Fals jurnal de căpşunar

10 iunie 1998

Arif: colegul meu albanez de serviciu, la restaurantul Spaghetti Factory, Geneva. A fost avansat de curând la rangul de bucătar; restaurantele franţuzeşti seamănă oarecum cu armata, întâi trebuie să fii caporal pentru a deveni sergent şi subofiţer. Comportament şi figură de imbecil plin de vitalitate. Kosovar refugiat în Elveţia, mănâncă macaroane cu pâine în pauză şi este preocupat doar de maşini şi femei. Ca orice albanez - român - bulgar - ucrainean care se respectă, posedă un Opel Calibra obosit, cu ţeavă de eşapament modificată astfel încât să bubuie apăsat la fiecare apăsare pe pedala de acceleraţie. Prostie brutală, agresivă. Simte că eu şi un alt coleg student din Brazilia suntem diferiţi şi încearcă cu orice preţ să ne agreseze, să ne umilească. În aburul gras al bucătăriei, viaţa şi regulile de supravieţuire extrem de dure se manifestă altfel, nici o legătură cu egalitarismul şi conversaţia aseptică de la universitate. Ceea ce spune multe despre naivitatea şi ipocrizia mediului universitar occidental, rupt total (cel puţin în eşaloanele superioare) de realitatea vieţii.
(Pasaj adăugat ulterior: L-am întâlnit pe Arif cu totul şi cu totul întâmplător în primăvara anului 2007. Era îmbrăcat în uniforma roşie cu dungi galbene a gunoierilor din Geneva. Conducea foarte mândru şi conştient de misiunea sa o mini-maşină electrică de curăţat strada. M-a recunoscut imediat şi nu a ezitat să mă întrebe dacă sunt tot student. I-am spus că sunt profesor într-un colegiu şi a rânjit strâmb, dar a găsit imediat un alt subiect de deriziune: de ce umblu tot cu bicicleta, dacă sunt profesor? Eu l-am întrebat la rândul meu de ce nu s-a întors în Kosovo, odată pacea instalată. Mi-a răspuns în franceza sa încă aproximativă că Là-bas, les gens pas bien, mal polis (acolo oamenii nu simpatici, nepoliticoşi). Chiar şi un ignar ca Arif refuză să se întoarcă, inteligenţa lui animalică i-a spus că Occidentul este plin de rele, dar că este mai uşor de trăit în el decât în jungla Estului proaspăt periat şi dezodorizat democratic.)

Învăţ repede limbi străine europene şi extra-europene, graţie colegilor mei din bucătăria restaurantului: ştiu numele organelor sexuale masculine şi feminine în albaneză, arabă şi wolof (dialect senegalez), plus principalele înjurături în portugheză (şeful bucătăriei este un portughez mic, mustăcios, compus din unghiuri drepte) şi rusă. Mă îndobitocesc treptat, dar progresez lingvistic în stil marinăresc.


27 iunie 1998

Programul unei zile de vară: dimineaţa am spart betoane cu barosul în grădina unui francez de lângă Geneva, la prânz spăl vase la restaurant, iar seara sunt în bucătărie, prepar salate. Când mă întorc în căminul studenţesc, aflu că Pascal Novotny, colegul meu de apartament din Zürich, a plecat în vacanţă. În plus, şi-a găsit un apartament în colocation, mai ieftin şi mai bine plasat. Un bilet uitat pe masă, scris grăbit, cu bla-bla-ul obişnuit: "Vacanţă plăcută, sper că ne revedem etc.". Chiar dacă a fost o coabitare efemeră, nu pot spune că plecarea sa m-a lăsat total indiferent. Datorită lui Pascal, am putut vedea zi de zi cum trăieşte, cum învaţă, ce mănâncă şi ce muzică ascultă studentul lambda eleveţian, nici prea bogat, nici prea sărac. Poate că şi "senzaţia de vară", de vacanţă, amplifică acest sentiment. Geneva este aproape pustie când scriu aceste rânduri. Marile migraţii s-au realizat mereu pe vreme bună, în plin soare. Poate a mai rămas ceva înscris în memoria noastră şi nu ne dăm seama mereu de acest lucru, ne trebuie un bilet pe colţ de masă pentru a ne reaminti.

