Canción de alba

Că-ţi place sau nu, azi am să scriu pentru tine.
Aşa am hotărât.

Am să încerc să-ţi răspund, fără să cad între paranteze şi fără să te pierd prin bibliografii.

Am să-ţi povestesc despre cum se întâmplau lucrurile atunci. Înainte ca orele zădufului să se lase grele pe umerii îndrăgostiţilor. Pe vremea când poetul arab, singur între filele lui împodobite cu ghirlande aurite şi slove înveşmântate în boare de sărutări amânate, privea cu ochiul minţii, lacom, în iatacul lor. Al frumoasei nebotezate, fără nume, toată numai braţe de nea şi ochi violent deşteptaţi din vis de lama primelor raze de soare. Al cavalerului creştin, care pleacă în zori, înainte cu aproape câteva veacuri ca Romeo să se fi desprins din îmbrăţişarea Julietei abia trezite din noaptea inocenţei şi gata să-l amăgească, deja, cu ghiersul unei privighetori care nu există.

Învăţatul zâmbeşte în barbă unei amintiri care nu s-a întâmplat niciodată. Scrie despre ei. Despre cei pe care îi apără noaptea. Întunericul. Misterul. Taina. Teama de zori. Despre cei care nu se pot săruta la lumină. Îi desparte un ev de religie. De sânge care fierbe în certificate de limpieza. De familii devorate de dihonii din care nu s-a hrănit, încă, niciun dramaturg celebru.

Numele lui începe cu Ibn. Pe degete poartă nestemate. Visele lui, toate, sunt legănate de opium. Dinţii negri de zaharicale. Femeia din braţele lui s-a născut într-un serai. Nu i-a plâns niciodată, în zori. Nu l-a ales. Nu ştie cum arată un cavaler creştin, din cei care visează, poate chiar acum, la gleznele ei fine, strânse în laţul lui, al şeicului, al califului, al poetului care o gustă ca pe o curmală, încet, la amiază. Pe ea n-o mistuie doruri.

M-ai întrebat despre ei. Despre cum trăiesc ei, în poemele lumii lor, îngrădite de ziduri înalte. Despre cum se iubesc în întunericul medieval. Despre cum le soarbe poetul, hulpav, fără milă, fiece lacrimă de dinaintea despărţirii.

El, maurul care visează, are un nume. O filă pe care o umple cu şoapte de despărţire. Întotdeauna ale ei, ale femeii din penumbră, pentru care zorile vin cu vestea despărţirii. Poemul lui se cheamă moaxaja. Exotic, ca fructele zaharisite ce-i umplu tipsiile. Versurile lui mustesc de întrebări, şi acuzaţii, şi unghii înfipte în carne, şi blestem nerostit, şi amăgire, şi furie oarbă, neputincioasă, schingiuitoare, flatantă. Întotdeauna ale ei. Femeia pe care o cântă e altfel decât iubita lui supusă. Gleznele ei aleargă libere dintr-un cap al iatacului în altul. Trupul ei e ca un minaret străbătut de vaietele muezinului. E o prinţesă trufaşă, care-şi strigă gelozia, amarul, teama, disperarea în zgomotul surd al galopului care-l duce departe - de ea, de păcat, de sângele nebotezat, pe cavalerul creştin.

De-acolo, din lumea de lacrimi şi reproşuri a iatacului ei aurit, frumoasa care plânge s-a mutat în cântecele trubadurilor. Care nu mai aveau nume. Aleanuri. Doruri după femei semeţe, care să nu surâdă a supunere şi să nu-i sărute cuminţi, anticipând porunci nerostite.

Lumea creştină o închide în formule poetice dialogate, îi agaţă de glezne podoabele liricii de-atunci - estribillo, motivul psalmodiat, din care se învârtoşează tot poemul, zéjel, o chingă a metricii unui versificator iscusit, care se hrăneşte din vers, din melodia lui, din urechea seniorului, vrăjită, sau nu, de femeia din cuvinte. Întotdeauna prohibită. Întotdeauna păgână. Întotdeauna despuiată de blândeţea din ochii, şi din glasul, şi din sărutul cucernic al doamnei cu mâneci lungi până la podea şi sânge curat până la a şaptea spiţă. Mama urmaşilor lui.

Vaietele ei, ale păgânei care se teme de lumină nu trăiesc pe nicio filă. Ea e noaptea. Întunericul. Nu trebuie să lase nicio urmă.în blazonul nobilei familii castiliene. Deşi ea există în tenebrele reveriilor senioriale din toată Spania. Femeia cu ochii negri. Cu plete despodobite de perle. Cu nuri scăldaţi de lacrimi. Cu anatema supremă asupră-i. Sangre sucia. Sânge impur. Mânjit de vreun strămoş maur sau de o mamă sefardă.

M-ai întrebat de ei. Cum trăiau, cum se iubeau, cum se despărţeau în cântecele vremii, pe la petreceri înţesate de trubaduri care-i despuiau de taine, să-şi aline foamea. De suspinele ei înghiţite de cezura unui vers. De drumul lui, înapoi în lumea diurnă a iubirii binecuvântate de clopotele unei catedrale şi departe de blestemele înşelatei. Sangre sucia.

Am scotocit printre jarchas, cantigas, cuadernavías, canciones, cantares... I-am pierdut şi i-am căutat în opere deja încredinţate paginii vreunei celebrităţi din mai târziul secol XVI. I-am regăsit şi m-am întors cu ei, uniţi de întunericul lor, în care sângele nu are culoare, acolo, în visul poetului maur... Îţi mulţumesc pentru asta. Să nu fi fost tu, m-aş fi plimbat pe youtube şi aş fi răsfoit ştirile unei dimineţi ca oricare alta. Aşa, am visat puţin cu el, cum nu mai făcusem de prea mult timp... Vrei să-ţi spun ce vede maurul din alt timp la amiază, când simţurile i se moaie sub dogoare şi mintea soarbe, însetată, din mângâieri de care el n-a avut niciodată parte?

Degetul mic al iubitei lui din vers poartă o aţă roşie, înfăşurată ca promisiunea unui inel, printre dunele aşternutului din care ţâşneşte înainte de cântatul cocoşilor, cu teamă surdă şi durere viforoasă. Arşiţa e aproape. În lumea ei, stelele sunt pumnale ameninţătoare, palide, care o vestesc că, în curând, luna va sângera a ziuă. Soarele-i va lumina chipul pe care se împletesc amestecuri de seminţii neîndumnezeite. Primejdia îi întunecă sărutul. Vin zorile.