Gluma rusească

Gluma rusească aduce în scenă destinele unor oameni care caută cu obstinaţie să înţeleagă ce se întâmplă cu ei înşişi sau dacă mai pot spera că vor ieşi vreodată din labirintul amintirilor traumatizante ale comunismului şi din marasmul tranziţiei româneşti postdecembriste. Cincizeci de ani de totalitarism înseamnă cel puţin două ,,generaţii pierdute" - al căror traseu Dragoş Ghiţulete încearcă să-l recupereze simbolic.

Cheia romanului este chiar titlul său. Gluma rusească reprezintă exact momentul în care, la masa tratativelor, pe harta Europei s-a tras cortina. Dar înseamnă şi probabilitatea ca, atunci când apeşi pe trăgaci la ruleta rusească, singurul glonţ de pe ţeavă să fie şi ultimul şi să nu fie o glumă.

"Dragoş Ghiţulete reuşeşte să urce pe versantul cel mai dificil al meseriei de scriitor, pentru că reuşeşte să povestească. Are un dar al naraţiunii şi o privire interesantă asupra unor subiecte cu conotaţie istorică. El face parte de altfel din acea generaţie care a fost puţin marcată de comunism, dar suficient pentru a-l păstra în memorie şi a încerca acum să descifreze mecanismele schizofrenizării fiinţei umane prin ideologie şi printr-o anumită practică istorică revoluţionara. Privirea sa asupra acelei epoci este proaspătă, strict literară şi fără nici o umbră de răfuială personală cu trecutul. De unde valoarea acestei proze, la care se adaugă şi ritmul ei cinematografic." (Matei Vişniec)

Dragoş Ghiţulete s-a născut la 20 martie 1974, la Piteşti. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. Este jurnalist, realizator de emisiuni culturale şi politice la RFI România. Talk-show-urile găzduite de el au fost premiate în 2007 de Reprezentanţa Comisiei Europene în România, iar în 2008 de Clubul Român de Presă.

A debutat în volumul colectiv Cartea cu bunici, Humanitas, 2007.

Se duce tovarăşul locotenet în spate, la telefon, şi peste jumătate de oră apare şi berea. Apoi a venit şi mîncarea. Au adus bunătăţi cum nu mai văzusem pînă atunci. Eram în bar la ora aia, aproape şapte seara, şase oameni. Cu tot cu una bucată securist. În afară de noi, un bărbat trecut de a doua tinereţe, care mototolea o hîrtie în mînă, o mai desfăcea din cînd în cînd, citea, mai bea o gură de vodcă, ofta, îşi aprindea o mahoarcă şi iar mototolea hîrtia. Chiar la masa din faţa noastră un cuplu, proaspăt căsătoriţi cred, că prea se priveau ochi în ochi ca doi porumbei. Eu şi bunicu'. Pe Moţatu nu l-am pus, că el era în spatele tejghelei. La şase dimineaţa am ieşit de-acolo. Au înconjurat barul şi nici o muscă nu s-a apropiat pînă n-au curăţat tot. Mi-a fost milă de el. Mai bine că a murit. Cu glonţ. Nu s-a chinuit. M-am mirat cînd l-am văzut că intră în bar şi îşi aşază tacticos puşca mitralieră pe masă. Securistu' era cu spatele, nu l-a văzut. Eu i-am făcut un semn cu capul bunicului. Mi-a zis că nu e în regulă ce se întîmplă. Un soldat în uniformă nu are voie să intre într-un bar şi să stea la masă. Poate doar să bea o bere în picioare după care să plece. Cît priveşte puşca mitralieră, nici vorbă. Nu are voie nici pe stradă cu ea. Ştia bine regulile, că doar fusese în război.

E mai mic decît mine. Cred că abia a terminat liceul. Hotărîrea cu care a urlat nimeni nu mişcă, barman închide uşa cu cheia, toată lumea se aşază în colţ, m-a făcut să cred că nu e o joacă. E ceva foarte serios, i-am şoptit bunicului, şi el a dat din cap că da. Securistul a încercat de cîteva ori să-l intimideze: soldat, îţi ordon să-mi dai puşca imediat, dar n-a reuşit nimic. L-a înfuriat şi mai tare.
- Ordoni în pizda mă-tii, securist împuţit. Hai că trecem la joacă.