După modelul universităţilor americane, Universitatea din Geneva are şi ea propriile sale organizaţii de studenţi, denumite frăţii. Poartă nume de genul Phi Delta Phi International Legal Fraternity. Sunt organizaţii închise, rezervate în general copiilor de bogaţi, care au în acest fel ocazia de a se cunoaşte mai bine într-un cerc convivial. Grâul şi neghina nu se amestecă, nu-i aşa? La fel ca în SUA, există legende urbane în jurul lor, care vorbesc de beţii monstruoase şi altele. Una dintre aceste frăţii (mixtă, adică erau acceptate şi fete, mai degrabă o excepţie) căuta mai mulţi supraveghetori pentru serile dansante pe care le organiza în timpul vacanţei de iarnă, într-unul din cele mai şic hoteluri din oraş, Hotel de la Paix. În treacăt fie spus, Nicolae Titulescu avea un apartament rezervat în acest hotel, pe vremea când era mare guru al Societăţii Naţiunilor. Sarcina mea era simplă: atunci când începea distracţia, trebuia să triez discret din ochi pe cei care nu făceau parte din invitaţi, să spun politicos "bună seara" şi să-i îndrum pe invitaţi către salonul de dans. Cât timp am lucrat acolo nu am avut decât o singură dată probleme, din cauza unui rus bogat şi mort de beat care, dând cu ochii de fetele frumoase şi "fraterne", cu sticla de vin pe jumătate golită între degete, ca nuntaşii de la ţară din România, dorea să participe la petrecere. La sfârşit, trebuia să-i conduc pe tinerii mei colegi de universitate către taxiuri, surâzând politicos. Ei, tocmai acum începeau problemele. Studentele din "frăţie" nu prea rezistau combinaţiei de băutură şi de drog (fumau toţi canabis, ca nişte puşti ce erau) şi erau greu de condus către taxi. Din câte am citit şi mi s-a povestit, canabisul are puternice efecte axiogene. Tinerele îmbrăcate în rochii Gucci de 3000 de euro şi cu bascheţi în picioare (ca să părem cool, mi-a spus una dintre ele) se agăţau de gâtul meu în timp ce le îmbarcam aproape cu forţa în taxi, spunându-mi să nu le las singure. A fost unul din job-urile pe care nu le-am dus până la capăt. Am renunţat după două săptămâni.

Cele mai multe promisiuni într-o viaţă de om se fac în timpul călătoriilor. Dacă este vorba de călătorii de vacanţă, cu atât mai mult: se schimbă adrese, numere de telefon, mai nou adrese de e-mail. De fapt, nu eşti contactat niciodată, nu te oboseşti să cauţi, la rândul tău. Ipocrizie acceptată de toată lumea (Notiţă scrisă iniţial pe o filă de agendă, în autocarul de pe ruta Lausannne-Bucureşti, pe când toată lumea schimba cu toată lumea adrese şi numere de telefon; motivul acestui val de altruism şi fericire subită: nu fusesem controlaţi de vameşi la trecerea în Elveţia, aşa că rezervele de porc, rachiu şi alte bunătăţi româneşti au scăpat neatinse. Iar de la vamă la autogara din Zürich, unde te aşteaptă rudele, mai este doar o oră şi jumătate de drum.)

