O familie de oameni buni

Am crescut într-o familie de oameni buni, şi nu zic asta pentru că sînt ai mei. Nu i-am auzit certîndu-se, nu i-am văzut ridicînd mîna asupra celuilalt. Familia mea, pînă la 18 ani, vîrsta la care am venit la Bucureşti, au fost mătuşa, bunicul şi bunica. Mama muncea pentru mine, departe de mine, aşa că ceea ce mă leagă cel mai tare de copilărie sînt chipurile celor trei oameni dragi şi buni. Sărbătorile sînt pentru toţi ceva special. ŞTIM că vom fi împreună cu oamenii care ne sînt dragi şi ŞTIM că ne vom face unii altora bucurii. Despre Crăciunurile copilăriei îmi aduc aminte mai mult sau mai puţin, poate pentru că amintirile mele sînt legate mai mult de suferinţele bunicului paralizat, de cuvintele uneori răutăcioase, de copil fără griji, pe care i le spuneam bunicii şi pe care le-am regretat de atunci în fiecare zi şi, mai ales, de dragostea nelimitată a mătuşii mele pentru mine. Mi-o aduc aminte sculîndu-se din somn la 12 noaptea şi făcîndu-mi cartofi prăjiţi, pentru că aşa vroiam eu, mi-o aduc aminte muncind ca să-mi fie mie bine, deşi boala de inimă nu-i permitea să facă nici jumătate din ceea ce făcea, mi-o aduc aminte spunîndu-mi la telefon, cu o zi înainte să moară, să stau să-mi dau examenele şi să vin acasă abia apoi, deşi ştia că ea nu vă mai fi atunci...

Pentru mine, sărbătoare a fost faptul de a fi lîngă ei. Şi ştiu că pentru ei a fost sărbătoare faptul că am existat lîngă ei şi că nu am plecat atunci cînd mama a vrut să mă ia la ea.



Crăciunul? Da, erau nişte diferenţe faţă de restul anului... Zăpadă multă şi frumoasă, bunicul cu lopata în mînă făcînd "pîrtie" în curte, vacanţa..., pomul cu multe globuri şi lumini, mirosul cozonacilor, şoriciul pe care mi-l alegea bunica la tăiatul porcului (deşi îmi acopeream urechile cînd săvîrşeau acest act tradiţional, nu mă puteam abţine de la mîncatul şoriciului, ciudat cum ne putem detaşa de lucruri pe care le detestăm dacă asta ne aduce o plăcere, chiar de o secundă...). Şi colindătorii, de care mi-era întotdeauna ruşine. Îi primeam în casă, îi cunoşteam pe toţi, oraş mic, şi ei mă cunoşteau pe mine, nepoata Doamnei Profesoare de istorie (mătuşa mea cred că era cea mai iubită profesoară din şcoala în care am învăţat şi eu), erau băieţi frumoşi iar eu eram un copil cuminte care trăgea cu ochiul, pe după perdea, la cei mai mari ca mine, gîndind că într-o zi n-o să-mi mai fie ruşine să mă uit în ochii lor. Eram, într-adevăr, departe de "lumea dezlănţuită". Singura mea teamă era întîlnirea pe stradă cu "capra"... de cîte ori vedeam gaşca de bărbaţi cu chef, îmbrăcaţi care mai de care mai caraghios, în frunte cu "capra", ocoleam pe prima stradă care se "iţea" între mine şi ei, chiar dacă asta însemna să fac o jumătate de oră în plus pînă acasă. Aproape întotdeauna se legau de cineva pe stradă iar mie mi-era cu adevărat frică de ei...

Era să uit cadourile... pe care şi azi le aştept ca şi atunci, cu bucurie şi aprigă dorinţă... uite de aia sînt femeie şi nu bărbat... poţi să-mi "cumperi" întotdeauna un zîmbet afectuos dacă îmi dai o ciocolată... sau o portocală... sau un brad de Crăciun...