Viteza luminii

Născut în 1962 în Ibahernando, provincia Cáceres din Spania, Javier Cercas este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori spanioli contemporani. Şi-a luat doctoratul în filologie hispanică la Universitatea Autonomă din Barcelona şi a predat timp de doi ani la University of Illinois din Urbana.

În prezent este profesor de literatura spaniolă la Universitatea din Gerona şi colaborator la El País, ediţia catalană. Autor de romane, povestiri, articole, cronici şi eseuri, opera sa a fost tradusă în peste douăzeci de limbi, iar romanul Soldaţii de la Salamina s-a bucurat de un succes răsunător, fiind distins cu numeroase premii (Premio Salambó, Premio de la Critica de Chile, Premio Extramadura, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio Grinzane Cavour). Romanul Viteza luminii a fost finalist în cursa pentru prestigiosul International IMPAC Dublin Literary Award pe anul 2008.

Javier Cercas este şi un distins traducător, el făcând cunoscute în castiliană operele unor autori catalani contemporani, precum şi pe cea a lui H.G. Wells.

Fascinantul roman al lui Javier Cercas este povestea unei prietenii care începe în 1987, când naratorul, un tânăr romancier în devenire, ajunge la o universitate din Midwestul american şi îl cunoaşte pe Rodney Falk, fost luptător din Vietnam, retras şi inabordabil, măcinat în ascuns de secretul trecutului său. Dar este totodată şi povestea unei experienţe radicale în abisul impenetrabil al răului şi al culpabilităţii, pe care naratorul o va trăi mulţi ani mai târziu, când va cunoaşte succesul şi coruperea vicleană pe care acesta o aduce. Căci atunci figura vagă a lui Rodney şi povestea lui copleşitoare vor deveni o emblemă a propriei lui poveşti - trecutul chinuit al primului va deveni viitorul chinuit al celuilalt.

O explorare a capacităţii noastre nelimitate de a face rău, a nemărginitei absurdităţi a războiului, dar şi a nemărginitei absurdităţi a succesului. O reflecţie asupra rolului scriitorului şi a forţei absolute a literaturii de a înfrunta realitatea şi de a-i exorciza demonii.

"[Romanul] dezvăluie o rară abilitate de a împleti trecutul şi prezentul într-o naraţiune pasionantă." (The Independent)

"O explorare profundă a atrocităţilor războiului şi a păcii." (The Observer)

"Un povestitor magistral!" (J. M. Coetzee)

"O cercetare complicată, dintr-un punct de vedere masculin, a culpabilităţii, monstruozităţii şi adevărului, a imposibilităţii de mântuire şi a credibilităţii iertării de sine." (The Guardian)