Mă uit la puşca din mîna soldatului. E lustruită. Pare nouă. Are şi un pistol la brîu. Ţeava puştii e îndreptată spre securist. Se uită la cei doi însurăţei de la masa vecină. S-au făcut mici şi nu scot un cuvînt.
- Ce mîncaţi, mă, acolo? Chelner, adu ce-i mai bun de mîncare. Şi de băut. Că domnii cred că şi-au început luna de miere. Unde voiaţi să mergeţi, mă, în luna de miere? Voi ştiţi că dulce ca mierea e glonţu' patriei? Unde, mă, la Buziaş, la Amara, la Geoagiu Băi? Că afară din ţară nu puteţi pleca, mă. Că sînt d-ăştia care te opresc. Cu puşca, dacă e nevoie te opresc, mă. Drepţi, culcat. Hai, ce mai aştepţi?

Securistul vrea să spună ceva, dar soldatul îl pocneşte cu ţeava puştii peste faţă. Cred că i-a spart nasul.
- Hai, la podea! De o sută de ori drepţi şi culcat! Fără să-mi răcesc io gura la fiecare icnet de-al tău. Să vezi şi tu, securist împuţit, cum e să faci tîrîş pe pămîntu' patriei. Să faci tîrîş cum am făcut io, chiar dacă îmi venea să mă piş. Să simţi şi tu vezica cum îţi pocneşte, rozeta curului cum stă să bubuie de la arpacaşu' ăla infect pe care ni-l daţi la masă. Păi aşa se apără, mă, patria de inamici, cu arpacaş, sfeclă roşie şi varză? Cum credeţi, mă, voi că luptă soldatul pe front, cu burta vraişte de la supa aia chioară de cartofi?

Îl trec deja toate apele. Şi n-a făcut decît cel mult zece drepţi şi culcat. Se prăbuşeşte pe podea.

Mă uit la bărbatul din stînga mea. E cu ochii pironiţi în biletul deja mototolit. Cred că nu are habar de ce se întîmplă acolo. E atît de absorbit de hîrtie, încît şi dacă s-ar dărîma barul, tot n-ar reacţiona. E mut şi surd. Cei doi îndrăgostiţi tot şuşotesc. El se ridică şi îi spune soldatului, chiar dacă ea îl trage de mînă:
- Noi am vrea să plecăm. Ştii, n-am apucat să consumăm, ştii tu, chestia aia. Am făcut-o de gura lu' mă-sa, că ea ne tot bătea la cap să ne luăm. Că cică să intrăm şi noi în rîndul lumii. Acu' na rîndul lumii! Stăm într-o bodega şi un soldat ne ameninţă cu puşca. Voiai aventură, ziceai că ne toropim în blocu' ăla cu ai tăi în casă. Acu' poftim aventură! Cînd i-am zis să plecăm la Tulcea..., am io un văr acolo la malu' gîrlei. Pescuiam şi ce pescuiam aia mîncam. Da' donşoara n-a vrut, că nu dă ea Capitala pe un sat de puturoşi. Bine că ai trăit tu numa' printre gospodari!

Scuipă cojile în faţa transpirată a securistului. Ia de pe masă o sticlă şi bea fără să-şi toarne în pahar.
- La Tulcea cred că e frumos. N-am fost, dar mi-a povestit frate-miu că Delta e o minune. Voiam să mergem amîndoi în prima mea permisie. Dar n-am mai apucat.

Vorbeşte de parcă ar fi făcut războiul şi acum îşi aşteaptă sfîrşitul. Cît de repede se pot maturiza oamenii. Cînd mă uit în spate văd o viaţă anostă, pictată ici-colo cu ceva tuşe de culoare. N-am fost capabil să fac ceva măreţ. Nu mi-a plăcut şcoala, nu mi-a plăcut să ajung cineva, mă oripila tot timpul ideea de a fi în prim-plan. Nu voiam să se vorbească despre mine. Voaim doar să mă strecor. Să am momente de bucurie intense, asta căutam, dar nu să fac eforturi. Mi se părea, cînd am citit Robinson Crusoe, că mai rău decît să ramîi singur pe o insulă nu se poate. Ei bine, există ceva mai rău. Să fii singur printre oameni. Aşa cum e soldatul ăsta din faţa mea. Nici măcar nu are un nume. Sau are, dar nu sînt curios să-l aflu.
- Am şi io o fată cu care mă ţin. Da' n-am auzit-o să zică vreodată că are presiuni de la familie. Ei, sîntem de puţină vreme împreună. Pe mine m-au săltat la oaste, ea e anu' întîi. Peste nouă luni trebuia să fim colegi. Dacă nu venea nenorocirea asta.

