Sindromul Oprah

"La fotbal şi la matematică ne pricepem toţi!" Aşa spunea mama, în copilăria mea, iar eu credeam că-i vorba ei. Cu timpul, am aflat că toată lumea o foloseşte, numai că matematica e pe post de variabilă, iar fotbalul e constanta. Mă rog, în alternanţă cu politica.

O folosesc şi eu. Numai că la mine e "la fotbal şi la cărţi...". Am zis-o şi azi, navigând cu un subtil apetit polemic printre cărţile frumos aranjate pe rafturi virtuale în Oprah's Book Club. Pentru că, nu-i aşa, e suficient să pună Oprah mâna pe o carte şi boom!, brusc publicul (ne)cititor (re)descoperă şarmul, profunzimea, versatilitatea unor texte care, să nu fi fost Oprah, zăceau în continuare, nevândute şi drapate în urzeli cenuşii de praf, pe rafturile librăriilor concrete.

Nu ştiu cât se pricepe Oprah la fotbal, dar azi am stat şi m-am întrebat, sincer, dacă pot să articulez mental mantra mea ironică la adresa neofiţilor în ale ficţiunii cu trimitere la ea. La urma urmei, tot mama, de la care am luat vorba asta (ce-i drept, fără matematică) m-a învăţat să nu fiu snoabă. Pe lista Oprei figurează Elie Wiesel, Pearl S. Buck, García Márquez, William Faulkner, John Steinbeck, Jeffrey Eugenides, Toni Morrison sau Joyce Carol Oates. Autori la care subscriu fără rezerve. Datorită Oprei o mulţime de oameni au ştiut că Hanna Schmitz e un personaj dintr-un roman de Bernhard Schlink mult înainte s-o substituie imaginii unei Kate Winslet dezbrăcate pe ecran şi îmbrăcate (în Yves Saint Laurent) la Oscaruri. Şi, da, multe cărţi s-au vândut.

Să ne înţelegem, Oprah e foarte departe de topul intervievatorilor mei favoriţi. Ca jurnalist, în general, mi s-a părut, mai întotdeauna, genul molcom ancorat în platitudini, care ocazional mai şi gafează fabulos (vezi celebrul interviu cu Michael Jackson). La fel de adevărat e că Oprah nu face audienţă nici fluturând din gene, nici etalând un decolteu periculos, nici defilând în faţa publicului ei cu o viaţă mondenă picantă şi doldora de surprize. Şi totuşi, ea e femeia pe canapeaua căreia Tom Cruise a ţopăit surprinzător de autentic în 2005, declarând o iubire, la vremea aceea, picantă. Şi tot ea... vinde cărţi. Ceea ce sugerează o viaţă profesională suficient de substanţială pentru ca decolteul, sau genele, sau scandalurile publicitare să nu mai aibă, în cazul ei, nicio relevanţă. Reţeta Oprei funcţionează bine mersi şi fără butaforie.

Înţeleg de ce produsul cultural are nevoie să fie glamourizat. Mi se pare, de multe ori, trist că se întâmplă aşa, dar înţeleg. La urma urmei, tot pe pagina asta îmi expuneam, acum câteva luni, o dilemă referitoare la Proust: îmi pare bine că Alain de Botton l-a pus pe raftul multor cititori care n-ar fi făcut în veci efortul de a călători prin atâtea volume dacă ele n-ar fi fost transformate în must have-uri de sezon şi îmi pare, în acelaşi timp, rău că a fost nevoie de un efort reducţionist, de nefireasca lui înregimentare într-o literatură aproape funcţionalistă pentru ca publicul să se întoarcă la unul din cei mai mari autori din câţi au existat.

De câte ori întreb pe cineva (şi am întrebat multă lume) de ce are Oprah succes mi se evocă virtuţile Cenuşăresei. Oprah cea nici prea prea nici foarte foarte e ceea ce americanul (şi nu e el cetăţeanul prototipic al planetei, fie ea şi Pandora?) numeşte un personaj next door. E uşor să te raportezi la ea. La dieta ei. La aspiraţiile ei. La valorile ei. La alegerile ei vestimentare. La întrebările pe care le pune starurilor (că sunt de bun simţ, nu?). La filmele care-i plac. La cărţile pe care le citeşte.

Oprah nu upgradează cărţile de pe raftul ei virtual. În fond, chiar nu e nevoie de notorietatea ei pentru a-l pune în linia întâi pe Márquez. E nevoie de ea, însă, pentru ca el să nu rămână, pentru un public care, poate, l-ar descoperi cu plăcere, un autor "greu". Cu balast intelectual. E nevoie de Oprah sau, mă rog, de o Oprah - nefandosită, nephotoshopată, neintoxicată de narcisismul infatigabilei vedete care se pricepe la toate - ca să-l accesibilizeze. Ca să-i mai ia din aura de clasic intangibil şi necitibil care, în cazul scriitorilor, vine la pachet cu Nobelul.

Sindromul Oprah există. Pe unii îi doare. Pe unii îi revoltă. Pe mine mă intimidează. Cu timiditate votez pentru Márquez, sau îmi imaginez că votez pentru el când nu ridic sprânceana (snoabă, oare?) şi nu spun vorba cu fotbalul dacă îl descopăr pe pagina Oprei, cot la cot cu The Kind Diet, de Alicia Silverstone, sau cu Twilight, de Stephenie Meyer. Votez pentru Márquez şi, cumva, împotriva altora: a cititorului debusolat, care va avea, de-acum înainte, poate, mereu nevoie de un star care să-i stabilească ierarhiile, care să mestece pentru el însăşi fiinţa unei cărţi până la gradul de produs de larg consum, gata de aranjat pe raft. A autorilor care, dintr-un motiv sau altul, nu au o Oprah care să-i traducă, să-i reducă, să-i promoveze şi să-i ajute să vândă. A mea, care nu ştiu boabă despre fotbal, dar care, în stilul ăsta, am o şansă consistentă să scriu despre meciuri. Ceea ce nici măcar n-ar fi atât de rău. Rău ar fi ca, odată nivelate scrupulele care mă despart pe bună dreptate de vocea avizată a comentatorului sportiv, să ajung să cred că mă pricep. Că pot să scriu, fără probleme, despre fotbal. Sau despre matematică. Că, oricum, tot aia e... de ce să nu încerc?