De curând, am asistat fără să vreau la o discuţie despre... notorietate culturală. Inteligentă şi emanând bun gust, dar şi o umbră din tristeţea aceea un pic elitistă, un pic marginală, un pic frustrată de concluziile unei conversaţii înţesate de idei recurente. Un artist, un scriitor, un creator nu va fi niciodată... un star. Nici măcar nu a fost nevoie să forţez o sinapsă leneşă ca să fiu de acord. Şi nici n-am simţit cum sprânceana mea stângă sfidează gravitaţia, într-o atracţia supremă faţă de creştetul capului. Părea logic şi perfect normal.
Sincer, nu vizualizez, cu toate eforturile mele, o reclamă la băuturi răcoritoare cu... Orhan Pamuk. Nici o copertă lucioasă de pe care, în loc de Alek Wek, să-mi zâmbească Alice Walker, deşi mai toată lumea a auzit de The Color Purple. Filmul lui Steven Spielberg din 1985, cu Whoopi Goldberg şi Danny Glover. Nu cartea pentru care Walker a luat premiul Pulitzer în 1983.
Dacă un star se defineşte prin vizibilitate, prin capacitatea de a umple stadioane, prin contracte cu marile case de modă şi o relaţie de "I love you - I hate you" cu tabloidele, atunci probabil că lumea cu public mai restrâns a lui Alice Walker pierde, din start, pariul cu vedetele. Oricât mi-ar plăcea mie să-mi imaginez că Márquez e la fel de celebru ca Madonna, mă îndoiesc profund că numărul oamenilor care ar putea reproduce cu succes o imagine din Un veac de singurătate se apropie, fie şi cu timiditate, de numărul celor care ştiu să fredoneze începutul de la Ray of Light. Şi mai-mai să mă contaminez de tristeţea frustrat elitistă, când mi-am dat seama că, dacă vizibilitatea ar fi ingredientul unic şi magic al notorietăţii, Madonna însăşi ar avea serioase probleme în competiţia cu Paris Hilton, care de-abia dacă a scos două piesişoare dulceag leşinătoare. Şi atunci? Ce este, până la urmă, un star? În ce constă magnetismul public din care se hrăneşte acel tip de imagine la fel de viabil ca o monedă unică, din America şi până în Congo?
Mărturisesc că m-am ţinut, prudent, departe de complicaţia unei analize iconice şi am plonjat în lumea deloc mai puţin încurcată a standardelor mele proprii. Acolo unde Madonna este, întâi de toate, un personaj cameleonic. Care şochează. Inovează. Se schimbă şi schimbă, după ea, gustul unor generaţii îndrăgostite poate nu atât de ea, cât de un anumit simţ al prezentului, al modernităţii, al propriului "eu", mereu adaptat la trend. Şi mi-am dat seama că, pentru mine, cel puţin, un star e un personaj versatil, cu lipici la mulţime (mai ştiţi scena aceea din Gladiator în care Oliver Reed îi spune lui Russell Crowe "Win the crowd, Spaniard..."?, cam asta e povestea), e adevărat, cu talent, dar şi cu un anumit glamour şi... know how manipulator. Pentru că ochiul public nu e ochiul lui Sauron, din Stăpânul inelelor, care te găseşte şi în gaură de şarpe. Ba deloc. El trebuie captat şi hrănit mereu cu o imagine nouă, care să nu o repete niciodată pe cea a ultimului film, a ultimului premiu, a ultimului videoclip, a ultimului scandal... Până când, încet-încet, se naşte legenda şi se instalează celebritatea.
Iar la acest capitol, al manipulării publice, al hachiţelor, al preţiozităţilor, al nonconformismului regizat, al gestului teatral, al propriei vieţi transformate în spectacol manifest, se întâmplă ca lumea culturală, lumea cu.. timiditate scenică şi trac la tabloide a lui Alice Walker şi a lui Orhan Pamuk să împrumute cu succes din repertoriul marca star system.
Pentru că, atunci când, în 1973, Sacheen Littlefeather a urcat pe scena Oscarurilor în locul lui Marlon Brando, oferind publicului care aştepta discursul cu "Mulţumesc Academiei" o mini prelegere despre cum sunt trataţi indienii americani în filme, gestul nu a fost cu nimic mai excentric decât refuzul lui Jean Paul Sartre de a-şi accepta Nobel-ul, în 1964, pe motiv că un asemenea premiu l-ar transforma... într-o instituţie. Pentru că, atunci când vine vorba de pretenţii, Julia Kristeva, una dintre cele mai importante figuri ale mişcării feministe, între altele, nu e cu nimic mai prejos decât orice campion al box-office-urilor sau al top-urilor MTV. Şi ea a avut nevoie de un avion particular care să o ia de la Paris şi să o ducă... nu la vreo prezentare de modă, ci la Toronto, să-şi ţină cursul, în condiţiile în care Universitatea a acceptat, fără să crâcnească, orice toană a acestei veritabile dive a literelor. La urma urmei, în lumea campusurilor universitare, a conferinţelor, a workshop-urilor, a mediului academic încheiat la toţi nasturii şi emanând austeritate, Kristeva chiar e o divă care iubeşte machiajul şi îşi poartă cu nonşalanţă hainele de blană, spre stupoarea militantelor fidele unui look obosit, epurat de feminitate şi, mai ales, de... feminităţi.
Orice spaţiu şi orice domeniu cultural îşi are, din acest punct de vedere, starurile sale. Care împrumută din gesturile Madonnei, ale lui George Michael sau ale lui... Britney Spears, conştient sau inconştient şi devin, astfel, vizibile în lumea mai generoasă a culturii pop. Pentru că, dacă notorietatea lui Salman Rushdie în lumea literară e confirmată de recurenţa unui Booker, în lumea consumatorului obişnuit de... sitcom, de exemplu, el a intrat, mai pregnant ca niciodată, într-un episod din Seinfeld. Când Jerry Seinfeld susţine că l-a văzut pe Salman Rushdie într-un club de sănătate el spune, indirect, ironic şi extrem de inteligent povestea Versetelor Satanice, a cărţii pentru care Rushdie a fost ameninţat cu moartea şi care l-a transformat într-un peregrin modern, condamnat la o existenţă aproape underground. Iar când, în 2001, Rushdie îşi face o apariţie fulgurantă în Bridget Jones's Diary, alături de Hugh Grant şi Renée Zellweger, el ignoră cu şarm şi dezinvoltură atât complicaţiile propriului destin, cât şi iţele acelea subţiri, aproape nevăzute, care despart lumea starurilor de cea a scriitorilor hăituiţi din motive religioase.
Şi, în sfârşit, cum mai putem spune că e lipsită de glamour o lume care produce, ca pe bandă rulantă, personaje absolut asimilate starurilor, ca Dan Brown, de exemplu? Contestat sau nu, valoros sau nu, iată un scriitor care a generat reacţie, scandal, vehemenţă şi interes în ambele tabere.
Ca să nu mai vorbim de isteria cărţilor cu Harry Potter. Îl omoară sau nu J.K Rowling pe Harry? Iată o întrebare care cred că a chinuit-o, la vremea ei, chiar şi pe Paris Hilton.
Secolul nostru este cel în care Bono ia premiul Nobel, iar Madonna (am ce am cu ea azi, recunosc!) scrie cărţi pentru copii. Poate că transgresarea, în sine, e o chestiune foarte trendy. Şi poate că, până la urmă, am să văd o copertă lucioasă cu Alice Walker... şi Alek Wek, cine ştie?