Deşi la început abia dacă am fost conştient de asta, succesul şi faima au început să mă ticăloşească imediat. Se spune că acela care refuză un elogiu doreşte, de fapt, două: cel care i-a fost adus deja şi cel pe care îl impune modestia mincinoasă afişată de refuzul său. Eu am învăţat foarte repede să cer tot mai multe elogii, refuzându-le, şi să-mi practic modestia, care-i cea mai bună cale de a hrăni vanitatea; am mai învăţat foarte repede şi să mă prefac ostenit şi dezgustat de faimă şi să inventez mici nefericiri care să deştepte compasiunea şi să ia la goană invidia. Aceste stratageme n-au fost întotdeauna eficiente şi, cum e şi logic, adeseori am fost victima minciunilor şi calomniilor; dar cel mai rău în materie de calomnii şi minciuni e că acestea sfârşesc aproape mereu prin a ne contagia, căci e foarte greu să nu cedezi ispitei de a te apăra de ele devenind la rându-ţi mincinos şi calomniator. Nimic nu mă încânta mai mult în secret decât să am de-a face cu oameni bogaţi, puternici şi biruitori, şi să mă înfăţişez alături de ei. Realitatea nu părea să opună rezistenţă (ori opunea doar o rezistenţă infimă în comparaţie cu ceea ce oferea înainte), aşa că tot ceea ce dorisem mai înainte părea să-mi stea acum la îndemână, în mod vertiginos, şi tot ceea ce înainte avea un gust anume a început treptat să mi se pară insipid. De aceea, beam la orice oră: când mă plictiseam, ca să nu mă plictisesc; când mă distram, ca să mă distrez şi mai abitir. Fără nici o îndoială, tocmai băutura m-a purtat, până la urmă, într-un montagne-russe de nopţi de euforie alcoolico-sexuală şi de zile apocaliptice de mahmureală, şi mi-a descoperit culpa, nu ca pe un rău ocazional, rod al violării normelor autoimpuse, ci ca pe un drog a cărui doză trebuia s-o supralicitez întruna, pentru a continua să-şi facă efectul narcotizant. Poate de aceea-şi pentru că beţia succesului mă orbea cu mirajul omnipotenţei, şoptindu-mi la ureche că sosise clipa de atâta vreme aşteptată de a-mi lua revanşa asupra realităţii - am devenit brusc un vânător de orice fuste; continuam s-o iubesc pe Paula şi să mă simt vinovat ori de câte ori o înşelam, dar nici nu puteam, nici nu voiam să n-o mai înşel. Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru că simţeam că faima mă săltase brusc deasupra lor şi că numai aveam nevoie de ei, începusem, pe de o parte, să-i dispreţuiesc pe cei pe care îi admirasem mereu şi care îmi arătaseră mereu că mă iubeau, iar, pe de alta, să-i adulez pe cei ce mă dispreţuiseră, cu nădejdea insaţiabilă - fiindcă atunci când ai succes nu vrei decât să ai succes - de a le avea şi aprobarea. Îmi amintesc, de pildă, întâmplarea cu Marcelo Cuartero. Într-o după-amiază din toamna aceea frenetică, am fost gata-gata să se întâlnim pe o stradă din centrul Barcelonei, dar, în timp ce ne apropiam, m-a deranjat brusc ideea că trebuia să mă opresc şi să vorbesc cu el, aşa că în ultima clipă am trecut pe celălalt trotuar, evitându-l. Nu mult după acea întâlnire ratată, cineva a pomenit numele lui Marcelo într-un grup la un cocktail literar. Nu ştiu despre ce vorbeam, dar la un moment dat un critic care se voia eseist a menţionat o carte a lui Marcelo ca exemplu de eseism arid, steril şi cu vederi înguste care triumfa la universitate, iar un eseist de succes care voia să fie romancier s-a alăturat ideii lui cu un comentariu mai mult sângeros decât riguros. Atunci am intervenit, sigur că-mi voi atrage aprobarea zâmbitoare a grupului.
- Aşa-i, am zis, arătându-mă de acord cu comentariul eseistului, deşi citisem cartea lui Marcelo şi mi se păruse strălucită. Dar cel mai rău la Cuartero nu-i că e plicticos, nici măcar că are pretenţia să-l admirăm fiindcă demonstrează că a citit ceea ce nimeni n-a vrut să citească. Cel mai rău e că s-a zaharisit, fir-ar să fie.