Lucian Pintilie, iubitul meu compatriot bărbos, este medicul psihiatru al unui neam care nu vrea să se lase ajutat în nici un fel. După premiera filmului Terminus Paradis Pintilie declară: "În nefericita mea ţară, RĂUL s-a instaurat definitiv, inamovibil. Am încetat să comentez sau să încerc să-l dinamitez. Îl privesc cu un dezgust rece, cu oroare". Am văzut filmul la Geneva, într-o sală de cinema "alternativă", acolo unde aterizează filme de artă, filme de autor sau chiar pseudo-vintage, gen pornografie rusă din 1918. În sală, cel mult zece spectatori. Imposibilitatea limbii franceze de a reda substanţa filmului, cuprinsă în propoziţii de genul "ce faci mă boule?" sunt traduse cu " ça va l'abrouti?". Tristeţe maximă la ieşire în Geneva gri, în ploaia gri, persistentă.)


8 martie 1999

Les nuits magnétiques, emisiune despre tot şi despre nimic difuzată pe postul de radio France Culture între orele 23 şi 1 a.m. Vocea catifelată, unduitoare a realizatoarei emisiunii. Redescopăr plăcerea de a asculta radioul, de a pluti în noaptea electromagnetică a undelor (am mai cunoscut această senzaţie pe vremuri, la Bucureşti, când ascultam emisiunea Duminicile celor singuri, cu Florin Călinescu în mare formă şi deloc manelizat pe vremea aceea). France Culture este postul care îmi acompaniază insomniile pasagere. Ora 04.45: nu pot dormi, citesc şi ascult respiraţia nopţii, muzica în surdină. Deodată, se aude Ciocârlia, muzica solară, puternică, inconfundabilă. Lacrimi de dor de casă. Sunt trist, obosit, dar fericit în acelaşi timp, atât de fericit că am putut trăi acest sentiment de "redescoperire" a propriei mele identităţi.


10 mai 1999, Geneva

Un psiholog vorbeşte la radio, adoptând un ton didactic-autoritar, de "specialist" (Occidentul suferă de maladia specializării, în mass-media nu sunt invitaţi decât "specialiştii" din diverse domenii, de la cultura cartofului la arma atomică), aruncă în eter "adevăruri" de genul: Nous aimons la personne séduisante et non pas le séducteur (Ne place persoana seducătoare, şi nu seducătorul). Moft franţuzesc. O definiţie a dragostei este furnizată de o americancă autoare de romane de succes (nu am reţinut numele) în ziarul Le Monde, suplimentul literar: "Dragostea este ca mercurul ţinut în palmă: dacă strângi palma, îl pierzi, dacă laşi palma deschisă, îl poţi păstra". Mult mai pragmatică mi se pare însă definiţia fără perdea (grivoise, în franceză) dată de Maurice, coiffeur-ul din Carouge care mi-a făcut onoarea să mă accepte drept client: "Este mult mai uşor să ţii gura deschisă decât mâna întinsă".

Maurice, frizerul meu personal (glumesc!), este un personaj ieşit din comun. În mai 1968 era student la filozofie la Paris, o perioadă a vieţii despre care însă nu vorbeşte prea mult. Urmează o mulţime de meserii, mai mult sau mai puţin oneste. Trăieşte o perioadă "comunismul" în Polonia, de unde se întoarce profund dezamăgit şi însoţit de un câine ciobănesc imens, galben, blazat de atâta bunăstare elveţiană. Mă întreabă dacă nu pot să-i fac rost de un ciobănesc mioritic din România, "polonezul" fiind bătrân, pe moarte. De circa 15 ani frizer în Carouge, orăşelul cu arhitectura sardă unde locuiesc, în fapt un cartier al Genevei. Extrem de vorbăreţ, fumează ţigară de la ţigară. Dar nu orice ţigară, ci "Gauloises", cu foiţa galbenă ca mătasea porumbului, tari de ar ameţi şi un elefant. Cabinetul unde oficiază este tapetat cu imagini îngălbenite de scriitori, revista Lire şi afişe cu premii Goncourt din anii '80. O adevărată oază. Suflet de copil, cultură generală imensă, Maurice se indignează din orice, luptă pentru orice cauză. Mă tunde gratuit după ce îi aduc din România o casetă cu Taraful din Clejani. În timp ce fac duş, descopăr că urechile şi pielea capului miros a tabac tare. Miros soldăţesc.


