Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Teorema lui Almodóvar


Antoni Casas Ros, traducere de Aurelia Ulici

14.04.2010
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antoni Casas Ros
Teorema lui Almodóvar
Editura Vellant, 2010


Traducere din limba franceză de Aurelia Ulici


Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Suprafaţa nu există decât sub forma unui accident [1]

Îmi imaginez întregul cosmos alcătuit din suspensii eteroclite. O portocală s-ar întâlni cu o ecuaţie, un copac cu un fluture, un rinocer cu o dansatoare de flamenco, iar eu, de fapt quarcurile [2] mele care dansează, risipite, m-aş bucura de aceste întâlniri întâmplătoare. Fără gravitaţia corpurilor nu există oboseală. Articulaţiile ar rămâne suple. Am vedea venerabili bătrâni îndrăgostindu-se de un fetus care ar oscila nehotărât, încă androgin. Posibilităţile întâlnirilor s-ar înmulţi la infinit. Totul ar putea fi pus în ecuaţie. Aş putea scrie o lucrare care ar lua în derâdere principiile sociale, politice şi relaţionale cele mai elementare: "Plutirea corpurilor". Aventura, adevărata aventură! Orice problemă psihologică ar fi pusă sub semnul întrebării. Monstruosul egocentrism ar exploda. Însăşi imposibilitatea de a stabili o relaţie mai lungă de o miime de secundă ar face orice legătură la fel de uşoară ca fulgul de albatros. Fiinţele ar afla în sfârşit că nu există singurătate, datorie, destin, trecut şi viitor. O suspensie de sentimente şi de dorinţe, sexele s-ar bucura să fie mereu înconjurate de spaţiu. Filosofii s-ar exprima cu simplitate, ceea ce nu este specialitatea lor. Ah! Acea simplitate pe care puţini o cunosc, atât filosofii cât şi ceilalţi, şi la care eu aspir! Ar fi într-un fel Edenul matematic. Iată cu ce îmi petrec timpul. Acest gen de visare mă încântă la culme. Mi se întâmplă să-mi petrec şapte sau opt ore pe terasa mea, orientată spre sud, cu vederea care dă spre portul din Genova, fără să fac vreo mişcare, în afară de acel du-te-vino al braţului în direcţia unei sticle de coniac.

În noaptea asta m-am trezit pe la ora trei dimineaţa cuprins de o bucurie pe care n-o mai cunoscusem vreodată.

Bucuria lui Newton când mărul a căzut şi a trezit în el intuiţia atracţiei terestre: aveam să scriu autobiografia unui spirit şi nu pe cea a unui trup. Se pare că Newton n-a vorbit niciodată despre episodul cu mărul, fără îndoială plăsmuit de Voltaire, dar prea puţin contează. Atracţia terestră, atracţia pe care orice corp o exercită asupra tuturor celorlalte, întâlnirile întâmplătoare ale obiectelor, a unei maşini cu un copac, de exemplu, fac parte din cele care mi-au schimbat viaţa. De cincisprezece ani nimeni nu m-a văzut. Ca să ai o viaţă, ai nevoie de o faţă. Pe a mea a distrus-o un accident şi totul s-a oprit într-o noapte, la douăzeci de ani. Prima mea întâlnire cu Newton. De atunci, am citit cu pasiune, nu prea aveam mare lucru de făcut altceva. De la Vita Nova la Détectives sauvages, nicio scriere autobiografică nu mi-a scăpat. Reprezentau o parte importantă din biblioteca mea invadată de romanul latino-american, spaniol, catalan. Nu am nimic împotriva poeţilor. Îmi recunosc faţă de Juarroz o devoţiune totală. Timp de câţiva ani am visat mult să scriu, ca şi cum voiam să mă strecor între două cărţi din bibliotecă, Casanova şi Celan, dar m-a împiedicat o superstiţie. Un om fără faţă e un pronume nedefinit.

