Cartea cimitirului

În beznă era o mână, şi mâna ţinea un cuţit. Cuţitul avea plăsele din os negru şlefuit şi o lamă mai fină şi mai ascuţită decât a unui brici. Dacă te tăia, se putea să nici nu-ţi dai seama că te-a tăiat, cel puţin nu imediat.

Cuţitul făcuse aproape toate cele pe care trebuia să le facă în casă, şi atât plăselele, cât şi lama sa erau ude. Uşa de la stradă era încă deschisă, doar un pic, arătând locul pe unde se strecuraseră cuţitul şi omul care-l ţinuse în mână, iar şuviţe de ceaţă nocturnă se furişau şi se împleteau în casă prin uşa deschisă.

Individul numit Jack se opri pe palier. Cu mâna stângă scoase o batistă mare, albă din buzunarul hainei sale negre şi şterse cu ea cuţitul şi mâna sa dreaptă, înmănuşată, cu care îl ţinea; apoi aruncă batista. Vânătoarea era aproape terminată. O lăsase pe femeie în patul ei, pe bărbat pe podeaua dormitorului, şi pe fetiţa mai mare, în dormitorul ei în culori luminoase, înconjurată de jucării şi de modele asamblate doar pe jumătate. Singurul de care mai trebuia să se ocupe era cel mic, un prunc. Încă unul, şi-şi termina complet treaba.

Îşi îndoi şi dezdoi degetele. Individul numit Jack era, înainte de orice, un profesionist sau aşa se considera el şi nu-şi permitea să zâmbească până când treaba nu era terminată complet.

Avea părul negru, ochii îi erau negri şi purta mănuşi de piele neagră, din cea mai subţire piele de miel.

Încăperea pruncului se afla în partea cea mai de sus a casei. Individul numit Jack urcă scările, păşind cu paşi tăcuţi pe covor. Apoi deschise uşa mansardei şi intră. Pantofii săi erau din piele neagră şi lustruiţi atât de bine încât arătau ca nişte oglinzi negre: puteai să vezi luna reflectată în ei, mititică şi plină doar pe jumătate.

Luna cea adevărată lumina prin fereastră. Lucirea ei nu era puternică, fiind estompată de ceaţă, dar individul numit Jack nu avea nevoie de prea multă lumină. A lunii îi era suficientă. Se descurca. Desluşea silueta copilului în ţarc: capul, membrele şi torsul.

Ţarcul avea laturi înalte, ridicate, ca să-l împiedice pe copil să iasă din el. Jack se aplecă, ridică mâna dreaptă, cea care ţinea cuţitul, ţinti pieptul...

... apoi coborî mâna. Silueta din ţarc era un ursuleţ de pluş. Acolo nu se găsea niciun copil.

Ochii individului numit Jack erau obişnuiţi cu lumina slabă a lunii, aşa că nu avea niciun chef să aprindă lumina electrică.

Şi, la urma urmei, lumina nu era foarte importantă. El avea alte talente.

Individul numit Jack adulmecă aerul. Ignoră mirosurile care pătrunseseră în cameră odată cu el, înlătură mirosurile pe care le putea ignora fără niciun risc, se cufundă în mirosul făpturii pe care venise s-o găsească. Simţi mirosul copilului: un miros de lapte, ca al prăjiturilor cu fulgi de ciocolată, şi duhoarea acră a unui scutec ud, de unică folosinţă, pentru timpul nopţii. Simţi mirosul şamponului pentru copii în părul lui şi ceva mic şi cauciucat pe care îl avea copilul - o jucărie, îşi zise el, apoi, nu, e ceva pentru supt.

Copilul fusese acolo. Fusese acolo cu puţin timp în urmă. Individul numit Jack se lăsă condus de nasul său pe scara din mijlocul casei înalte, înguste. Verifică baia, bucătăria, dulapul mare şi, în cele din urmă, holul de la parter, în care nu era nimic de văzut în afară de bicicletele familiei, o grămadă de pungi goale pentru cumpărături, un scutec căzut pe duşumea şi tentaculele vagabonde de ceaţă care pătrunseseră în hol din stradă, prin uşa deschisă.

Individul numit Jack scoase un sunet, un mormăit ce conţinea atât frustrare, cât şi satisfacţie. Îşi strecură cuţitul în teaca din buzunarul interior al hainei sale lungi, apoi ieşi în stradă. Aici era lumina lunii, erau lumini stradale, dar ceaţa se întinsese pretutindeni, reducea lumina şi amortiza sunetele, făcând noaptea întunecată şi înşelătoare. Individul privi în josul colinei, spre luminile magazinelor închise, apoi în susul străzii, unde ultimele case înalte suiau pe colină în calea lor către întunericul vechiului cimitir. Individul numit Jack adulmecă aerul. Apoi, fără să se grăbească, începu să meargă în susul dealului.