Septembrie 1999, Bucureşti

Manea auzită în Piaţa Obor, Bucureşti: Nu da Doamne nimănui / Viaţa căpşunarului. Un căpşunar academic, asta am fost.

Trei copii înarmaţi cu beţe aleargă frenetic după un câine, scoţând ţipete barbare, undeva pe strada Maşina de pâine, lângă magazinul Obor. Îl înconjoară tiptil, tiptil, iar sărmanul animal se face mic, mic... Cel ce pare a fi şeful grupului, în timp ce se pregătea să dea prima lovitură, se opreşte brusc şi spune cu o voce iluminată: "Bă, ia staţi aşa, ăsta nu este Fiţă al nostru?". Brusc, am înţeles definiţia expresiei "câine comunitar".


Decembrie 1999, Soldat TR

Nu pot învăţa limbajul Morse, oricât m-aş strădui. Ta-ta-ti-ti-ti. Nu am îndemânarea necesară, abilitatea practică, am tulburări de atenţie etc. Locotenentul care are grijă de noi şi ne bagă în cap alfabetul ta-ta-ti-ti mă ia de o parte şi mă întreabă cât se poate de serios dacă nu vreau să învăţ Morse sau doar doresc să-mi bat joc de armată. "Cu diplomele pe care le ai", adaugă la sfârşit, ca un fel de concluzie iremediabilă. Eu îi răspund cât se poate de serios că nu pot să învăţ ta-ta-ti-ti pentru că sunt incapabil să o fac. Rămâne un moment fără aer, apoi îmi spune pe tonul unui tată trădat de un fiu ingrat: "Mă, băiatule, îţi dai seama că dacă nu erai la TR (termen redus) acum ajungeai la porci?" La porci era un grajd unde se creşteau porci pentru unitate (de fapt, mai mult pentru ofiţeri), hrăniţi cu abundente resturi fasoleşti de la cantină. Acolo erau repartizaţi trupeţii ce nu ştiau nici să tragă cu armă şi nu aveau nici "aptitudini Morse" deosebite.

Remember: prostie organizată, prostie cu metodă: se dă "alarma" în unitate, către ora 5 dimineaţă, ca să apuce să doarmă totuşi puţin domnii ofiţeri. Ieşim îmbrăcaţi în grabă şi nespălaţi pe betonul din curtea unităţii. Suntem obligaţi să întindem inventarul nostru mizer pe foi de cort şi să aşteptăm vizita comandantului de unitate. Plouă mărunt, este frig, umed, curtea unităţii seamănă cu un talcioc mizer. Comandantul tocmai chestionează un răcan de ce nu are "necesarul" de aţă de cusut în rucsac, pentru că în timp de război, dacă ni se rup nasturii de la cămaşă, trebuie să fim pregătiţi să-i coasem chiar şi sub focul inamic etc. etc. După circa o oră de pantomimă la ordin, intrăm direct în bucătărie să ne bem ceaiul infect cu steluţe de grăsime. Ceaiul este servit în aceleaşi recipiente folosite pentru ciorba de prânz. Doar noi bem ceai, cei de la TR, căci "trupa" continuă exerciţiul de alarmă. Militarii sunt îmbarcaţi în camioane şi duşi undeva, într-o pădure de lângă unitate, pentru a face exerciţii de "supravieţuire." Ca şi cum orice zi petrecută în spaţiul închis al acelui ţarc vopsit în verde-gri-cenuşiu (o combinaţie grozavă, pe care nu am m-ai întâlnit-o după aceea decât în camerele de cămin din Canada) nu ar fi reprezentat un formidabil exerciţiu de supravieţuire pentru aceşti copii de ţară, derutaţi, săraci şi extrem de instabili psihic, în marea lor majoritate.