O autobiografie pare a fi povestea unei vieţi foarte împlinite. O succesiune de fapte. Deplasările unui corp în spaţiu-timp. Aventuri, fapte reprobabile, bucurii, suferinţe şi sfârşit. Adevărata mea viaţă începe cu un sfârşit. Douăzeci de ani nu mai contează atunci când nu ştii că totul se va opri acolo. Totuşi, n-am de gând să scriu primul meu roman ca să-mi povestesc iubirile, angoasele lipsite de consistenţă, neliniştea mea, nopţile de beţie. Pot la fel de bine să citesc viaţa lui Jackson Pollock sau pe cea a lui Newton. Scriu doar ca să înţeleg cum poate exista o altă sărbătoare în centrul spaţiului vid.

La început am crezut în doctori, dar chirurgia reparatorie nu mi-a putut salva faţa de stilul ei cubist. Picasso m-ar fi urât, pentru că eu reprezint negarea invenţiei sale. De asemenea, se poate crede că m-ar fi întâlnit în gara din Perpignan, centrul universului, după părerea lui Dalí. Sunt o fotografie mişcată care te-ar putea face să te gândeşti la o faţă. După accident, nimeni, în afară de copii, a căror fascinaţie pentru monştri e bine cunoscută, nu m-a privit mai mult de trei secunde.

În noaptea aceea, Sandra a murit în clipa când maşina s-a zdrobit de un platan. Pielea ei e ultima care s-a lipit de a mea, privirea ei, ultima privire îndrăgostită care a făcut să mi se mărească pupila. Când şi-a desfăcut centura ca să aţipească cu capul aşezat pe coapsa mea dreaptă, a apărut un cerb, hipnotizat de faruri, aşa cum eu eram hipnotizat de apariţia lui himerică. 4L a făcut o deviere fatală. Eram beţi, veneam de la sărbătorirea diplomei de absolvire în matematici. Când am ieşit din comă, a început o nouă viaţă. O lungă experienţă a singurătăţii, totul din cauza unui cerb care a ţâşnit din pădure cu nările aburinde!

Aveam totul ca să reuşesc. Profesorii îmi preziceau cel mai strălucit viitor, eram dotat cu un soi de abilitate matematică ce mă ajuta să acced uneori la un nivel de înţelegere care depăşea cu mult nivelul de absolvent. Astăzi dau lecţii de mate pe net şi fac unele mici servicii de contabilitate. Asta mă ajută să mă întreţin fără să-mi arăt faţa.

În dimineaţa asta, 4 septembrie, începe noua mea viaţă.

Până acum, una dintre puţinele mele plăceri era să mă mut des. Să descopăr un oraş nou. Am trăit la Barcelona, la Nisa, la Napoli şi acum trăiesc la Genova. Tata s-a născut în Catalonia. Mama este piemonteză. Exodul meu spre sud este genetic.

Ca să mă simt acasă este suficient un miros, un peisaj, un sunet. Mama era profesoară de matematică, tata inginer. Ecuaţia vieţii lor n-a fost o reuşită. Pasiunea n-a supravieţuit divergenţelor politice. Mama s-a întors să trăiască la Torino, tata la Perpignan. Eu, eu am nevoie să privesc marea, infinitul, pacheboturile.

Locuiesc aproape de port. Dar locul unde ar fi trebuit să trăiesc este Veneţia. Acolo aş putea purta o mască aproape tot anul. Aş fi luat drept un excentric, o minte care s-ar fi abandonat nebuniei carnavalului şi ar ţine-o tot aşa până când masca lui de carton s-ar decolora de ploaie. Îmi amintesc că am văzut o emisiune de televiziune în care Aragon purta o mască albă. Întotdeauna am fost impresionat de această combinaţie între frivolitate şi curaj.

Tot ceea ce am, în afară de cărţi, încape într-o singură valiză. Când hainele s-au uzat, le arunc şi îmi cumpăr altele. Ca să mă mut, închiriez o camionetă care se transformă în bibliotecă.

Aş putea fi traficant. Nimeni n-ar îndrăzni să-mi pună întrebări sau să-mi ceară socoteală. Elevii mă urmează fără să ştie că mă mut neîncetat. Astăzi, aspir la o mult mai mare simplitate. Dacă aş putea să-mi abandonez biblioteca unei instituţii, inima mi-ar fi la fel de uşoară ca bagajul! Următoarea etapă a sărăciei!