N-am uitat nici ce s-a întâmplat în acele luni cu Marcos Luna. Dacă e adevărat că pe nimeni nu-l întristează profund nenorocirea unui prieten, atunci e adevărat şi că pe nimeni nu-l bucură profund bucuria unui prieten; e posibil, totuşi, ca pe vremea aceea nimeni să nu se fi bucurat ca Marcos pentru bucuriile mele. Ele au coincis, de altfel, cu o perioadă ingrată din viaţa lui. În septembrie, chiar când cartea mea începea să decoleze spre notorietate, lui Marcos i-au operat o dezlipire de retină; intervenţia n-a reuşit, şi după două săptămâni a trebuit repetată. Convalescenţa a fost lungă: Marcos a petrecut în total mai bine de două luni în spital, dărâmat de siguranţa deprimantă că avea să iasă de acolo handicapat. Dar de data aceea a avut noroc şi, când s-a întors acasă, îşi recuperase aproape total vederea ochiului bolnav. În timpul petrecut în spital, am vorbit de mai multe ori cu el la telefon, căci m-a sunat din pat ca să mă felicite ori de câte ori a auzit la radio vorbindu-se despre cartea mea şi ori de câte ori m-a auzit pe mine vorbind sau pe cineva comentând succesele mele; dar, prins de obligaţiile proliferante ale succesului, n-am găsit niciodată vreme să mă duc să-l văd, iar când l-am revăzut în treacăt, pe o terasă din cartierul Eixample, chiar înaintea unei cine de afaceri, era să nu-l recunosc: bătrân şi slăbit, cu părul rărit şi complet alb, mi-a părut imaginea vie a înfrângerii. Ne-am revăzut apoi după multă vreme, dar între timp luasem obiceiul (îl luasem, ori se impusese singur) de a vorbi aproape în fiecare săptămână la telefon. Vorbeam sâmbăta noaptea, când eu beam deja de multe ceasuri şi, cu alibiul vechii noastre intimităţi, îl sunam şi-mi defulam faţă de el spaimele trezite de schimbarea bruscă din viaţa mea, iar în treacăt îmi măguleam orgoliul, demonstrându-mi că succesul nu mă schimbase şi continuam să fiu prietenul vechilor mei prieteni; ştiu că există o vanitate inversă a celui ce se torturează, atribuindu-şi infamii pe care nu le-a comis, şi nu vreau să cad în ea, dar nu mă pot împiedica să bănuiesc că acele confidenţe alcoolice matinale funcţionau între Marcos şi mine ca un aide-mémoire periodic şi subliminal al victoriilor mele şi că erau, poate, o altă formă de a-mi supune prietenul, sub travestiul înşelător al văitatului despre situaţia mea privilegiată, la umilinţa biruinţelor mele într-un moment când, cu sănătatea precară şi cariera de pictor bătând pasul pe loc, el simţea pe drept cuvânt ceea ce simţisem amândoi, deşi fără să ne credem umiliţi, pe vremea când, cu mulţi ani în urmă, locuiam împreună în apartamentul din strada Pujol: că viaţa i se ducea naibii. Poate că toate astea ar putea explica de ce, într-o asemenea noapte de sâmbătă, lovit de criza mândriei ipocrite a virtuţii, mi-am adus aminte de convorbirea avută cu Rodney la Madrid.
- Succesul nu face din tine un cretin ori o javră, i-am zis la un moment dat lui Marcos. Dar poate scoate la suprafaţă javra ori cretinul din noi. Şi am adăugat: Cine ştie, poate că n-am mai sta de vorbă acum dacă succesul l-ai fi avut tu şi nu eu.

Marcos nu mi-a trântit telefonul chiar atunci, ci abia a doua zi, când l-am sunat să-i cer scuze pentru meschinăria mea: nu mi le-a acceptat, mi-a amintit ce-i spusesem, mi-a reproşat spusele, m-a făcut javră şi cretin, mi-a cerut să nu-l mai sun şi, fără alte explicaţii, a închis telefonul. După două zile, totuşi, am primit de la el un e-mail prin care mă ruga să-l scuz. "Dacă nici măcar nu-s în stare să-mi păstrez un prieten vechi de peste treizeci de ani", se văita, "atunci sunt cu adevărat sfârşit." Marcos şi cu mine ne-am împăcat, dar peste doar câteva săptămâni a avut loc un episod care rezumă mai bine ca orice dimensiunea lipsei mele de loialitate faţă de el. N-am să intru în prea multe detalii; la urma urmelor, faptul în sine (nu ceea ce dezvăluie) poate că-i lipsit de importanţă. S-a petrecut după lansarea cărţii unui fotograf mexican, pe care eu o prefaţasem. La lansarea din Barcelona (poate la MACBA - Muzeul de Artă Contemporană al oraşului Barcelona, poate la Palau Robert), au venit şi Marcos cu Patricia, soţia lui, care părea legată printr-o veche prietenie de fotograf. În timpul cocktailului de după lansare, Marcos, Patricia şi cu mine am stat la palavre, dar spre sfârşit, susţinând că a doua zi trebuia să se trezească devreme, prietenul meu a refuzat să cinăm împreună, iar Patricia şi cu mine n-am izbutit să-l convingem.

