Pietonale

Fără să clipesc. Aşa aş spune, cui ar avea curiozitatea să mă întrebe, că între viaţa celui care scrie şi povestea pe care o pune în pagină nu există o continuitate de fond.
Intersecţii, da. Influenţe, fără îndoială. Experienţe traduse sensibil în sâmburi de tramă, absolut.

Dar, mai departe, nu se întâmplă nimic. Biografia şi literatura au, sau ar trebui să aibă, prea puţin de-a face una cu cealaltă. E de bun simţ. La fel ca seria de truisme derivate, la care subscriu cam toţi cititorii comme il faut: nicio legătură între moralitatea scriitorului şi calitatea ficţiunii lui, între starea lui de sănătate şi melancoliile care se înfiripă, ca idilele, în jurul unei boli livreşti, nicio congruenţă între aventurile lui sentimentale şi iubirile de pe urma cărora visează, înfloreşte sau se mistuie personajul.

Similitudine, da. Identitate, nu.
Şi, până aici, toate bune şi deloc noi.

Astăzi, însă, cu nasul în carte, m-am trezit întrebându-mă cum rămâne cu mine - cititorul. O fi la fel de sigură discontinuitatea asta? De ce citesc ce citesc? Şi de ce îmi place ce-mi place? Şi în ce măsură caut, sau nu, experienţe şi trăiri care să le copieze pe ale mele în povestea la care mă întorc, metodic, în genul pe care-l favorizez, în autorii care "au pile" la mine?

Cred că prin anul întâi de facultate mi s-a proclamat, cu tunet titanic în moţăiala matinală a unui amfiteatru ticsit, că trăirea estetică nu are nici în clin, nici în mânecă, vezi Doamne, cu ce-ai mâncat acasă, de cât timp suferi din dragoste sau, fatalitate, ce restanţe te pasc semestrul ăsta. Cine caută ecouri ale biografiei personale într-un tablou, într-o muzică, într-o carte nu câştigă mai mult decât o bălăceală insipidă în butoiul cu melancolie blegoasă. Arta-i artă, tu eşti tu. Şi, dacă nu ai nervi, şi ochi, şi neuroni, şi frisoane de fantezie care să te transporte, cu aripi la sandale, în chip de mini-Hermes literat, pe culmile extazului ficţional, mai bine te înclini umil şi recunoşti verde-n faţa din... oglindă că arta-i mare şi tu încă germinezi prin lumea gnomilor neanderthalieni.

Mi-a plăcut.

Mai ales că aveam o dietă echilibrată, restanţe deloc în plan şi dragostea se încăpăţâna să nu mă chinuiască deloc.

Mi-am testat limitele în multe pagini şi mi-am dezvoltat grile de lectură destul de pretenţioase şi de snoabe. Planuri narative, suculente acrobaţii stilistice, intertextualităţi rafinate, arhetipuri, structuri de putere, nuclee de poveste şi variante de personaje, de voci, de unghiuri, de perspective, de notaţii, conotaţii şi peroraţii una mai sclifosită decât alta.

Nu cred că m-am dezbărat de toate. Unele încă stau bine ghemuite în ochiul meu... care nu-i al meu. Ochiul care citeşte în funcţie de tehnici, şcoli de teorie şi curente literare, în funcţie de epoci şi posibile paralele pe care, o, da!, freamătă tot să le traseze rapid, ca un detectiv care nici în baston n-o să iasă la pensie.

Şi totuşi... ochiul din oglindă nu e verde şi nu pot să-i arunc în faţă mai niciodată veleităţile mele de cititoare profesionistă. Cel mai mult îmi place atunci când cartea mă fură suficient cât să nu mai deconstruiesc, să nu detabuizez, să nu spun bingo!, să nu vânez existenţialism, poststructuralism sau mai ştiu eu ce altă lighioană formală într-un text care-mi vorbeşte mie. Mie. Care n-am urmă de aripi la picioare.

Iar eu... am o ciudată pasiune pentru lirică. Justificabilă prin faptul că, în prima copilărie, mama a avut curajul, sau inconştienţa, să-mi citească, pe lângă mituri accesibilizate ca pentru o minte preşcolară, basme arabe şi altele asemenea... multă poezie. Multă. Şi foarte bună. Poeme scurte, preponderent narative. Muzicale, însă. Ludice, multe dintre ele. Cu gingăşii pe care le intuiam mai mult din inflexiunile vocii ei decât din opintelile neuronilor mei grădiniţişti, şovăielnic avântaţi într-o sinapsă.

Mie îmi plac autorii anglo. Poate cel mai mult. Le suflă în ceafă un batalion de hispanici şi câţiva orientali. Francezii şi germanii figurează la capitolul impurităţi iar restul, cu mici excepţii, sunt... istorie. Întâmplarea, sau... cine ştie, face ca exact mănunchiurile astea de literaturi şi civilizaţii să figureze pe diplomele mele universitare. O fi...? O fi.

Când plec în vacanţă, caut locurile despre care-am citit. Există părţi din lume pe care le regăsesc într-o scriere, sau care-mi evocă un vers la care nu m-am gândit de mult.

