În soundscape

Este una din cele mai frumoase poveşti de anul ăsta.
Imprevizibilă.
Sofisticată.
Splendidă în ţesătura ei de zăpezi strânse într-o voce.
E o poveste sonoră.

Simt că am amorţit. Mişc discret piciorul stâng, atentă să nu dau peste cafeaua plasată strategic lângă scaun. Ieri aşa am făcut şi a fost dezastru. Cu miros de cofeină. Îmi fâşâi foile, în căutarea traducerii care-mi trebuie... Aşa, deci suntem la documentarul cu numărul... (nu-mi mai trebuie! Uite că l-a găsit neamţul din dreapta mea - aşa, ia să mă uit şi eu...) Superb! E-n islandeză. Să vezi că trebuie să fiu foarte atentă la text, că n-o să pot urmări traducerea doar după indicaţiile efectelor... Of! Şi mă epuizase chestia aia ciudată dinainte! Mamă, şi ce lung e textul! Şi e... pe o singură voce? Minunat. O singură voce. În islandeză. Douăzeci de minute. Nici n-a început şi deja m-am plictisit!

... şi aveam dreptate. Când e vorba de poveşti audio, o singură voce care să-ţi spune cum şi ce fel, eventual într-o limbă pe care nu o înţelegi, e un coşmar în toată regula. Traducerea în engleză te ajută şi nu te ajută. Atmosfera şi efectele speciale mai salvează câte ceva, dar mesajul e unul singur: urmează o porţie sănătoasă de lâncezeală, de stand-by. Poftă bună!

Până acum două minute stăteam puţin într-o rână, cu bărbia sprijinită în palmă şi cotul bine ancorat pe genunchi. Acum m-am îndreptat. O singură voce călătoreşte printre valuri îngheţate până sub degetele mele care dau pagina. O singură voce deschide uşi, atinge cărţi, nu plânge, duce la buze un pahar de vin, îşi scoate ochelarii de soare, se zgribuleşte de frig, fluieră, conduce, râde şi mă face să clipesc des, că-mi intră soarele în ochi...

În primele cinci minute, n-am înţeles de ce a vrut Sigrun o casă numai a ei. Vorba fetei blonde, ezitante în engleza ei pusă la patru ace, ca pentru workshop: "La început, am crezut că e unul din oamenii ăia ciudaţi care au mereu nevoie de spaţiu...". Timp şi spaţiu. Spaţiu...

Sigrun lucrează într-o librărie. Are o existenţă anostă şi amintiri frumoase din copilărie - un tată atipic, care-a învăţat-o să danseze. Care râdea mult. Care nu venea acasă epuizat, ca toţi taţii islandezi, gata să-şi altoiască progeniturile şi, în felul ăsta, să împuşte doi iepuri: educaţia odraslelor şi descărcarea binemeritată, violentă, dar în unanimitate acceptată social, după o zi de muncă extenuantă şi cenuşie. Tatăl lui Sigrun nu era aşa...

"... şi efectele? Ilustraţia cum ţi s-a părut?"
Suntem aşezaţi în semicerc. Toată lumea vede pe toată lumea. Şi ochii tuturor îmi spun că şi ei au acelaşi răspuns ca al meu. Ca experienţă de workshop, probabil că suntem, cu toţii, în contratimp cu analiza de program. Ca dependenţi de poveste, de pânza ca de păianjen în care ne-am lăsat prinşi, suntem, pentru prima dată, cu toţii pe aceeaşi lungime de undă.
"La un moment dat, efectele n-au mai contat deloc. Cred că de la jumătate, efectiv nu am mai auzit ilustraţia."

Casa lui Sigrun e undeva, la mare. Conducând spre ea, la sfârşit de săptămână, o auzi povestind despre clătitele mamei ei, o vezi mică, în pijama, dansând în bucătărie, sub zâmbetele părinţilor ei, amândoi tineri, frumoşi, ca-n reclamele la cereale care se fac, poate chiar acum, departe, în America...

Acum patru ani, chiar înainte să-şi cumpere casa de lângă mare, Sigrun a plecat de la serviciu, s-a urcat în maşină, a condus până acasă, a deschis uşa, a intrat şi a amuţit, sub privirile nelămurite ale unor necunoscuţi. Era în vechea bucătărie a părinţilor ei, în primul ei "acasă", cel de unde se mutase cu zece ani în urmă. Era în bucătăria unor străini, plângând. Cerându-şi scuze. Bâiguind. Singură, acolo. În bucătăria altcuiva...