23 aprilie 2000

Câte ceva despre stigmatul naţional. Într-o sală de sport din Bucureşti (body-building - sau tras de fiare, cum îi spun "băieţii" pe un ton alintat-serios) un tip enorm purta un tricou negru, pe spatele căruia era scris cu litere mari portocalii textul următor: România = ţară de KKT. Nu pot rezista tentaţiei şi mă apropii de el (cu prudenţă, în cazul lor nu se ştie niciodată...) pentru a-l întreba de provenienţa tricoului. Îmi spune râzând că este făcut "la comandă" de nişte amici care-i ştiu "focul pe România". Chiar aşa mi-a spus, "focul pe România", în timp ce ridica la bărbie o bară încărcată cu 50 de kilograme pentru a lucra muşchii deltoizi. Părea vesel şi sincer. Iar eu am fost tare trist după acest episod, o tristeţe profundă şi inexplicabilă. De ce poartă Masek din Cenuşă şi diamant, ochelari negri? Răspuns dat chiar de el însuşi: "Pentru că dragostea de patrie nu a fost reciprocă".


12 noiembrie 2002, Geneva

Joi sunt "nocturnele" librăriei Payot, uşile ei rămân deschise până la ora 21.00. Evident, cam după ora 20.00 nu mai găseşti înăuntru decât câţiva studenţi rătăciţi care citesc în colţuri, aşezaţi direct pe mocheta verde-iarbă, benzi desenate, ultimele noutăţi pe care nu şi le pot permite sau albume de artă. Profit de ocazie pentru a răsfoi cartea de memorii a ultimului călău al Franţei. Mai exact, exécuteur en chef des arrêts criminels de la République Française - chiar şi justiţia se supune poeziei matematice a acestei limbi fără milă. Domnul Messnoyer, ultimul dintr-o lungă generaţie de călăi, care încă mai ştie să mânuiască ghilotina (les bois de justice), declară în prefaţa cărţii sale: "Nu beau, nu fumez, mă alimentez sănătos. Vreau să trăiesc cât mai mult, pentru că ştiu ce înseamnă valoarea vieţii". Îl cred pe cuvânt.

Lectura atentă a Corespondenţei lui Dostoievski. În data de 22 decembrie 1849 urma să fie executat. Tot scenariul macabru şi implacabil de exact al execuţiei este respectat cu stricteţe: cămaşa albă a condamnatului, plutonul de execuţie ce-şi armează sonor carabinele, citirea sonoră a sentinţei etc. Dostoievski este un mort viu. Graţierea imperială soseşte calculat în ultima clipă, D. este condamnat la patru ani de închisoare militară în Siberia. Patru ani a purtat cu el zi de zi şi noapte de noapte fiare de patru kilograme. Mărturiseşte că nu acest fapt l-a deranjat cel mai tare, ci contactul cu ceilalţi deţinuţi, cu mujicii ce nu încetau să-şi bată joc de el, ca nişte bestii.

Faptul că era diferit deci, în ciuda eforturilor făcute de scriitor pentru a intra în contact cu ei. Urmează apoi suferinţa cauzată de lipsa lecturii. Nu pot să uit faptul că am citit undeva că Petre Ţuţea ţipa (la propriu) în închisoare după o carte. Pe un alt palier, aş aminti de paginile scrise de H.R. Patapievici despre experienţa armatei şi paradoxala lui vindecare de complexul "diferenţei".

Tot Dostoievski, despre Geneva, pe care a vizitat-o în anul 1868: "oraş hemoroidal, unde vremea se schimbă neîncetat. Oraş savant, cu grămezi de cărţi în biblioteci şi mulţime de savanţi. Toţi îţi vorbesc foarte deschis, franc (...) Foarte plicticoasa, abominabila Genevă. În toată viaţa mea nu am întâlnit ceva mai trist, mai întunecat şi mai absurd decât aceasta sumbră cetate a protestantismului".

