cu minuscule

Am să fiu foarte sinceră. Câteodată îmi e aproape imposibil să scriu despre cărţi.

Nu pentru că n-aş avea starea, şi timpul, şi cuvintele potrivite... Dacă vrei şi vrei, astea sunt lucruri pe care ţi le faci, le găseşti, le furi, dacă trebuie, din alte felii de existenţă. Îmi e greu pentru că nu citesc - nu suficient, nu constant, nu cu toată fiinţa conectată la ce se întâmplă acolo, în pagină.

Nu ţin linie dreaptă. Eşuez în articole, ocazional pe bloguri şi preponderent în hârţoage de birou. Las cartea pe mai târziu, "că nu pleacă nicăieri". Ştiu că n-o să mă ţină mult lenea asta. Mai devreme sau mai târziu, mă ia, aşa, o foame din aceea violentă de poveste, ca la şaişpe ani, când opreşti lumea-n loc să termini un capitol şi mori să ştii ce se întâmplă mai departe, între filele pe care le-ai închis de nevoie. Recuperez hulpav şi mă bucur că, uite, lucrurile încă se întâmplă ca atunci. Încă mai citesc cu furie, cu mirări şi, slavă Domnului, fără pedanterii. Încă.

Acum, însă, n-am ajuns acolo. Sunt în faza, tot adolescentină, e-adevărat, de chiul. Care chiul... presupune, câteodată, descoperiri frumoase. Re-întâlniri. Furişate, cumva, între două momente cu "trebuie". Neaşteptări care ţi se ivesc în drum când flanezi pe pagini de internet aparent neconectate la ficţiune.

I carry your heart in mine e un poem de e.e.cummings. Îl găsiţi pe youtube. Prin filme. Pe conturi de Facebook care vorbesc despre iubire - oficializată, mainstream, îmbrăcată în hit pop-rock, fardată avangardist, accesorizată cu ochelari de intelectuală. Dă bine.

Eu am dat de el, din întâmplare, pe pagina unei jurnaliste care a rugat mii de oameni să-i explice... cum iubesc. M-a surprins. Plăcut, pentru că, aşa, asimilat viziunii roz asupra vieţii cum e el, mi-a fost simpatic întotdeauna, într-un fel nefilologic şi eminamente solar. Neplăcut, pentru că funcţiona ca piesele desemantizate, când devin imn de partid. Poemul ăsta, frumos, în capul meu, era imnul îndrăgostiţilor dornici de socializare, cu poveşti... ca-n clipurile promoţionale. Un promo la iubire. Etalat destul de ţipător şi scris cu minuscule.


Spre ruşinea mea, nu ştiu traduceri bune din Cummings. Am găsit câteva, tot pe net, destul de şchioape şi de facile. Bănuiesc că e uşor să cazi în extrema asta cu el.

Cummings a fost un poet atipic. Prin tipicitatea lui ca individ.

Era talentat, complet intoxicat de avangardism, sufocat de sintaxă şi ortografie, excentric şi dornic să experimenteze, ludic, cu un simţ dezvoltat al deconstruirii sensului până la sâmburele unei imagini. În anii studenţiei lui la Harvard, promitea un viitor impetuos, inovator şi nu lipsit de spectaculozitate. Erau anii '20, Cummings scria romane, epata, îl entuziasma pe Fitzgerald şi cucerea, una după alta, domnişoare romanţioase care vedeau în el un rebel arhetipal.

Numai că rebelul, în continuare dependent de imagism, a cotit-o spre poeme. Senzuale. Non-metaforice. Multe dintre ele clasate direct în categoria liricii pornografice. Altele, în cea a poezioarelor simpliste. Repetitive. Traversate de o iubire vizuală, nepretenţioasă, dezbrăcată de sugestie, palpabilă, aproape, dar foarte puţin... experimentală. Inovatoare. Sau revoltată.

Sunt semnate cu minuscule. e.e.cummings. Şi sunt iubiri... cumva, obişnuite. Lipsite de cutremure, de expieri. Sunt iubiri molcome, aşezate. Adânci.
Deranjează.
Prin multe lucruri.