Odată dispărută nevoia de a poseda o fiinţă, obiectele îşi pierd valoarea afectivă. Am totuşi câteva: fotografii din copilăria şi adolescenţa mea, frumoasa privire întunecată a celui care părea deja să nu creadă în lumea care se ţesea în jurul lui, acea lume din care neprevăzutul era alungat. Această tristă linie dreaptă nu mai există atunci când contempli marea a cărei curbură se vede cu ochiul liber. Ăsta este poate motivul ataşamentului meu faţă de vastele întinderi de apă şi de cer. Tata era o linie dreaptă, mama, o curbă.

Un telescop vechi din aramă, cumpărat dintr-un magazin din port, este piesa de rezistenţă a comorii mele. Întotdeauna i-am mulţumit cerului că nu mi-am pierdut vreunul din simţuri. Este poate norocul meu.

Când nu poţi face nimic, sensibilitatea se accentuează şi îţi deschide un alt tărâm, mai puţin concret, în care poţi simţi, gusta, vedea şi visa delectându-te cu nişte fudulii de taur, cel mai barbar fel de mâncare dintre toate, din care catalanul îşi face o datorie de onoare din a-l mânca.

Mă simt bine în hainele mele. Sunt elegante. Două costume închise la culoare, bine croite. Două perechi de pantofi, una din piele moale care face mersul uşor. Port cămaşă şi cravată chiar şi când sunt singur. Nu am în casă nicio oglindă, ştiu să mă bărbieresc pe pipăite şi sunt obligat să privesc lumea de pe terasa mea, de la nivelul acoperişurilor. Uneori mă plimb noaptea, mai ales iarna când pălăria şi fularul, obiecte indiscutabil preţioase, îmi permit să trec aproape neobservat. Uneori intru într-un bar. Beţivii mă privesc de două ori, nesiguri în zona ceţoasă care separă halucinaţia etilică de realitatea obiectivă. Dar locul meu preferat rămâne cinematograful. Libertatea de a fi acolo un trup neiscodit şi de a simţi toată căldura umană îndreptată spre pânza de unde izvorăsc visele. Îmi mai place muzica repetitivă şi obsesională. Beau excesiv, oricum în salturi, mai ales vara. Tata era alcoolic, am asta în sânge. Chirurgii susţin că asta a împiedicat cicatrizarea. Navighez pe net, începând flirturi care nu duc niciodată nicăieri. Nevoia de a seduce încă nu m-a părăsit, dar nu pot trimite nici fotografie, nici nu pot să-mi fac o descriere. Aceste schimburi mă afectează. Farmecul limbajului se dezleagă, duce uneori la momente intense. Adesea am visat că într-o zi îmi voi dezvălui infirmitatea unei femei care va veni să mă caute, va îndrăzni să mă privească şi mă va iubi. Dar înţeleg teama şi dezgustul, chiar dacă orice faţă se descompune într-o zi. Nu ştiu dacă există fiinţe eliberate de teama viscerală de a vedea pe cineva care pare deja a fi în mormânt.

La liceu aveam un coleg diform. Corpul lui părea că a fost sfărâmat de un torţionar franchist sau de un inchizitor din Evul Mediu. Cu toate astea, avea un farmec, faţa lui nu le lăsa indiferente pe eleve. S-a căsătorit, a avut copii. Doar lipsa feţei pare insuportabilă.

Cu el puteam vorbi despre suferinţa mea. O înţelegea. Când vieţile noastre s-au despărţit, mi-a lipsit. Astăzi predă într-o universitate belgiană. Mi-a vorbit despre un chirurg excelent despre care crede că e capabil să facă ceva pentru mine, mai ales pentru nasul meu care este un dezastru, dar experienţele mele trecute m-au lecuit pentru totdeauna de dorinţa de a încerca indiferent ce ar fi. Prietenul meu a ajuns chiar să-mi spună că-mi iubeam izolarea şi că-mi lipsea curajul.