Despre ceea ce a urmat îmi amintesc ca prin ceaţă, mai rău chiar decât de alte nopţi din acea perioadă, căci e posibil ca în acel caz memoria mea să se fi străduit să elimine sau să confunde cele întâmplate. Îmi aduc aminte, deci, că Patricia şi cu mine am luat parte la o cină cu multă lume la Casa Leopoldo, că am stat alături şi că, deşi avuseserăm întotdeauna o relaţie cordială, dar distantă (ca şi cum amândoi am fi convenit că prietenia mea cu Marcos nu ne făcea în mod automat prieteni), am căutat atunci o complicitate pe care nici n-o doriserăm, nici nu ne-o permiseserăm vreodată. Cred că la primul whisky de după masă mi-a trecut prin minte să mă culc cu ea; speriat de propria-mi temeritate, am încercat să gonesc gândul pe loc. N-am izbutit, ori cel puţin n-am reuşit să-l fac să nu mi se mai învârtească, perfid, prin minte, cu o lascivitate tot mai obscenă şi verosimilă, pe când câţiva somnambuli lungeam noaptea la barul de la Giardinetto, iar eu înghiţeam whisky după whisky, vorbind când cu unul, când cu altul, dar conştient tot timpul că Patricia era acolo. În sfârşit, când Giardinetto s-a închis în zori, Patricia m-a dus la hotel. Pe drum am vorbit fără oprire, căutând parcă formula cu care s-o reţin, dar, când a oprit maşina în faţa uşii şi şi-a luat rămas-bun de la mine cu un sărut, am găsit doar atâta curaj cât să-i propun să bem un ultim pahar la mine în odaie. Patricia m-a privit amuzată, aproape ca şi cum eu aş fi fost un adolescent, iar ea o bătrână infirmieră obligată să mă dezbrace.
- Nu încerci să-mi faci avansuri, nu? a râs.

N-am avut vreme să-mi fie ruşine, fiindcă înainte de a se întâmpla aşa ceva o furie rece mi-a ars gâtul.
- Eşti o boarfă ordinară, m-am auzit spunându-i. Îţi petreci noaptea trăgându-mă de prohab, iar acum mă laşi baltă. Du-te-n mă-ta.

Am trântit portiera maşinii şi, în loc să intru în hotel, am mers mai departe. Nu ştiu cât am hăimănălit, dar când m-am întors la hotel furia mea devenise remuşcare. Efectul alcoolului, totuşi, nu se risipise, căci, de cum am intrat în cameră, am sunat acasă la Marcos. Din fericire, receptorul l-a ridicat Patricia. I-am cerut iertare, bâiguind, am rugat-o să nu ia seama la ceea ce spusesem, am susţinut că băusem prea mult, i-am cerut din nou iertare. Patricia mi-a acceptat sec scuzele, iar eu am întrebat-o dacă avea de gând să-i povestească lui Marcos.
- Nu, a răspuns înainte de a-mi închide telefonul. Şi acum culcă-te să-ţi treacă beţia.