Se întoarce brusc spre securist şi îi bagă ţeava puştii în gură. Aud un icnet, apoi podeau se udă şi începe să miroasă a pişat. Vomită peste ţeava puştii, iar mirosul devine insuportabil. Plînge, se pişă şi vomită în acelaşi timp. Dă din mîini.
- Te rog, lasă-mă, am o familie! Am un copil care trebuie să vină pe lume. Nu mă nenoroci!
- Da' cînd am mers la Băneasa, la şcoala aia a voastră, nu ne gîndeam că o să avem o familie? Nu, era spre binele patriei. Patria înaintea familiei, parcă aşa suna şi jurămîntu' ăla de căcat pe care l-am spus. Să ne apărăm ţara de duşmani, să slujim Partidul şi ţara. Şi pe unicul conducător. Că el e tatăl nostru. Ia zi, mă, Tatal nostru, ştii? Sau la şcoala aia nu vă învaţă rugăciuni? Nu, că rugăciunile sînt interzise. Ce rău am făcut, mă, că aveam de la bunica o carte de rugăciuni? De ce mi-au confiscat-o? O ţineam sub pernă, nu făcea rău nimănui.

Te rogi şi aştepţi rezultatul. Strîngi pumnii sub pătură. Înger, Îngeraşu meu, care mi te-a dat Dumnezeu, eu sînt mic, tu fă-mă mare, eu sînt slab, tu fă-mă tare. Era doar o senzaţie, dar atunci, ghemuit sub pătură, vedeam cum tavanul se luminează. Erau umbre care dansau printre raze. Şi rîdeam şi vorbeam cu ele. Şi îmi spuneau: uite, dacă ai fost băiat cuminte astăzi, îngeraşu' tău vorbeşte cu tine. Cînd am crescut, îngeraşu' a devenit din ce în ce mai laconic. Apoi a tăcut brusc. Îl tot întrebam dacă l-am supărat cu ceva, nu răspundea. Mai apărea din cînd în cînd în vis, dar avea faţa şi corpul acoperite. Ştiam că e el, îl bănuiam sub pelerina aia neagră. O dată a urlat. Nu-l auzisem urlînd pînă atunci. Ştiam că e calm, că îţi ascultă păsul. Dar atunci a urlat. M-am trezit şi eu urlînd. Aş fi vrut să fiu luat în braţe de mama, dar ea nu era. De tata, nici el nu era. Nu mai era nici unul dintre ei. Dumnezeu e doar un concept care ne măsoară durerea. Sau fericirea. Dar un înger care urlă ce e? E cel care ştie că o să cadă, îi e teamă de ce-o să facă după? Şi umbrele alea se preling peste ceaţa aia lăptoasă ca cerneala pe faţa de masă albă. S-a stricat stiloul, curge. Nu s-a stricat, l-am spart în gură. Am luat plasticul acela verde şi l-am strîns între dinţi. S-a auzit doar un pocnet sec, clac, şi am rămas cu plastic şi cerneală în gură. A început să curgă pe faţa de masă. Si pata aia semăna cu un înger. Avea doar o aripă mare. Şi aripa aia s-a transformat într-o puşcă şi îngerul a început să tragă. Dar nu ieşeau gloanţe, ci îngeri care aveau o singură aripă. Şi cum ieşeau din ţeava puştii, aripile li se transformau în puşti mici care începeau să tragă, dar nu ieşeau gloanţe ci...
- Bagă-ţi minţile în cap, securist împuţit! Tu crezi că mă joc? Nu, joaca a trecut. A trecut vremea cînd mă jucam cu fratele meu. De data asta o să trag. Dar întîi o să tragi tu.

Scoate un pistol din buzunar. E cu butoiaş. I-l dă securistului. Îl ameninţă în continuare cu puşca.
- Are un glonţ. Nu se ştie unde e. Hai, dă-i drumu'!