Frapat de spiritul lui de observaţie, astăzi cred că avea dreptate. Există o oarecare comoditate în singurătatea mea sau poate, mai rău, un orgoliu, o obişnuinţă. Detest cuvântul ăsta. Nimeni nu poate înţelege cu adevărat. Şi totuşi ideea sinuciderii nu m-a obsedat niciodată. M-am gândit la asta o singură dată. Îmi cumpărasem chiar o armă, după ce opt luni de corespondenţă pe Internet cu o tânără au luat o întorsătură bruscă în faţa refuzului meu de a o întâlni. Jena de a nu spune nimic a fost mai puternică. Tăcere şi moarte. Iată cum vedeam eu lucrurile. Adesea m-am gândit la Pedro Almodóvar. Nu ştiu de ce mi-l imaginez peste zece sau cincisprezece ani, îmbătrânit, sătul să-şi tot descrie lumea, complet dezabuzat, rătăcind prin oraş în căutare de ceva nou. L-am întâlnit o dată la Barcelona, era înconjurat de lume şi nu m-a văzut, dar în acea noapte am avut certitudinea că într-o zi voi fi eroul unuia din filmele sale. El ar avea acea profunzime a privirii la care visez, care citeşte dincolo de disperarea şi energia eroilor săi. Şi eu voi fi acolo, în faţa ochiului neiertător al camerei sale. El ar scrie povestea acestui om invizibil. Probabil că în adolescenţă Wells l-a făcut să viseze. Sau Bogart, care îşi scoate bandajele după ce a acceptat să i se creeze o nouă faţă ca să scape de justiţie şi să-şi dovedească nevinovăţia, susţinut de Lauren Bacall. Prima jumătate de oră din film prezintă lumea văzută prin procedeul camerei subiective [3]. Apoi îşi scoate bandajele în faţa oglinzii şi se descoperă, se pipăie în acea scenă miraculoasă din Passagers de la nuit al lui Delmer Daves.

Almodóvar mi-a scris un scenariu. Filmează zbaterea violentă a unei schiţe de femeie, făcută din foc şi din sânge, care puţin câte puţin se transfigurează prin iubirea pentru lipsa de formă. I-am văzut toate filmele. Ştiu că sunt ultima lui creaţie cu toate că într-un anume fel exist deja. Faţa mea s-ar vedea prin intermediul feţei lui. S-ar înţelege cum formele aruncate în spaţiu devin atomi. Atunci fiecare atom şi-ar fi suficient sieşi, n-ar exista dorinţă decât de la un atom la altul. Ar fi teritoriul unei bucurii siderale la care totul ar putea participa.

În afară de asta orice armonie este utopică. Ne scăldăm în oroare. În clipa asta, fericirea mea se leagă de faptul că m-am eliberat de masa atomică desemnată sub numele de corp. Sensibilitatea unui atom n-a fost încă mirosită sau gustată de fizicieni. Eu, eu o simt în clipa când scriu aceste rânduri. Este magia gândirii desprinse de amalgamele provizorii, de toate acele corpuri care nu par să ştie că sunt punctele cele mai spinoase ale iluziei. Plăcerea mea pentru pictură vine şi ea tot din faptul că pictorii au privit destul corpurile ca să ştie că nu există. Scriitorii sunt obligaţi la realism pentru că scot din bagajul lor imagini mentale, în vreme ce pictorii au magnificul drept de a ne violenta imaginarul.

Am în mână paleta şi pictez această carte. Nu mă simt constrâns de realism. Ştiu că pictorii pot exprima spaţiul cu o singură culoare, uneori chiar cu o tuşă de cuţit pe o suprafaţă.

Almodóvar este un pictor.

El şi cu mine, amândoi umblăm pe străduţele înguste din Genova, pe unde rătăcesc la întâmplare cei mai frumoşi transsexuali care există. Împărtăşim această fascinaţie. Ce joc de păcălit cromozomii şi de a-şi inventa un sex cu scopul de a atrage bărbaţii! Ei oferă experienţa acestui spaţiu, sunt deja în plutire. Întotdeauna am visat să fac dragoste cu unul dintre ei. Nu cu unul care s-ar fi operat, ci cu unul care ar fi destul de bun alchimist, în sensul newtonian al cuvântului, pentru a crea iluzia şi prezenţa organului, indiferent de denumiri. Principiul nesiguranţei este mai excitant decât orice realitate definită.