Am mai avut ocazia să scriu despre această ultimă haltă a civilizaţiei occidentale, depozitul second-hand Emmaus, ca şi despre alte magazine de vechituri în care se reciclează obiectele inutile, cele vechi, dar încă în stare bună. Astăzi am găsit la raionul de muzică celebrele casete editate de Muzeul Ţăranului Român în anii '90 - mai exact, "Slujba de Seară" înregistrată la biserica Stavropoleos în iarna anului 1992. Am cumpărat-o, un franc elveţian m-a costat, cu sentimentul că realizez un gest de salvare şi de recuperare, în acelaşi timp. Tot aici, la Emmaus, am găsit acum câtva timp icoane pe sticlă din România, CD-uri cu colinde de Crăciun pe care erau scrise într-o franceză plină de greşeli dedicaţii patetice de "înfrăţire" între sate etc. Faptul că toate aceste semne ale "românităţii" au eşuat la lada de gunoi a Emmaus-ului spune mult despre limitele dialogului cultural, dar şi ale elanului francofon de la începutul ailor '90. Ocazia ratată de atunci de a redeveni francofoni. Interesant este de observat şi că românii se "legitimau" atunci prin Ortodoxie şi tradiţii. Ce-i drept, Ortodoxie de carte poştală şi tradiţii de carton presat, dar totuşi... Stând la rând la casă pentru a da francul cerut pentru furajarea săracilor, mă gândeam că uneori diamantele se aruncă porcilor. Imposibil să-mi mai continui gândul în scris fără a da naştere la confuzii supărătoare.

(Pasaj adăugat ulterior, mai 2005, Canada: astăzi, la televizor, am văzut imagini din Africa dintr-o "zonă de conflict", una dintre zecile existente în acest moment (noiembrie 2008) pe continentul negru. Bătălie pe o cisternă cu apă potabilă. Căldările galbene ţinute în mâini de amărâţii aceia erau inscripţionate Emmaus-Genève. Mi-am spus mulţumit că francul meu a fost bine cheltuit.)


Martie 2003, Geneva

Mă găsesc în acest moment în sala de lectură a Bibliotecii Publice şi Universitare din Geneva (BPU, pentru cunoscători şi intimi). Este vineri seară, ora 21.30, mai sunt 30 de minute până la închidere. O bibliotecă de care nu poţi, nu ai cum să nu te îndrăgosteşti din prima clipă. Las la o parte faptul că a fost vizitată de floarea intelighenţiei româneşti a anilor '30, care-şi "inventa" burse de studii şi vizite la Societatea Naţiunilor, dar stăteau mai mult pe cheiul Lacului Léman sau prin biblioteci. Mircea Eliade a început să scrie chiar aici celebrul ciclu de articole-manifest Itinerariu spiritual în 1927. Pe pereţi sunt atârnate portretele severe a diverşi pastori şi personalităţi ale Reformei, de la Calvin la pastori necunoscuţi din Anglia şi Olanda. Liber acces în sală la toate marile enciclopedii ale lumii, începând cu Enciclopedia Americană, trecând prin Encyclopedia Universalis şi terminând cu Die Neue Herder Bibliothek. Scaunele sunt din piele moale, masa de scris este şi ea îmbrăcată în piele. Mochetă peste tot, pentru a absorbi zgomotele ocazionale, lămpi de citit individuale. Verzi, cu lumină dulce, filtrată, aşa cum îmi plac mie cel mai mult. Şi, mai presus de orice, atitudinea personalului bibliotecii - nişte savanţi (da, nişte savanţi!) serviabili, gata oricând să te ajute cu un sfat de specialitate, cu o vorbă bună etc. etc. Nu mă simt nici urmărit, nici agasat de comportamentul inert şi imbecil al "doamnelor" ce domină bibliotecile publice din Bucureşti şi din ţară - cu excepţia notabilă a Bibilotecii Centrale Universitare din Bucureşti (BCU). În sala de lectură de la BPU Geneva se poate intra cu o tonă de cărţi, miriade de pixuri, aparate de fotografiat, poţi fi îmbrăcat cum doreşti, cu mape sau fără etc. etc. Nimeni nu ţipă după tine ca după un infractor potenţial, un malefic distrugător de cărţi şi smulgător de pagini. Nu, aici eşti doar un simplu cititor, care impune respect şi respectă natural, la rândul său. Natural, fără emfază.


