Tentaţii şi infernuri. Şi fiare galbene...

M-a intimidat ani de zile. În fapt, cred că şi acum mă intimidează puţin. Nu mi-a plăcut din prima, nu am înţeles-o întotdeauna, nu a figurat pe lista afinităţilor mele niciodată.

Ultimul motiv pentru care ar trebui să vă încumetaţi să o citiţi pe Doris Lessing este că a luat Nobelul. Sunt gata să admit, cu tot snobismul brand-urilor, fie ele şi literare, la care mă expune o asemenea declaraţie, că eu aşa am făcut.

La vremea când a luat Nobelul, am ridicat şi eu o sprânceană şi am declarat, cu un cinism care "dă bine" în contexte de felul acestuia, că probabil una dintre cele mai mari exigenţe căreia trebuie să-i facă faţă un scriitor pentru a fi gratulat cu o distincţie atât de titrată este... să fie de stângă. Despre legea nescrisă prin care premiul acesta migrează sistematic spre simpatizanţii comunişti scrie, de altfel, şi Mircea Mihăieş, într-o cu totul altă notă, în prefaţa volumului lui Lessing, O coborâre în infern, cartea în care am ancorat şi eu, nu înainte de a fi dat search pe Google. N-am să vă repet lucrurile pe care le găsiţi (şi) acolo, şi anume subiectul ei, nu tocmai spectaculos - sunt o mulţime de site-uri în care se speculează pe marginea poveştii lui Charles Watkins, profesor de limbi clasice, care, după ce e găsit fără acte, bani şi o minimă urmă de memorie hoinărind pe malurile Tamisei, e dus la spital, unde plonjează în existenţe interioare care urmează rute mitice - Ulise, Iason, Iona etc.

Ce pot să vă spun, însă, este că nici vederile de stânga, nici cei 8o+ de ani ai autoarei şi niciun alt atu care, de ce să ne ascundem după deget?, atârnă în balanţă când se acordă un premiu "greu", nu ştirbesc în vreun fel evidenţa, vizibilă chiar şi pentru cititorul infestat de prejudecăţi, ca mine. Doris Lessing e o remarcabilă posesoare de talent... cras, o scriitoare capabilă să-şi varieze genul, registrul, formula narativă, adresabilitatea şi stilul cu o frecvenţă şi o dorinţe de inovare, de re-novare, chiar, care, pur şi simplu, te sperie.

Cartea ei rezistă lecturii, e greu digerabilă, trenează pe alocuri, sare de la secvenţe ca de sitcom la un stil epistolar răzleţit printre descrieri, naraţiune fantastică sau episoade un pic prea livreşti, dar... trăieşte din imagine. Se hrăneşte din imagine. Respiră imagine puternică, halucinantă şi halucinogenă. Aceasta e o carte traversată de fiare galbene, de împreunări păgâne ale unor triburi de animale alegorice, aflate în război, de morţi şi naşteri simbolice, de zei care par iniţiaţi în psihologia jungiană, de un haos solar, definit de straturi de lumină şi apă, care cad, lipsite de romantism, ca o coajă de portocală desprinsă brutal de pe trupul cărnos al unei poveşti suculente, proaspete, monstruos de moderne.

Nu e un roman care seduce. Nici măcar unul care captivează. E o carte care mi-a adus aminte de o vară din adolescenţă, când citeam Despre eroi şi morminte, de Ernesto Sábato. Mă teroriza o veritabilă apologie a ororii - Raportul despre orbi. Mă teroriza şi mă întorceam, totuşi, la el, aşa cum văd copiii filmele de groază - parcă din imposibilitatea de a se sustrage imaginii care-i sperie, de teamă ca nu cumva, dacă nu văd filmul până la capăt, mintea lor să nu ivească nişte grozăvii şi mai mari.

Cam aceasta e senzaţia pe care ţi-o dă proza lui Lessing - nu că te-a cucerit, ci că te-a acaparat, că eşti în ghearele unui verb hulpav şi puternic, gata să se hrănească din cele mai obscure cotloane ale fanteziei tale.

Doris Lessing a fost, toată viaţa, împotriva oricărei forme de instituţionalizare a existenţei omeneşti. Paradoxal, după cum singură a remarcat, a primit atâtea premii încât creaţie ei, în sine, a devenit o instituţie.

Poate de aceea e mai greu să te apropii de ea, ca din recul faţă de un canon, faţă de eticheta pe care scrie must sau de un guler prea scrobit. Aşa că am să vă dau o secvenţă, una singură, un bonus care să vă pescuiască din marea ei de premii un pic intimidante şi să vă aducă în pagina unei mari scriitoare, în lumea infernurilor interioare ale oamenilor obişnuiţi, copleşiţi de vină, rutină şi spaime deghizate în izbucniri superbe de curaj.

"(...) cunoaşterea atrage după sine o pedeapsă - desigur, a fost un fapt cutezător din partea lui... cum îl cheamă, Iason, Prometeu, insul ăla - în locul lui poate aş fi făcut la fel. Aş fi mâncat fructul, dacă mi s-ar fi spus să nu-l mănânc..."