Almodóvar nu mă va machia. Mă va filma aşa cum sunt, cu urmele roşii caligrafiate prin întretăierea planurilor invizibile. Îi e destul de dificil să reuşească. Eu trebuie să-l conduc spre infinit.
- Pedro, mă urmăreşti?
- Să ne aşezăm pe terasa asta. Am primele zece pagini ale scenariului.
- Ce te deranjează?
- Cerbul... Nu văd cerbul... Poţi să mi-l descrii?
- Avea coarnele ca rădăcinile unui copac răsturnat.
- Ah... bine... acum îl văd.
- Vrei să începi cu el?
- Nu, cronologia n-are nicio importanţă. Cerbul este elementul important. Când Lisa îţi va descoperi faţa pentru prima oară, vreau ca el să fie în cameră. Va fi puţin colorat. Poate în roşu... Ca un personaj mitic... Va fi pe generic.
- Întotdeauna bei apă?
- Când lucrez.

Ridicăm ochii. Un tânăr transsexual scoate limba la noi. O limbă frumoasă, foarte roz şi tremurătoare. Pedro face ochii mari.
- Cum te cheamă?
- Lisa.
- E chiar ea, o simţeam venind. Eşti de acord?
- Şi actriţa ta fetiş, Bibi Anderson?
- În clipa asta visăm. Fata asta mă inspiră, este esenţial.
- Lisa, o să te regulezi cu prietenul meu?

Almodóvar scoate un teanc de bancnote din buzunarul blugilor şi i-l întinde Lisei, care mă priveşte ciudat. Ia banii. Nu e o ezitare reală. Se petrece altceva. Comunică prin priviri cu mine. Caută în pupila mea spaţiul.