Nu continui. Aş putea, dar n-o fac. Aş mai putea povesti şi altele, dar nu vreau să uit de buna-cuviinţă. Acum două zile, am citit un poet scris de Malcolm Lowry după ce publicase romanul care i-a adus celebritatea, bogăţia şi prestigiul; e un poem truculent şi emfatic, dar uneori nu-ţi rămâne decât să fii truculent şi emfatic, căci realitatea, care aproape mereu încalcă normele bunului-gust, abundă adesea în truculenţă şi emfază. Poemul sună astfel:

Succesul e ca un dezastru teribil,
mai rău ca o casă ce arde, ca vuietul năruirii
când bârnele cad tot mai iute grămadă,
iar tu stai neclintit, martor fără nădejde
al propriei tale osânde.

Faima distruge ca beţivul sălaşul sufletului
şi-ţi arată că doar pentru ea ai trudit.
Ah! De nu m-ar fi trădat triumful, cu un sărut,
şi aş fi rămas pe vecie în beznă,
năruit şi pierdut.

Rodney mă avertizase cu mulţi ani în urmă şi, cu toate că pe atunci îi interpretasem spusele ca pe inevitabila revărsare de falsă morală a unui ratat îmbuibat cu greţoasa mitologie a eşecului ce guvernează o ţară isteric obsedată de succes, ar fi trebuit cel puţin să prevăd că nimeni nu-i vaccinat contra succesului şi că doar când trebuie să-l înfrunţi înţelegi că nu-i doar o neînţelegere, vesela neruşinare de-o zi, ci o neînţelegere şi o neruşinare umilitoare; ar fi trebuit să prevăd şi că-i cu neputinţă să-i supravieţuieşti cu demnitate, fiindcă distruge ca beţivul sălaşul sufletului şi-i atât de frumos, încât descoperi că, deşi te-ai înşelat cu proteste orgolioase şi demonstraţii sănătoase de cinism, în realitate n-ai făcut decât să-l cauţi, tot aşa cum descoperi, de cum îl ai în mâini şi e deja târziu să-l mai refuzi, că-i bun doar să te distrugă pe tine şi tot ce te înconjoară. Ar fi trebuit să prevăd, dar n-am făcut-o. Ca atare, mi-am pierdut respectul pentru realitate; dar şi cel pentru literatură, singura care până atunci dăduse realităţii sens ori iluzia sensului. Căci ceea ce mi-am închipuit atunci că aflasem era tot ce puteam descoperi mai rău: că adevărata mea vocaţie nu era să scriu acum, ci să fi scris mai demult, că nu eram un scriitor adevărat, că eram scriitor nu pentru că nu puteam fi nimic altceva, ci pentru că scrisul era singurul instrument pe care îl avusesem la îndemână ca să aspir la succes, la faimă, la bani. Acum le aveam: mă puteam, deci, lăsa de scris. De aceea, am renunţat, m-am lăsat de scris; de aceea, dar şi pentru că eram prea viu ca să scriu, prea dornic să dau succesul pe gât până la ultima suflare, şi pentru că nu poţi scrie decât când scrii de parcă ai fi mort, iar scriitura ar fi singura cale de a evoca viaţa, ultimul cordon care încă ne mai leagă de ea. Aşa că, după doisprezece ani în care nu trăisem decât pentru a scrie, cu vehemenţa şi pasiunea unui mort ce nu se resemnează cu propria-i moarte, am renunţat brusc la scris. Atunci am început cu adevărat să fiu în primejdie: am observat că, aşa cum îmi spusese şi Rodney cu mulţi ani în urmă (când eram atât de tânăr şi imprudent că nu puteam nici măcar să visez că într-o zi succesul s-ar putea abate asupra mea ca o casă în flăcări), scriitorul care se lasă de scris caută ori atrage, până la urmă, distrugerea, fiindcă a căpătat viciul de a privi realitatea, şi uneori de a o vedea, dar acum n-o mai poate folosi, nu mai poate face din ea sens ori frumuseţe, nu mai are scutul scriiturii cu care să se apere de ea. Acela e sfârşitul. S-a terminat. Finito. Kaputt.