Jezebel

Cred că acum... pot să mă uit. Judecând după sunet... chiar pot să mă uit. Nu risc nimic. Oare? În general momentele astea de acalmie, când nu mai ţipă nimeni şi muzica pare să capete o suavitate nebănuită între atâtea tobe şi spasme, nu fac decât să pregătească momentul în care, în umbră, în surdină, în fundal, în perspectivă, pericolul e gata să erupă şi să invadeze, într-o fracţiune de secundă, cu torente de ketchup şi de urlete,... ecranul. Cum ai răsuflat uşurat, sau ţi-ai descleştat un pic degetele, sau... ai deschis ochii, gata! Poţi fi sigur că cineva e jupuit, i se smulge limba, e sfâşiat de câini sau... am înţeles, am înţeles, mă opresc aici...
"Poţi să te uiţi acum."

Îmi privesc în continuare vârfurile pantofilor. Frumoşi pantofii ăştia, chiar şi aşa, în obscuritate. Deşi cred că dacă mi-i luam totuşi pe maro...
"Serios, chiar poţi să te uiţi."

Realitatea este, însă, că, la vremea respectivă, nu am văzut Apocalypto. Decât pe bucăţi. În mare parte l-am ascultat, ca la radio. Unele episoade mi s-au relatat succint. "Acum nu te uita, că e nasol de tot." Pe unele le-am intuit. Altele... m-au făcut să declar, spre stupoarea generală, că Apocalypto, ca şi alte producţii de aceste tip, sunt, într-adevăr, smart. Foarte smart.

Că e pe ecrane sau între paginile unei cărţi, în mail-uri lanţ sau articole de presă din cele livrate en gros în "sezonul mort", când actualitatea lâncezeşte şi e timpul ca jurnalistul să-şi exerseze, spre deliciul publicul, talentul ficţional, realitatea este că violenţa are, într-o poveste, impactul pe care-l are nuditatea. Vinde. Măreşte pupila.

Povestea cu bulină roşie cheamă - motiv pentru care bulina infestează imaginea destinată consumatorului mediu de film, verb sau cârlig pentru o reverie, două, mai ceva ca pojarul scăpat de sub control într-o grădiniţă.

Nu numai adolescentul, dar şi adultul obişnuit, care altfel împinge paşnic căruciorul în supermarket şi nu trece niciodată pe roşu, consumă cu un apetit vorace urmăriri prin junglă, degete care zboară prin aer fără legătură cu restul corpului căruia i-au fost ataşate iniţial, femei care ţipă, eroi hăituiţi care-şi privesc moartea în ochi fără urmă de implicaţie psihologică, ci doar dedicaţi efortului de a face crawl printre valuri de sânge, lupte crâncene, cu morţi, răniţi şi victime colaterale. Violenţa vinde. Nu numai filme. Nu numai cărţi. Nu numai reviste. Ci aproape orice. Şi cam în orice epocă. Violenţa are nuanţe. Culori. Accente. Versiuni plauzibile şi extreme inacceptabile. E creativă şi distructivă. Şi e discutabilă.

Că ne place sau nu, militanţii ecologişti transformă adesea protestul în agresiune (cum s-a întâmplat în Islanda, în anii '70, când un grup de demonstranţi pentru salvarea... unui râu au detonat un baraj). Acum câteva decade, o gospodină cu probleme de cuplu a atacat cu lovituri de cuţit un celebru tablou al lui Velázquez, Venus în oglindă de la National Gallery, fiind aparent ultragiată de nuditatea frumoasei de pe pânză. Şi să nu uităm de bătaia cruntă administrată lui Tennessee Williams în 1979, la Key West, de către un grup de tineri homofobi, altfel enoriaşi model şi cetăţeni de o moralitate neîndoielnică.

Cei mai pacifişti, mai împăciuitori, mai egalitari dintre noi îşi scapă şi ei, destul de frecvent, spiritul justiţiar din lesă şi, până îi pun din nou botniţă, îl lasă liber, să muşte în stânga şi în dreapta, după bunul plac.

Nu ştiu dacă trăim în epoca Rotweiller, dar, în mod clar, colţii strânşi în cleşte sunt un ingredient la fel de popular ca stabilizatorii de aromă în produsele cu termen de garanţie peren.

De ce? Poate şi pentru că omul este... natural violent şi amator de violenţă. Într-atât încât devine capabil de ipocrizie.