Imaginile atât de vizuale încât te întrebi, uneori, unde e poezia. Carcasa de revoltă ortografică (a renunţat, la un moment dat, la ea, dar o vreme a continuat să lipească între ele cuvintele, să suprime sau să adauge punctuaţie şi să despartă literele aceleiaşi silabe) în spatele căreia nu se ascunde o inovaţie reală, o revoluţie de fond. Maniera aparent facilă de a trata lucrurile, un pic în joacă, un pic dezintelectualizat, un pic nejustificat de pretenţios formal şi de nefasonat în esenţă. Un fel de...aşa sunt lucrurile, de ce să ne ascundem după deget şi să vorbim despre ele altfel decât în primii ani de adolescenţă?

what's wholly
marvellous my

Darling

is that you &
i are more than you

& i(be

ca
us

e It's we)

Criticii au suspinat dezamăgiţi, amatorii de poezie s-au bucurat de linia elastică a topicii şi de tonul cald, constatativ, ca al ochiului care se umple de o imagine familiară fără ca pupila să se mai mărească. Amanţii l-au adoptat cu braţele deschise şi, peste nişte ani, au făcut din el un standard matrimonial.

Îl citesc pe site-uri de poezie şi-n advertorialele firmelor care organizează nunţi. Îl aud recitat de Cameron Diaz şi de Heath Ledger. Îl regăsesc pe liste titrate, cu premii Bollingen şi burse Guggenheim. Îl descopăr pe forumuri studenţeşti, unde i se psalmodiază efuziuni jucăuş - sordide.

În anii '50, Cummings era profesor la Harvard. Titrat, dar departe de primul eşalon al revoltaţilor tinereţii lui. Îndrăgostit, banal, de soţia lui fără acte, Marion Morehouse. Mulţumit. Scriind aceeaşi poezie lipsită de frustrări şi de uragane - chiar şi sintaxa pare să fi depăşit statutul de chingă demonizată a înţelesurilor primare.


if you like my poems let them
walk in the evening,a little behind you

then people will say
"Along this road i saw a princess pass
on her way to meet her lover(it was
toward nightfall)with tall and ignorant servants."


Mie îmi plac. Cele mai multe dintre ele. În mod ciudat, cel mai mult poemele... minuscule, în care nici experimentul formal nu-l mai preocupă. Sunt sonete. Tot imagiste, tot calme şi prea puţin elaborate, după gustul cititorului învăţat cu rafinamente şi ermetisme. Hit-uri.

Mă fascinează, de câteva zile, felul în care Cummings, cel îndrăgostit de Paris, de avangardă, de eternul dezechilibru din care izvorăşte, în mod canonic, poezia cu pretenţii, s-a cantonat în versuri ca de baladă cântată de U2. S-a minusculizat. A tradus emoţia, surpriza, deruta, mirarea, plăcerea, tentaţia, plictiseala, misterul, erosul, acreala, tandreţea, schisma, îndepărtarea, neputinţa, extazul, angoasa, letargia, iluzia, împlinirea, rutina, dorinţa şi dezdrăgostirea în cuvinte puţine, timide, nescuturate de frisoane. Necamuflate de jupoane semantice.

Îmi plac călătoriile lui prin versul experimental, prin revizitata formă clasică, renascentistă, prin lirica romantică şi prin cea simbolistă, prin modernismul îmbrăcat de epocă, prin iubiri fără nume, care seamănă între ele. Anacronice. Dezgolite. Frumoase.

E mai ales una... Un poem aproape medieval, ca formă. Botticellian, ca sens. Adânc şi foarte simplu, aşa cum, în viziunea lui cummings, cel care se semna cu minuscule, sunt mai toate lucrurile pe care le complicăm de dragul artificiului.

Iubirea, îmbrăcată în cavaler verde, porneşte la vânătoare. Câinii freamătă, asmuţiţi, în roua argintie a dimineţii. Vânătorul cântă şi-şi struneşte calul cu frâie aurite. Când colţii ascuţiţi pătrund în carnea fără apărare, îţi dai seama că vânatul e o inimă mare, fără urmă de pavăză, care, murind, zâmbeşte.