Nu-mi mai amintesc precis. Era o grămadă mare de mantale de ploaie şi bocanci. Arătau ca vai de ele. Bocancii roşi de atîta mers, pelerinele putreziseră. Erau făcute dintr-un material atît de prost, încît după două, trei ploi începeau să miroasă. Parcă erai împachetat într-un cearşaf jilav şi aruncat într-un sicriu. Era oricum ca un mare sicriu. Cînd cădea malul de pămînt peste, puteai să spui că ţi-ai încheiat socotelile cu lumea asta. Şi nu se întîmpla rar. Cînd treceau obuzele pe deasupra, te întrebai unde or să cadă. Veneau apoi tancurile şi îngropau totul sub şenile. Erau şi nopţi liniştite însă. Noi ortodocşi, ei catolici sau protestanţi. Şi era noaptea de Paşti. Căzuse în anul ăla în aceeaşi zi. Era aproape de miezul nopţii. O noapte atît de frumoasă, senină. Era cald. Noi eram şase, ei cinci. Cînd l-am văzut lîngă tranşee am înlemnit. I-am recunoscut casca, apoi însemnele. Avea o batistă albă în vîrful mitralierei. Am vrut să trag, dar m-am oprit. Vîrful mitralierei era în sus, iar el înainta încet. M-am gîndit că e o capcană, că în spatele lui sînt ceilalţi şi el e doar momeala. Ştiam germană cît să port o conversaţie uşoară. Am strigat halt. S-a oprit. Au venit lîngă mine şi m-au întrebat încet:
- Domn' locotenent, ce vrea ăsta? Vor să se predea? Ce mama naibii e asta? Io îi bag doo gloanţe în el, de nu se vede.

L-am întrebat dacă vrea să se predea.
- Ştii ce noapte e asta? mi-a întors întrebarea.
- Ba bine că nu. E noaptea de Paşti.
- Şi la noi e tot noaptea de Paşti. Sîntem cinci la postul de comandă. Voi nu cred că sînteţi mai mulţi. Ne-au lăsat aici. Au început să se retragă. Ruşii au început ofensiva. Vă propunem să luăm o pauză. Nu tragem, nu trageţi. Pînă mîine la ora 12, să zicem. Şi să ne petrecem noaptea asta departe de război. Să facem pace pentru cîteva ore.

Mă uit la soldaţii adunaţi ciorchine în jurul meu. Doi îşi fac cruce, unul mototoleşte o ţigară între degetele colţuroase, e un ţăran coborît la război din creierii munţilor, pînă la noi nu prea văzuse mulţi oameni, se înţelegea mai bine cu oile, iar alţi doi strîng mai bine puşca la piept.
- Io zic că băieţii e de credinţă, domn' locotenent. Hai că nu s-o prăbuşi cerul dacă luăm oareşce odihnă cu noi, zice soldatul oier.

Să nu fie o capcană, să nu fie o capcană. E tot ce-mi trece prin cap. Să nu cădem în ea ca proştii, ca ţiganu' la mal. Ruşii erau aproape. Noi eram cei tari pe poziţii. Nu ştiam atunci ce-o să urmeze. Ce prăpăd or să facă. Dacă bănuiam măcar ororile ce vor urma, plecam odată cu el, piticule. Că unul singur a mai rămas din nemţii cu care ne-am petrecut seara de Paşti. Mi-a zis să vin cu el. M-a avertizat, mi-a spus că ruşii sînt mai răi ca hunii. Că pe unde trec, lasă dezastru în urmă. Era un Obersturmbahnführer, adică tot locotenent. Sătul de front, de război, de Hitler. Dar credea în viitorul Germaniei. Şi nu s-a înşelat.
- Veniţi voi aici, lăsaţi armele la zece metri de tranşee.

În douăzeci de minute păşeau în adăpostul nostru. Am lăsat şi noi armele jos. S-au aşezat unul lîngă altul. Unul a băgat mîna la piept, în spatele meu un soldat a luat imediat puşca de jos şi a îndreptat-o spre el. Neamţul şi-a ridicat mîinile deasupra capului şi mi-a făcut semn să mă apropii de el. Am băgat mîna la pieptul lui şi am scos o butelcă de metal. Am izbucnit în rîs aproape în acelaşi timp. Au mai apărut încă trei la fel. Aveam băutură pentru noaptea aia. Noi am pus conservele. Am petrecut pînă la patru dimineaţa. În jurul nostru nu mai era război. Uitaserăm că dimineaţă o să fim iarăşi inamici.

Patru dintre ei n-au vrut să cadă prizonieri. Ştiau toţi că nu mai aveau nici o şansă să scape. Erau uitaţi acolo. Locotenentul, Wolfgang îl chema, a plecat îmbrăcat în uniforma mea. Eu am luat haine de la soldaţii mei. Înainte de a se lumina de ziuă şi-a luat rămas bun de la toţi. Şi de la români, şi de la nemţi. Nu ştiu dacă a ajuns în Germania, dacă l-au prins. Ceilalţi s-au retras în tranşeele lor. Am numărat cu sufletul la gură. Erau patru. S-au auzit unsprezece focuri de armă. A durat ceva. Aveau un pistol cu butoiaş. Puneau cîte un glonţ, învîrteau şi apoi trăgeau. Atunci, în dimineaţa aia, au jucat ruleta rusească pînă le-a ieşit. Se auzea cîte un Deutschland, Deutscheland, über alles şi apoi trăgeau. Disperarea unui soldat care nu mai are nimic de pierdut.