Încă de când învăţase să meargă, copilul fusese disperarea şi încântarea mamei şi a tatălui său, pentru că nu mai existase un copil atât de înclinat să hoinărească, să se caţăre pe tot felul de lucruri, să intre şi să iasă din tot felul de chestii. În noaptea aceea, copilul fusese trezit de zgomotul făcut de ceva care căzuse la etajul de sub el. După ce se trezise, se plictisise curând şi începuse să caute o cale de a ieşi din ţarc. Acesta avea laturile înalte, ca nişte pereţi, dar copilul era convins că poate să le escaladeze. Avea nevoie doar de o treaptă...

Împinse ursuleţul său mare, auriu, de pluş într-un colţ al ţarcului, apoi, ţinându-se de balustradă cu mâinile sale micuţe, puse piciorul în poala ursuleţului, celălalt picior pe capul ursuleţului şi se împinse în poziţia de drepţi, apoi pe jumătate se căţără, pe jumătate se rostogoli peste balustradă, ieşind din ţarc.

Ateriză cu un bocănit surd pe o moviliţă de jucării jumulite, unele dintre ele fiind cadouri primite de la rude la prima sa zi de naştere - care fusese cu mai puţin de şase luni în urmă -, altele moştenite de la sora sa mai mare. Fu surprins când se lovi de podea, dar nu plânse: dacă plângi, o să vină şi o să te pună la loc în ţarc.

Se târî afară din încăpere.

Scara care ducea în sus era înşelătoare şi dificilă, nu reuşea s-o stăpânească pe deplin. Descoperise însă că treptele care duceau în jos erau destul de simple. Le coborî ţopăind din treaptă în treaptă, pe funduleţul său dolofan.

Supse din suzetă, obiectul de cauciuc despre care mama sa începuse să-i spună că-i prea mare ca să-l aibă. Scutecul se desfăcuse în timpul călătoriei sale pe fund, în josul scărilor, iar când copilul ajunse pe ultima treaptă, când ajunse în holişor şi se ridică, scutecul căzu. Copilul rămase îmbrăcat doar într-o cămăşuţă de noapte. Scările care duceau înapoi, în camera sa şi către familia sa, erau abrupte şi dificile, dar uşa către stradă era deschisă şi-l invita...

Copilul ieşi din casă, ezitând un pic. Ceaţa se înfăşură în jurul său ca un prieten pierdut cu mult timp în urmă. Apoi, nesigur la început, dar cu viteză şi cu încredere din ce în ce mai mari, băiatul merse iute către deal. Ceaţa era tot mai rară cu cât te apropiai de culmea dealului. Luna nouă lucea, nu la fel de tare ca soarele, dar suficient cât să se vadă cimitirul, suficient pentru asta.

Uite!

Puteai să vezi capela funerară abandonată, uşile de fier cu lacăt, iedera de pe laturile clopotniţei şi un copăcel ce crescuse în jgheabul de scurgere, la nivelul acoperişului. Puteai să vezi plăci funerare, morminte, cripte şi plăci memoriale. Puteai să vezi ţâşnitul sau goana ocazională a unui iepure sau un şoarece-de-câmp sau o nevăstuică strecurându-se din tufărişuri şi traversând aleea. Ai fi putut vedea aceste lucruri la lumina lunii, dacă ai fi fost aici noaptea.

N-ai fi văzut o femeie albă, dolofană care mergea pe cărare în apropierea porţilor din faţă, iar dacă ai fi văzut-o şi ai fi privit-o mai atent ţi-ai fi dat seama că erau doar raze de lună, ceaţă şi umbră. Femeia albă, dolofană era totuşi acolo. Mergea pe cărarea care ducea către poarta din faţă, printre o mulţime de pietre funerare pe jumătate căzute. Porţile erau încuiate. Erau întotdeauna încuiate, iarna de la ora patru după-amiaza, vara de la opt seara. Un gard din fier, cu vârfuri ascuţite în partea superioară, înconjura o parte din cimitir, restul fiind mărginit de un zid înalt din cărămizi. Barele porţii erau foarte apropiate: l-ar fi împiedicat pe un adult să treacă printre ele, ar fi oprit chiar şi un copil de zece ani.
- Owens! strigă femeia cea albă, cu o voce care ar fi putut să fie foşnetul vântului prin iarba înaltă. Owens! Vino şi uită-te la asta!

Femeia se ghemui şi privi ceva de pe sol, în timp ce o pată de umbră se mută în lumina lunii, dovedindu-se a fi un bărbat încărunţit, de vreo patruzeci şi cinci de ani. Bărbatul se uită în jos - spre soţia sa -, apoi se uită la ce se uita şi ea, după care se scărpină în cap.

Vezi fragmentul de mai sus în format pdf cu ilustraţia originală aici.
Citeşte un interviu cu traducătorul cărţii aici.