O atracţie care te poartă până la Lună
Lisa mă duce într-o cameră care seamănă cu o bomboană roz cu verde, plină de oglinzi. Îmi scoate pălăria, fularul, le pune pe coarnele cerbului, mă culcă pe pat şi mă priveşte. Pot să citesc emoţia care-i străbate privirea, dar şi muşchii care vibrează imperceptibil. Este un fel de ritual sau o evaluare. Mă contemplă aşa cum contempli o operă de pictură sau o fotografie care te tulbură. Fascinaţia ei mă face să mă gândesc că nu vede fiinţa umană, ci lipsa formei, vidul care încearcă să creeze iluzia unei măşti. Conformismul de a vrea ca o faţă să urmeze anumite criterii de armonie, aşa cum fulgerul şi norii nu pot fi concepute ca inseparabile de cer. Apoi întinde mâna dreaptă care pluteşte deasupra frunţii mele şi coboară. Îi simt căldura înainte ca ea să mă atingă, mâna, durdulie, cu degete scurte, cu pielea moale. Lisa îmi mângâie faţa.
- Pentru majoritatea indivizilor problema este că nu au ochi. Asemenea unei vitrine înainte ca vitrinierul să pună ceva în ea, e ceva gol, neatrăgător. Ochii tăi sunt ca nişte bijuterii într-o vitrină de catifea, ştii, piatra aceea neagră, lucioasă, uneori aurie, pe care o ador.
- Obsidianul?
- Asta e. În ce mă priveşte, în afară de ochi eu nu văd mare lucru, mă rog... totuşi mai e ceva, spune ea făcând cu ochiul în direcţia sexului meu. Sunt pe străduţa asta în fiecare seară, începând de la ora unsprezece până la cinci dimineaţa, sau la cafeneaua de mai jos. Mi-ar plăcea să vii să mă vezi în fiecare zi ca să-mi oferi bijuteriile tale, vom putea sta de vorbă, vom petrece momente plăcute. Lucrezi?
- Pe Internet.
- Şi eu la fel. Intră pe site-ul meu, îmi spune ea scoţând o carte de vizită din pantalonii scurţi şi strecurându-mi-o în buzunarul de la cămaşă.
- Dacă mă priveşti aşa lung în fiecare zi, cred că faţa mea o să se transforme. Cred că e posibil. Văd în asta un fel de chirurgie subtilă. Nimic nu e fix, totul este în mişcare în Univers, formele sunt etape efemere. Cum întorci privirea, capătă alte aspecte. În mod normal, nimeni n-ar trebui să recunoască pe nimeni. Mă uit mult la faţa altora şi am observat că în fiecare noapte are loc un proces misterios care face ca totul să se schimbe imperceptibil. Depinde de starea de spirit, de emoţii, de vise, dar nimeni n-o ştie cu adevărat. Această imobilitate pe care fiecare crede că o are este cea care ţese iluzia generală. Asta e ceea ce distruge lumea. Este prima formă de violenţă. Fiecare are grijă de imobilitatea lui şi o întreţine pe a celorlalţi. În cele din urmă, se aşteaptă de la tine să fii mereu acelaşi. Tu ai rupt lanţul în mod conştient, eu prin accident.
- Ai pielea atât de fină, puţin prea palidă, se vede că nu ieşi foarte des. Trebuie să ieşi la aer, iubitule, să umbli. Într-o zi te voi duce la malul mării într-un sătuc pe care îl ştiu eu, foarte departe de aici.
- La Barcelona, noaptea mă plimbam în preajma portu lui şi mă lungeam pe plajă cât mai aproape cu putinţă de valuri, având grijă să nu mă apropii prea mult de cuplurile care erau culcate pe nisip. Pe unii i-am speriat.
- O să-ţi arăt un colţ unde nu este lumină. Vezi doar stelele şi luna. Când sunt tristă, acolo mă duc în imaginaţie şi plâng ore întregi, uneori în apă, imaginează-ţi! N-am reuşit niciodată să fac să crească nivelul mării cu un milimetru! Nu e o suferinţă serioasă!
- O lacrimă este destul ca să facă nivelul mării să crească. Nu e măsurabil, dar e real.
- Cu toate lacrimile omenirii ar trebui să avem numai insule, nouă zecimi din planetă ar trebui să fie sub apă!
- Suntem pe nişte insule, tu şi cu mine o ştim. Dacă nimeni nu opreşte diluviul, ne vom îneca.
- Ar trebui construită o navă.
- La ce bun dacă nu mai există port?
- Trăim pe vapor, fumăm ţigări turceşti, bem, cântăm toate melodiile triste inventate de oameni.
- Ştii multe?
- O prietenă îmi spune "Muza cântecului trist".
- Îmi cânţi unul?

Lisa începe cu vocea ei frumoasă de fumătoare să rostească unul după altul cuvintele lui Vinicius de Moraes. Un sărut de o clipă care se transformă în veşnicie. Morţi inutile. Disperarea trupului care nu încetează să se unduie chiar în suferinţă. O blândeţe de fond, aşa cum se spune "alergător de fond", care trece prin straturile pielii şi ale muşchilor ca să ajungă în spaţiul misterios din adâncuri, acea mare în care plutesc organele.
- Am fost acolo...
- În pielea ta se poate intra, e deschis. Când îi ating pe bărbaţi, întotdeauna am impresia că alunec la suprafaţă. Nimic nu este mai alunecos decât un bărbat.

Lisa mă face să râd. Se aşază pe pat, fumează o ţigară turcească greţoasă. Simt că mi se încreţeşte pielea.
- Vrei un pahar de lichior de măr verde? E drogul meu.

Am băut. Lisa mi-a arătat fotografia amantului ei. Un haidamac cam burtos, care ţinea un harpon în care era înfiptă o caracatiţă. Un soi de Neptun modern.
- E bucătar, găteşte feluri delicioase din fructe de mare. Dacă vrei, într-o seară putem merge să cinăm la el, dar e destul de gelos, nu-i place să mi-o trag în fund cu oricine. Dar cu tine e în regulă, ai o mutră de nevinovat.