- Vreau să simţi şi tu ce-am simţit eu atunci. Cum să trag, mă, în frate-miu? Păi apăr ţara, mă, da' la frontieră ştiu că o aperi de cei care vor să te cotropească. Nu de cei care vor să iasă din ea. Trage, soldat, trage, că mişcă acolo ceva! Nu trage, mă copile! Am înlemnit cu puşca în mînă. Au tras de lîngă mine. L-au ciuruit. Mi-a căzut puşca din mînă. Am leşinat. O săptămînă mai tîrziu eram nou venit în batalionul disciplinar din fundul pămîntului. Încadrat ca dezertor. Că nu mi-am apărat ţara. Că trebuia să trag. E iadu' pe pămînt acolo. Ei bine, iadu' pe pămînt o să fie aici şi pentru tine.

E plin de vomă şi pişat. A aruncat o găleată de apă pe el.

Nu ştiam ce se petrece afară, ce zi, lună sau an e. Eram prinşi într-o capcană a timpului.

Au început timid. Întîi o feliuţă de salam, apoi nişte măsline. Merge cu vodcă. Apoi au început să înfulece ca apucaţii. Nu le păsa ce se întîmplă în jurul lor. Vorbeau tare, cu gura plină.
- Nesimţitule, adică mama te-a forţat să mă iei? Nu spuneai că mă iubeşti?
- Şi dacă te iubesc trebuie neapărat să te iau de nevastă? Ce, ne leagă mai tare o hîrtie? Află şi tu că un cuplu rezistă mai bine dacă nu e legat la primărie. Tu nu vezi că Mariusică trăieşte cu aia de vreo patru ani şi le merge bine?
- Mai scuteşte-mă cu văru' ăla al tău! Că habar n-are pe ce lume trăieşte. Toată ziua stă la pescuit. Şi bea mizeria aia. Păi cît crezi, mă, tu că mai trăieşte în stilu' ăsta? Că o să-i pocnească ficatu' în el.
- Bine că eşti tu deşteaptă! O să trăiască atît cît i-o fi sortit. Ia şi cu brînzică, că merge. Ei, ce n-ar da Mariusică să fie aici! E aşa bună vodca asta! Poate vorbim cu ospătaru' să ne dea şi nouă cîteva sticle. Îi ducem şi lui. Şi na, că nu mergem cu mîna goală la el. Da' peştele ăla proaspăt îţi place? Icrele la fel. Faci mutre că miroase tot a peşte, da' înfuleci plătica aia pe grătar. Ca să nu mai vorbesc de saramură.

Moţatu se plimbă printre mese şi tot aduce platouri şi sticle. Bunicu' tot toarnă în el băutură, dar nu se atinge de mîncare. Eu fumez ţigară de la ţigară. I-a zis soldatului o dată: mă băiatule, eşti tînăr, e păcat de tine. Ai toată viaţa înainte. Pleacă acum, cît mai ai timp.
- Mă împuşcă ăia oricum. Pun pariu că Poliţia militară e pe urmele mele. Dacă mă prind, curtea marţială mă mănîncă. Aşa că scăpare nu mai am. Cu voi n-am nimic, vă ţin aici pentru siguranţă.

A tras şi a căzut. S-a auzit clic. Nu mai are ce să dea afară. E căcat, pişat, vomat. Acum doar tremură.

Imediat au tras două gloanţe de-afară. Unul i-a zburat soldatului puşca din mînă. Celălalt i-a intrat în ceafă. S-a prăbuşit peste o masă. Sîngele s-a amestecat cu mîncare, cu cioburi şi alcool.
- M-a părăsit. A lăsat doar biletul ăsta. Nu ştiu unde s-a dus, că nu are pe nimeni. N-o s-o mai văd niciodată.

În sfîrşit, vorbeşte. Abia acum a realizat ce i se întîmplă. A aruncat pe jos hîrtia mototolită. Nu e speriat, e doar trist. Îl văd mai bine acum.

Bunicul are lacrimi în ochi. Securistul şi-a revenit şi acum dă ordine. Au intrat vreo zece soldaţi. L-au băgat într-un sac. O săptămînă după aia ne-au tot chemat la Miliţie să dam declaraţii. În fiecare zi scriam acelaşi lucru, ei tot nu erau mulţumiţi. Apoi brusc, ne-au lăsat în pace. Viaţa mergea înainte.

,,Să le fac jocul. Numai aşa o să rezist. Să spun banalităţi, truisme, orice care să aibă sămînţă de adevăr, dar care tocmai ascunde adevărul. Sau îl deformează. Vin cu o precizie matematică. Oamenii care acţionează astfel sînt departe de adevăr. Adevărul îl poţi afla printr-o strălucire, o neglijenţă, un abandon. Nu prin elaborate mecanisme reuşeşti să ieşi la suprafaţă. Nu, ei oricum nu vor la suprafaţă. Le place mocirla asta pe care o prezintă drept lume nouă. Îşi doresc să fim la fel pentru că ei nu pot să se ridice, trăiesc doar pe orizontală, verticala e peste puterile lor de înţelegere. Şi dacă ei nu pot s-o facă, e mai simplu să-i tragă pe ceilalţi în jos. Toţi la acelaşi nivel, dar unii la un nivel mai nivelat decît ceilalţi.
- Hai, Petria, ia-ţi icrele negre şi şampania, înfulecă-le şi treci!

Sînt două minute întîrziere. M-am speriat. Somnul nu mă mai înşală. Trezitul la şase dimineaţa mi-a intrat în sînge. La şase şi cinci trebuie să termin. E o zeamă neagră, dulce, şi o plasmă gri alături. Ceva din grîu sau orz. Doar pîinea se poate mînca, deşi e tare ca o bucată de gheaţă. Cînd eram copil şi încercam să sparg gheaţa în dinţi, mai întîi o topeam cu limba. Pîinea trebuie s-o ud cu zeama aia neagră pentru a o mînca. Gheaţa o lingeam, era bună. Şi n-o făceam de sete sau de foame. Mă prosteam, mă jucam. Hai, cine poate să roadă cea mai mare bucată de gheaţă. Are cu totul alt gust. Cînd eşti pe o sanie şi iei o bucată de gheaţă s-o rozi sau cînd eşti la trei săptămîni de casă, într-o pustie albă şi ţi-e sete. Iei gheaţa, o plimbi prin gură, o scuipi şi iei alta. Sau, mai sigur, scormoneşti în zăpadă pînă dai de o bucată curată, o pui în fundul raniţei şi aştepţi să se topească. Se topea şi beai, îţi potoleai setea. Tot ce vreau, îmi spunea tata, tot ce vreau e ca voi să nu mai ajungeţi să trăiţi momentele alea de groază. Să nu treceţi prin război, să nu vedeţi ce orori se întîmplă acolo. Hai, tată, vino tu tată să vezi ce orori se întîmplă după război. Vino să vezi în ce lume ne-a aruncat războiul ăsta după care toţi sîntem egali.
- Imperialist american, cădea-ţi-ar bomba-n ocean, imperialist american, cădea-ţi-ar bomba-n ocean. Şi cum mai era? Cum mai era, mă, imperialistule, cum mai zicea poetu' nostru naţional? Bă, Petria, acolo e poezia, bă, e ruptă din viaţa noastră. Tu ştii, mă Petria, că io am plîns cînd am citit poezia aia, cum îi zice mă, aia cu compresoru'. Acolo e viaţă, bă, nu la ce vă schimonosiţi voi. Ce caută, mă, bubele în viaţă? Alea e la bolnavi. Noi, poporul care este sănătos, da' ce stau io cu terchea-berchea la bîrfe literare?! Că acolo vă adunaţi, ăăă, să daţi jos revoluţia. Beaţi cafele, aduceaţi fufe şi aşteptaţi imperialistu' să vină să vă salveze. Şi le stropeaţi cu şampanie, poporu' murea de foame şi voi aruncaţi băutura. I-a căzut bomba în ocean, Petria. Aici doar io te mai salvez. Hai la lumină, că te aşteaptă tovarăşu' căpitan.

La lumină înseamnă lampa în ochi. Un alt interogatoriu, alte şase ore de stele verzi şi apoi alte şase de orbire.

Joi, 6 mai 2010, la ora 18.00, la Clubul Ţăranului, Muzeul Ţăranului Român, are loc lansarea romanului de debut Gluma rusească, de Dragos Ghiţulete, apărut în colecţia Proză la Cartea Românească. Prezintă: Marius Oprea, Florin Iaru. Moderator: Oana Boca.