Dincolo de asta, cu cât morala e mai strictă, mai exhibată, mai generală, cu atât e efectul mai departe de a fi cel scontat. Nicicând consumul de alcool nu a cunoscut explozia din anii '20, de pe vremea Prohibiţiei, în America. OK, veţi spune, şi ce-i cu asta? E foarte simplu. Şi absolut esenţial. Consumatorul de violenţă, de imagine violentă, cel care creează o "piaţă" pentru aşa ceva e... cineva ca tine, ca mine şi ca domnul din colţ, care-şi cumpără chiar acum ziare şi pe care nu l-ai vedea omorând o muscă. E domnişoara cu geantă bej care se plictiseşte îngrozitor la film (pentru că a mai văzut o sută de filme cuminţi până acum), e skater-ul care şi-ar juli cu plăcere genunchiul, numai să-şi depăşească imaginea prudentă şi să-şi impresioneze anturajul.

Let's face it. Iubim subliminalul. Iubim tot ce e... mai altfel. Mai condimentat. Mai puţin plat. Mai imprevizibil. Tot ce ne şochează, tot ce forţează orizontul de aşteptare.

În 1938, Bette Davis făcea furori într-un film de William Wyler, Jezebel, în care o tânără încăpăţânată din societatea high-life a New Orleans-ului se compromite iremediabil când apare la un bal la care toate fetele nemăritate poartă alb într-o extravagantă şi uluitor de frumoasă rochie roşie. Şi totuşi, aici, undeva, e secretul acestei dinamici atât de subtile - în imperioasa nevoie de a avea o rochie roşie în dulap şi de a pluti în ea, distinctă şi imposibil de ignorat între atâtea rochii albe. Nevoia de culoare. De diversitate. De diferenţă. De a ieşi din anonimatul conformismului social. În violenţa culorii roşii, stridente, disonante, extreme şi unice într-o mare cuminte, pură, egală, pacifistă şi monotonă de rochii albe, atât de evident conotate.

Cu cât sunt barierele mai ferme, cu atât mai mare e nevoia de evaziune. Ceea ce nu înseamnă că o campanie antiviolenţă nu-şi are rostul, ci doar că, pe nişte nisipuri atât de mişcătoare cum sunt cele ale acestei probleme extrem de delicate, lucrurile sunt arareori aşa de clare cum par la prima vedere.

Zilele acestea, organizaţiile care luptă pentru drepturile animalelor blamează din răsputeri tauromahia. Pe bună dreptate, veţi zice. Şi aşa zic şi eu. Numai că în spatele oricărei lupte cu tauri se află, în zilele noastre, paginile lui Hemingway, se află pasiunea de câteva nopţi a elegantei Lady Ashley din Fiesta pentru un toreador, se află imaginea taurilor care aleargă, liberi, pe străzi, la Pamplona, de San Fermín şi se află vocea actuală şi extrem de puternică a altui scriitor, Mario Vargas Llosa, care a susţinut vehement includerea coridelor în patrimoniul cultural al hispanilor de pretutindeni.

Dilematic? Cu siguranţă. Pentru că atunci când un autor de talia lui Llosa ficţionalizează dansul funest al omului cu fiara, refuzând să-l predea tăvălugului globalizării, graţia siluetei toreadorului, fluturarea capei, paseillo, picadorii, verónica, tot arsenalul spectaculos al coridei estompează cumva, în mintea neiniţiatului, faptul că, la final... taurul moare.

E un joc al unghiurilor, al extremelor, al background-ului cultural, al educaţiei şi al propriilor limite. Cât de departe suntem dispuşi să mergem în numele non-violenţei sau, dimpotrivă, al nevoii de... rebeliune, de diferenţă, de culoare (roşie, eventual)?

Iată o întrebare... deschisă, cum ar spune americanii, într-o formulă suficient de practică încât să-mi permit s-o calchiez.

Ne e uşor, în momente de cucernicie şi poză socială de quaker imun la consumerism, să ţipăm ca din gură de şarpe în numele păcii între popoare şi al epurării oricărei poveşti de excese. Să fim Savonarola. Să ne dezbărăm, declarativ, de apetitul pentru discrepanţă. Să fim mai buni, mai blânzi, mai umani.

În tot acest timp, însă, rochia lui Jezebel aşteaptă, în continuare, în dulap. După ce zâmbetul public dispare, după ce lumina se stinge, după ce intelectualismul moralizator e surghiunit în garderoba zilei următoare, ea devine, de cele mai multe ori, o a doua piele, roşie, intensă, violentă, a celor mai smeriţi amatori de anateme.