"... putea foarte bine să fie o poveste scrisă şi atât. Adică... de ce s-o auzi? Suntem toţi de-acord că nu planul sonor e cel mai valoros aici. În concluzie, de ce să nu citim povestea asta? De ce s-o auzim la radio?"
Fâşâim iar foile, printre pale de vânt şi cuvinte rostogolite în soundscape din manualul meu de Nordică Veche, din anul doi de facultate, cred...
"Pentru voce. Pentru vocea ei. Pentru ce se întâmplă cu vocea ei."

S-a întâmplat înainte de Paşti. Tot în bucătărie. Mirosea tot bine. Pe Sigrun o strânge aerul, o apasă camera aceea mică, în care ea e "cel mai fericit copil din Islanda". Ştie că s-a întâmplat, ştie înainte ca ei să sune la uşă, înainte să se pronunţe cuvântul "accident", înainte ca mama ei să alerge spre port, cu restul femeilor care încă nu le pot spune copiilor lor, celor 25 de copii care sunt, poate, deja orfani, cum şi de ce, şi când s-a întâmplat. Ştie că vaporul s-a scufundat. Cinci bărbaţi vor muri.

"Ştiu că au înotat mult timp, luptând cu valurile poate mai bine de 12 ore. Există martori. Nici acum nu pot să accept faptul că, atunci când noi, familia lui, abia aflam ce s-a întâmplat, el trăia, el era încă acolo, cu noi, încă, încă înotând."

Vocea ei nu se rupe niciodată. Se zbate ca-n strânsoarea unei bulboane de emoţii, îşi agită vocalele brusc alungite, ascuţite, parcă, dar nu se rupe, nu tremură. Asta e o poveste fără lacrimi.

Casa de lângă mare a lui Sigrun e locul unde se duce când se gândeşte la tatăl ei. Acolo păstrează tot ce i-a rămas de la el. Cărţi. Mai ales Ciuma lui Camus. E cartea despre care Sigrun crede că tatăl ei ar fi vrut să i-o dea. E cartea care o face să-şi spună singură poveşti în care tatăl ei atipic a scăpat, a fost pescuit de un vas sudamerican şi acum locuieşte undeva, în Sud, cu noua lui familie, pentru că şi-a pierdut memoria în accident... Sunt multe poveşti din astea. Mai ales la televizor.

Ajungi să o vezi. Sunetul uşii care se deschide te duce în librăria pe unde Sigrun e convinsă că a trecut tatăl ei, acum cu părul alb, întrebând de Ciuma lui Camus, cartea despre care nu întreabă nimeni, niciodată, prin părţile astea. O vezi sperând. O vezi redevenind matură, conştientă de fantezia ei. O vezi citind, seara, cu un pahar de vin roşu alături, cartea scrisă numai pentru ea. Cartea în care sunt, din nou, împreună. Ei doi. În casa de pe malul mării.

Şi cea mai puternică e ultima imagine. O Sigrun mică, pe umerii tatălui ei. E eclipsă şi el râde, şi o tachinează, şi-i spune mereu să nu-şi dea jos ochelarii... copiii Nordului sunt învăţaţi cu întunericul. Dar Sigrun e altfel. Ea e solară, ca tatăl ei atipic, pe care poate că l-a salvat un vas sudamerican. Se sperie. Se sperie şi plânge. Ei îi e frică de întuneric. Aşa că-şi scoate ochelarii, în timp ce ţipă ca din gură de şarpe în braţele singurului om care poate să aducă înapoi soarele.

Sigrun cea mică îşi roagă tatăl, cu vocea netremurată de-acum, fără lacrimi, să oprească întunericul.
În fundal se aude zgomotul valurilor care se sparg de ţărm.

Îl vedem cu toţii. Cei aproape o sută de oameni neplictisiţi de povestea spusă pe o singură voce, timp de douăzeci de minute. Un ţărm nisipos, îndepărtat. Pentru unii, nordic. Pentru unii, sudamerican.

Îl port cu mine în geantă. Are opt pagini şi e o traducere frumoasă în engleză. Un script bun. Cea mai bună poveste pe care am auzit-o anul ăsta. O poveste sonoră. Un feature. O bucată de realitate discretă, bântuită. Bântuitoare. O poveste care s-a dat la radio.

Încă nu l-am recitit. Aş vrea să aud şi vocea... S-o aud din nou. Şi s-o văd pe Sigrun, citindu-l pe Camus, înainte să ating, inconştient, literele care se înghesuie, ca focile la soare, pe prima pagină din cele opt:

Still swimming / Í briminu
de Thorgerdur E. Sigurdardottir
De citit aici.