Dintr-o dată îmi amintesc sunetul vocii Sandrei, prima dată când ne-am vorbit la telefon, o voce destul de joasă şi vibrantă. Aveam un dialog ciudat despre faptul că trupurile noastre puteau pluti prin spaţiu şi se puteau întâlni. Ea este cea care m-a învăţat calităţile galactice ale imaginii mele corporale, care putea acţiona asupra limitei corporalităţii. Dorinţa intensă era suficientă ca să ne unească. Pielea mea se desprindea şi pleca departe până în clipa când o atingea pe a ei. Ca imediat să ne sunăm din nou, pentru a verifica dacă întâlnirea siderală chiar avusese loc. Să ne vorbim despre amănunte, cum ar fi că ea simţise mai întâi buzele mele pe umărul ei, apoi că pântecul meu îl atinsese pe al ei. Partea dreaptă a feţei mele se atinsese de obrazul ei. Apoi întreaga apăsare a corpului meu căreia ea i se deschidea. Întotdeauna calculam exact.

Imaginaţia însăşi nu încetează să atingă uşor obiectele şi să le întâlnească în spaţiu, ca şi cum orice formă era o ficţiune pe care o conştiinţă avea sarcina s-o perpetueze. Imensul orgoliu al oamenilor de a-şi atribui singura conştiinţă. Eu, eu am văzut nişte ecuaţii privindu-mă. Am simţit nişte galeţi încercând să stabilească o comunicare, am tremurat de întunericul care mă înconjura şi mă ocrotea ca o imensă mantie de lână în timpul unei nopţi glaciale.

Imposibilitatea sau dificultatea de a comunica cu oamenii mi-a accentuat sensibilitatea. Am înţeles că creierul meu păzea pătrunderea misterului ca un pitbull bine dresat. De atunci las câmpul de investigaţie deschis. Pentru mine, ştiinţa nu se limitează la funcţiile cerebrale. Ea include corpul întreg şi atunci când îi citesc pe matematicieni, pe fizicieni simt partea eliberată a mentalului care veghează şi intervine dintr-o dată ca să fecundeze imaginaţia. Ador tot ce nu se poate verifica sau măcar rămâne la stadiul de ipoteză şi aşteaptă o minte luminată. Matematica nu este o ştiinţă exactă, asta e ceea ce mă fascinează. Mi-ar plăcea să pun în ecuaţie dorinţa, creativitatea, îndrăzneala, teama, cutezanţa, singurătatea. Văd un amfiteatru plin de studenţi pasionaţi care caută să rezolve teorema dorinţei. Contemplu corpurile nerăbdătoare care ar găsi cheia misterului în ele, în carnea lor, în celulele lor eliberate de greutatea exactă. Mi-ar plăcea ca într-o zi medalia Fields, echivalentul Nobelului pentru matematicieni, să fie decernată celui care ar putea rezolva ecuaţia dorinţei, a nebuniei sau pe cea a actului creator.

Pentru a schimba, pentru a termina cu judecata lui Dumnezeu, cum spunea Artaud. Dacă matematica ar invada spaţiul stelar, invenţia n-ar mai fi îngrădită. Uneori scriu ecuaţii aşa cum un compozitor îşi aruncă pe hârtie notele unele după altele, cum un faianţar îşi croieşte bucata de gresie care îşi găseşte locul fără cea mai mică dificultate.

Uneori visez că parfumul unei femei întâlnite noaptea pe o străduţă devine o ecuaţie în spaţiu şi pătrunde în inima mea. Şi în seara asta, datorită lui Almodóvar, o ecuaţie s-a născut.

Am fost contemplat, am fost atins, cuvintele s-au prelins pe trupul meu. Lisa, trăiesc!


Note:

[1] Titlurile capitolelor sunt citate din Newton. Gravitaţia urmată de Asupra mişcării corpurilor, traduse din latină de Marie-Francois Biarnais şi François de Gandt, coll. Tel, Gallimard, 1995. De Motu Corporum (Asupra mişcării corpurilor)
[2] (n. tr.) Particulă elementară, sensibilă la forţe puternice.
[3] (n. tr.) Obiectivul camerei se substituie personajului principal - procedeul camerei subiective asociat cu vocea lui Bogart.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer