completată, contrazisă într-un joc de oglinzi subiective (procedeu preluat până în zilele noastre, cu mai multă sau mai puţină îndemânare, de către cineaşti din lumea întreagă). Şi, nu în ultimul rând, descopereau personalitatea fascinantă a unui mare artist.

În anii '50, cei care voiau să afle mai multe despre această cinematografie nu prea aveau de unde să se informeze, în afară de istoriile generale ale cinematografului (semnate de Georges Sadoul sau René Jeanne / Charles Ford), care consacrau Japoniei câteva pagini. Din 1959 datează una dintre primele cărţi de referinţă pe acest subiect: The Japanese Film: Art and Industry (Filmul japonez: artă şi industrie) de Donald Richie şi Joseph L. Anderson. Richie rămâne o autoritate în domeniu, despre care regizorul-scenarist Paul Schrader spunea: "Dacă noi, în Vest, ştim ceva despre filmul japonez, asta i se datorează în principal lui".

Lui Richie, dar nu numai lui, pentru că în deceniile următoare o serie de critici şi istorici de film au început să se preocupe şi să se specializeze în domeniu. Unul dintre cei mai cunoscuţi este francezul Max Tessier, colaborator la revista Positif, unde publică articole şi cronici despre cinematograful asiatic, fondator al revistei Cinemaya, înfiinţată în 1988 la New Delhi şi consacrată în exclusivitate filmelor asiatice, autor al unor volume pe acelaşi subiect, organizator al unor programe şi retrospective dedicate filmului japonez.

Apărută într-o primă ediţie în 1997 şi reeditată după zece ani într-o variantă revăzută şi adăugită, Filmul japonez este o introducere în cinematografia niponă, destinată în principal spectatorului mediu şi cinefililor mai puţin avizaţi, dar şi un schelet de bază pentru orice specialist care intenţionează să scrie o istorie mai analitică a acestei cinematografii. În pagini relativ puţine, autorul străbate peste un secol de cinema, de la primii demonstratori Lumière, care la sfârşitul secolului al XIX-lea au făcut şi primele filmări la Tokio, Kyoto şi Osaka, până la cineaştii anilor 2000.

Principala virtute a volumului este cea informativă, Tessier reuşind să sintetizeze în puţine cuvinte contextul şi tendinţele principale ale fiecărei etape, să inventarieze cronologic numele tuturor cineaştilor care merită menţionaţi, cu filmele lor cele mai bune, consacrând, evident, spaţii mai extinse marilor maeştri. La baza acestui galop printr-o cinematografie care îi este foarte dragă se simte temeinica cunoaştere a materiei. Filmul japonez nu este o carte făcută din cărţi (aşa cum se întâmplă adesea), ci o carte bazată pe mii şi mii de ore de vizionare, Tessier fiind permanent prezent la festivalurile, nu puţine, de pe continentul asiatic şi cunoscând cinematograful japonez la el acasă. Această intimitate îi permite să se mişte cu multă uşurinţă şi competenţă în toate compartimentele. El urmăreşte: creşterea şi descreşterea marilor studiouri (Nikkatsu, Shochiku, Daei, Toho), care, la apogeul lor, puteau fi comparate ca amploare cu suratele lor hollywoodiene; succesiunea "Noilor Valuri", fiecare cu pretenţia şi ambiţia lui de a întrece şi chiar contrazice (ca să nu spun nega) predecesorii, dar şi cu câteva personalităţi care merită reţinute peste ani; impunerea unor genuri emblematice pentru cinematograful japonez, pe care le recomandă nu numai larga audienţă pe piaţa autohtonă, ci şi acele filme care se ridică mult deasupra nivelului comercial; şi, nu în ultimul rând, rădăcinile cinematografului nipon în gândirea, literatura şi teatrul acestei ţări cu ancestrale tradiţii culturale.

Ţinând cont de vastitatea domeniului şi de puţinătatea paginilor care i-au stat la dispoziţie, demersul lui Tessier este un adevărat tur de forţă, menit să trezească în cinefilul interesat de această parte a lumii dorinţa de a şti mai mult, de a vedea mai mult.