Le Voyeur

Şi totuşi, nu vreau să scriu despre Vonnegut. Deşi mie îmi place, poate tocmai pentru că, nu o dată, şi-a invitat, nonşalant şi vanitos, cititorii să vadă cum carcasa de aproape nouăzeci de kilograme fura din existenţa ei fizică picături de senzaţie transportabile în lumea mai fluidă, mai spectaculoasă, mai adâncă a ficţiunii. A speculat nevoia, omenească, de altfel, a cititorului de a-şi furişa, la rândul lui, privirea pe gaura cheii, de a distinge între scriitor şi stângăciile bărbatului de un metru optzeci şi opt. De a pune etichete din cele cu "adevărat" şi "fals". De a recunoaşte în Despărţirea de Updike, de exemplu, crepusculul marital al autorului. De a lipi un nume de un personaj - da, criticii transpiră, în vasta lor majoritate, de emoţie când îl recunosc, într-un personaj al lui Hemingway, pe mult mai tânărul Salinger.

Ce anume din viaţa cui a inspirat ce? Iată întrebarea cu care literatura îşi momeşte, uneori ingenuu, cititorul avid să pătrundă în vestiarul unde înotătorul se îmbracă şi se dezbracă, ritual, de existenţa lui zilnică. În spatele fiecărei poveşti - frumoase, inovatoare, bântuitoare sau, pur şi simplu, proaste există un "ceva" real, decupat de un ochi interior şi folosit drept combustibil imaginativ. De ochiul ăsta, de mişcarea lui, de traiectoria privirii îi e foame publicului.

Despre voyeurism în literatură s-au scris multe texte. În majoritate franţuzeşti. Despre forma aceasta de voyeurism... s-au conturat multe experienţe. Pe de-o parte a creatorului, mereu la pândă şi mereu susceptibil de ficţionalizarea propriei existenţe. Pe de altă parte, a cititorului, mereu dornic să evadeze din pagina scrisă în mult râvnitele culise ale cărţii.

Da, aceasta e o poveste despre ce poate face o privire. Despre cum funcţionează ea, mai ceva ca un bilet de avion. Despre cum călătoreşte, inocent şi ilegal, între viaţa reală şi cea la fel de reală a închipuirii. Foarte pe scurt, într-un text non-academic şi deloc... franţuzesc.

La bază, o avem toţi. E nevoia imperceptibilă de a include orice apariţie într-o categorie. E privirea lui Pongo, inspectând parada trecătoarelor care etalează inconştient variante citadine ale chicului londonez şi însoţitoare cu pedigree. Prea înaltă. Prea scundă. Prea pretenţioasă. Prea veselă. Prea tristă. Prea cochetă. Prea...

Numai că unii construiesc din ochi o altă lume. O altă viaţă. Îi privim pe ceilalţi şi ne privim pe noi. Admirativ. Violent. Obraznic. Superior. Invaziv. Flatant. Adulter. Absent. Lacom. Creativ.

De la fotograful voyeur al lui Hitchcock, din Rear Window, obsedat de personajul lui Grace Kelly, la felul în care, în romanul lui Nabokov, Humbert Humbert se hrăneşte cu imaginea Lolitei, mult după ce ea dispare din viaţa lui, la Christina Aguilera, care de-abia şopteşte "Don't look at me!" , în videoclipul piesei Beautiful la Julia Roberts privind-o pe Natalie Portman, în Closer, prin aparatul de fotografiat şi prin ochii lui Jude Law, memoria publică modernă a înregistrat toate tipurile, nuanţele, cruzimile şi mângâierile unor ochi care ţi se plimbă pe chip şi prin cap. Şi, din toate, clar şi nediluat de analiză a rămas un adevăr cât se poate de simplu, valabil, iată, în existenţa rutinată a cititorului ca şi în cea a oricărui creator de ficţiune: privim şi suntem priviţi. În toate felurile şi de către toată lumea.

Vedem. Înregistrăm. Comentăm. Iubim şi înşelăm vizual, cei mai mulţi, cu o totală lipsă de scrupule, luptăm şi ne adjudecăm sau nu privirea dorită, suferim când o pierdem, în favoarea altcuiva, adulmecăm cu ochii, flirtăm şi respingem. Una peste alta, avem o politică vizuală, elaborată conştient sau inconştient, personală, subiectivă şi constantă. Pentru că trăim într-o lume în care, din toate colţurile, privesc ochi enormi ca ai lui Bette Davis, superbi, ca ai lui Paul Newman, adânci, ca ai lui Penelope Cruz sau un pic ironici, ca ai lui George Clooney. În spatele lor, stă, poate, un Vonnegut. Sau un Herb Ritts. Sau un Alexander McQueen.

Stă creatorul care-şi va plimba imaginea aceea în minte înainte s-o transforme în nuvelă, eseu fotografic sau ţesătură sugerând o metrică proprie, în fapt, poeziei unui corp anume.

Şi acum vine şi ideea care a necesitat o atât de lungă introducere. Dacă-i scoatem din poveste pe Lacan, Lyotard, Foucault şi cine ştie ce alţi teoreticieni ai privirii, dacă uităm de toate cugetările celebre cu privire la relaţiile de putere care se stabilesc vizual, dacă nu ne încăpăţânăm să facem distincţia netă între biografie fizică şi CV imaginativ, lucrurile rămân... cu nimic mai puţin simple.

De câte ori ni se lipesc ochii de o un obiect magnetic - fie o poveste, un costum, un tablou sau orice altceva, simţim nevoia să duplicăm privirea care l-a creat... sau să o atragem. Să abolim distanţa. Să retrăim senzaţia care a generat un poem. Să repetăm spatele cambrat într-o ţinută şifonată într-o fotografie. Să ne condimentăm realitatea cu puţină ficţiune. Să călătorim fără bilet. Să înşelăm legal. Să estetizăm. Să schimbăm. Să inventăm un rol nou. Să înotăm. Eventual, cu Vonnegut.

E un joc fin.

Un metru optzeci şi opt şi aproape nouăzeci de kilograme timide pot parcurge drumul până în vestiarul înotătorului într-un perfect anonimat. Timp în care colecţionează imagini. Stări. Senzaţii. Emoţii. Întâmplări reale. Gesturi.

Timp în care scriitorul priveşte.
Întoarce capul.
Redesenează mental momente şi chipuri. Pe unele, cu siguranţă, le uită.
Pe altele, însă, le ia cu el, clandestin, în existenţa fără parametri a unui eu subacvatic. A unui ochi doar pe jumătate deschis. Întotdeauna la pândă. Întotdeauna superb.