20 ianuarie 2005, Quebec, Canada

Şi astăzi este tare frig (minus 28 grade Celsius). Se adaugă un vânt de circa 50 km / oră, ceea ce face ca temperatura reală resimţită la nivelul corpului să fie în jur de minus 40 grade Celsius. Odată ieşit în aer liber, nu se poate respira, mecanica intimă a nasului nu mai funcţionează, îngheaţă pur şi simplu. Nările se lipesc. Nasul cedează primul în bătălia cu frigul - de unde şi expresia rusească ai nasul verde, cu care îţi avertizezi vecinul sau prietenul că este în pericol de a degera. Ochii plâng, iar lacrimile îngheaţă instantaneu; pleoapele se acoperă cu chiciură. După cinci-şase minute, degetele mâinilor îngheaţă şi ele, indiferent de tipul de mănuşi folosite, mai puţin cele din blană de urs alb, cred. Orice extremitate mai puţin protejată a corpului este în pericol. Ultimele îngheaţă picioarele (pulpele), dar când acest lucru se produce, procesul este ireversibil, individul este în pericol de moarte. Trebuie căutată rapid o sursă de căldură. (Observaţii realizate live, după o ieşire în acest frig teribil timp de 30 minute. La întoarcere, am avut surpriza să constat că mi-a îngheţat sticla de lapte în sacoşa de la supermarket.. Iată de ce în Canada autoturismul nu este moft, ci necesitate.)


2 februarie 2005, Quebec, Canada

Conferinţă tare despre muzica şi dansul din Congo, prezentată de Leonard, cercetător la Universitatea Laval şi profesor la cea din Nord-Bukavu, R.D. Congo, zona lacului Kivu. Malinga, adică dansul de sâmbătă seara, este întreţinut de un soi de DJ numit atalaku, care simte cel mai bine pulsul adunării... Când excitaţia apare printre dansatori, atalaku începe să ţipe isteric etunana, etunana, ceea ce s-ar putea traduce prin "a sosit momentul întâlnirii" (în clar, al atingerilor sexuale). Dacă dansatorii răspund îndemnului, atalaku urlă iarăsi gutural în microfon ceva de genul "Ca, c'est bon ça", cu un accent delicios de inimitabil. Dansul care se pretează cel mai bine acestui tip de exerciţiu se numeşte Ndombolo; numele s-ar traduce prin Mingiuţa cea roşie. Nume de cântăreţ la modă în Congo: Taboule. L-am văzut la lucru într-o înregistrare video-un negru uriaş, acoperit de aur, înconjurând triumfal, pe motocicletă, Arcul de Triumf din Paris. Cireaşa de pe tort: la sfârşit, feministele canadiene din sală iau cuvântul pentru a "protesta energic" împotriva înjosirii imaginii femei din acest videoclip, folosirea femeii ca obiect sexual etc. Atmosferă plină de jenă, bietul Leonard nu înţelege ce nu a fost în regulă cu conferinţa sa. Eu şi Bill, un alt student din România, abia ne mai ţinem râsul când vedem atâta îndârjire inutilă, consumată degeaba. Bariera dintre Ei şi Noi pare de netrecut. Mi-a dat seama, încă odată, că mai aproape mă simt sufleteşte de un african din Benin decât de un european din Berlin.