De mâncat mănânc, în continuare, destul de echilibrat, zic eu, dar derivele mele sentimentale au cam aceleaşi rotaţii de soundtrack beletristic. Sărbătoresc şi lâncezesc în aceleaşi pagini. Restanţele nu mai sunt un pericol, dar autorii, doi la număr, până acum, de care mi se leagă amintiri profesionale deosebit de indigeste au sfârşit, pe nedrept, exilaţi la coada listei favoriţilor mei, în topul căreia figuraseră cu cinste până la momentele fatidice. În traducere liberă - nu i-am mai citit deloc şi ceva îmi spune că divorţul nostru s-a cam pronunţat. Arbitrar, da. Impulsiv, absolut. Subiectiv, categoric. Copilăresc, să nu mai vorbim... Dar perfect adevărat. Omenesc. Şi 100% atestat biografic.

Să tragem o concluzie? Că se pretează... De putut, aş putea. Doar că, aşa ca-n viaţă, aşa ca-n literatură, nici eu-l care trăieşte, sau citeşte, sau scrie nu-i chiar aşa uşor de dibuit.

Anul ăsta m-a lovit maşina de două ori. Nu, nu aceeaşi maşină. Au fost două diferite, pe care le-am întâlnit în contexte similare. O dată, pe trecerea de pietoni, urmând, cuminte, nu cărarea galbenă, ci luminiţa verde, care mă călăuzea nu în Oz, ci în sectorul 1 al Capitalei. Altă dată, pe trotuar, static, absorbită de o vitrină. N-am avut nimic, niciodată. Câteva vânătăi, cel mult. Am rămas cu oroarea scrâşnetului unor roţi şi cu senzaţia de panică paralizantă care te înhaţă când auzi cum îţi pârâie oasele.

De unde vine plonjeul vulgarizant ca melancolia blegoasă în banala mea biografie? E foarte simplu. Citesc Jurnalul unui an prost, de Coetzee. E o carte pe care mi-o doream de mult. Intuiam că între noi va fi o chimie de nedescris şi că o să descopăr un scriitor (anglo, evident) care-l va face pe subliminalul meu Hermes să planeze fericit până la coperta a patra. Aşa a fost.

Iubesc planurile lui abrupte şi totuşi atât de uşor de corelat. Echilibristica unei polifonii care mă riscă mereu pe mine, cititoarea. Riscă să mă piardă, să mă dezorienteze, să mă alieneze şi, când zic gata, m-a pierdut!, se repede ca un nebun care aleargă printre maşini şi gata!, m-a recuperat.

E incredibil. Coetzee e genul de scriitor care nu stă cuminte, pe trotuar, aşteptând culoarea verde. El trece pe roşu, transgresează, experimentează, se joacă, inventează şi toate astea pentru deliciul meu, pentru ochiul meu versat, care descoperă, etichetează, jubilează şi benchetuieşte cu nesaţ într-o pagină atât de spectaculos orchestrată.

Da, aşa e. Iubesc literatura curajoasă, puţin revoltată, puţin colerică, frumoasă, în esenţa ei descriptivă, ca o cadră şi speriată de bombe de convenţii. Aia puţin mai altfel. Rebelă cu şi fără cauză. Plină de fumuri, şi pretenţii şi fanfaronade care, însă, nu sunt de duzină, ci de mare clasă.

Eu, cititoarea, iubesc autorii excentrici. De la Virginia Woolf la Julio Cortázar şi de la Hermann Hesse la Naghib Mahfouz. Oare asta spune ceva despre mine? Îmi desenează în oglindă un ochi aventuros, căruia-i plac paginile în care scriitorul aleargă printre maşini şi trece, iresponsabil, dar atât de seducător, pe roşu?

Ai zice că da. Şi eu aş zice la fel. Mi-aş structura din preferinţe un profil şi, din aproape în aproape, o biografie.

Atât că eu, cea de-acasă, care nu vorbesc în inversiuni şi nu visez aliteraţii, mă tem foarte tare de maşinile care vin cu viteză. Melancolie blegoasă sau nu, realitatea e că, atunci când latră un motor accelerat cu hurducături metalice şi se prăvăleşte în trombă pe lângă mine,... îngheţ.

Detest pericolul, apropierea lui, posibilitatea impactului, riscul.
Îmi e teamă de risc. Iar inconştienţa celui care-l practică nu mă seduce, ci mă îngrozeşte. Invariabil mă gândesc la ai mei. La toţi ai mei, cei din care se alcătuieşte lumea mea de frumuseţi reale, şi nu pescuite din cărţi.

Eu, cea din oglindă şi eu, cea din pagină, ne întâlnim în gândul ăsta. Ne recunoaştem şi ne salutăm din gene, deşi biografia şi apetitul pentru fantezia cu spirit de frondă se despart iremediabil.
O fracţiune de secundă, închid ochii, amândoi ochii. Mă gândesc la toţi ai mei. Mă gândesc că nu i-aş vrea nici excentrici, nici excesivi, nici dispuşi să rişte sau să mă rişte, nici neconvenţionali din principiu. Mă gândesc că n-aş vrea să-i ştiu trecând pe roşu niciodată.