Nox

Sunt foarte puţini oamenii care scriu bine despre noapte. Nu ştiu de ce. Sunt puţine subiectele care să ofere mai multe asocieri, care să fie mai vălurite de nuanţe.

Spui noapte şi spui întuneric, tenebre, mister, genune, somn, linişte, tumult, coşmar, odihnă, regenerare, iubire, uitare, evaziune, moarte, ispită, început, sfârşit, zămislire, Infern, refugiu, teamă, plăcere, trecere, nefiinţă, pericol, orbire, uitare... Spui multe. Opuse. Identice. Clişeizate. Lucruri care s-au mai spus. În toate felurile şi pe toate limbile.

Probabil pentru că oamenii încearcă să le spună pe toate, în acelaşi timp. Mai bine ca alţii. Cu alte cuvinte.

Există nopţi romantice ale iubirii inocente, ca la Byron. Nopţi copleşite de miresme, poveşti şi zăduf, ca la Rushdie. Nopţi bântuite, ca la Morrison. Sălbatice, ca la Ginsberg. Devoratoare, ca la grecii care-l venerau pe Cronos. Frumoase, brune şi materne, ca Natt, noaptea caldă din care s-au născut zeii îngheţaţi ai Nordului. Există nopţi magice, în care simţi, prin somn, mireasma sufletului celui care visează lângă tine, ca la Márquez. Nopţi înfricoşătoare, ca-n gestele medievale. False, ca la Ben Jonson. Nopţi lipsă, recompilate din amintiri intrauterine şi intuiţia unei lumi care nu se arată, ca la Quignard. Sângeroase, ca la Shakespeare. Terorizante, ca la Nerval. Solemne si calme, ca la Wordsworth. Ploioase si primenitoare ca botezul sau dezolante ca ale mireselor bătrâne, ca la Lawrence. Neînţeles străbătute de râsete uitate, ca la Yeats. Amăgitoare, ca orice cunoaştere a omului, ca la Platon. Blestemate, ca la Tennyson. Solitare, ca la Whitman. Eterne, ca la Dante. Luciferice, ca la Milton. Irepetabile, ca-n toate cărţile...

Nox, noctis.

Puntea dintre lumile de mâine şi de azi. Pleoapele care se zbat a uşurare, groază sau speranţă renăscută în dimineaţa următoare.

Literatura nopţii e una a pretenţiilor mari. A majusculei. A marilor teme, reunite în faldurile angoasante ale unui subiect care suportă orice abordări...

Câteodată, nesfârşit de frumoase.

Sunt nopţi cu insomnii, cu balauri, cu promisiuni, cu paradisuri borgesiene, cu suflete sfâşiate între lumi, ca al lui Tantal, cu inimi ciugulite de îndoială ascuţită ca ciocul păsării care îşi face loc în carnea lui Prometheu.

Noaptea se adună vrăjitoarele în Sabat şi tot noaptea se dezmiardă îndrăgostiţii, se pun la cale crime şi se preling tâlhari pe lângă ziduri la adăpostul cărora copilul îşi visează bradul de Crăciun.

Noaptea e a Şeherezadei şi a lui Lady Macbeth, a lui Merlin şi a Hecatei, a pielii ivorii şi a mirosului de soare, păstrat în porii aurii, de peste zi. Noaptea e a lui Eros, eliberatorul. Eleutherios. Fratele Pâmântului. Copilul Haosului. Noaptea e a lui Psyche, sufletul, mereu bănuitoare, temătoare, curioasă.

Şi poate că a lor e povestea care vorbeşte cel mai bine despre feţele întunericului, aspre şi frumoase deopotrivă.

Povestea spune că Eros o vizita pe Psyche numai în somn, până în noaptea când, desţesând misterele care îl fereau de vederea ei, ea l-a privit în ochi. Descumpănit, Eros s-a înţepat în săgeţile lui otrăvite cu iubire şi s-a trezit devorat de dorinţă pentru ea, tocmai el, care-şi râdea de patimile muritorilor şi se credea ferit de veninul cel dulce. Şi-a jurat să nu iubească pe nimeni alta chiar şi atunci când Venus a blestemat-o să nu-şi vadă ursitul în veci, dacă vrea să-şi păstreze fericirea. Consumată de îndoială, Psyche, sufletul, a înşelat vigilenţa zeiţei, luminând cu un opaiţ chipul adormit al lui Eros. Sfidând misterele nopţii. Răpindu-l necunoaşterii. Din iubire. Din neîncredere. Din nesupunere. Din teamă. Din gelozie. Din neştiinţă. Din nevoia de a-l cunoaşte pe de-a-ntregul. A fost de-ajuns o picătură de ulei pe pielea zeului şi fericirea s-a destrămat. Transformat în pasăre, Eros şi-a luat zborul adânc în întuneric.

Unii spun că din vrajba sufletului cu trupul s-a destrămat cea mai frumoasă din iubirile lumii. Alţii spun că, după ce a rătăcit prin toate straturile zărilor, Eros cel vanitos s-a întors la Psyche cea bănuitoare. Au plâns, s-au iubit, s-au iertat, au adormit. Au avut cea mai frumoasă copilă născută vreodată dintr-un zeu şi o muritoare - pe Voluptas, desfătarea. Au înduioşat-o pe Venus şi ea le-a dat înapoi nopţile cheltuite pe lacrimi şi a binecuvântat-o pe Psyche cu aripi de fluture. Până când bătăliile iubirii cu încrederea, ale dorinţei cu dovada, ale luminii cu întunericul au fost date uitării. Până când pământeanca n-a mai avut nevoie de opaiţ şi zeul a uitat de aripile care-l purtau la sânul mamei lui. Pentru că Eros, iubirea, era şi fiul Nopţii.

Nox, noctis. Un singur nume pentru prea multe poveşti. O singură mamă pentru prea multe vise. Frumoase. Teribile. Frumoase...

Poate că de aceea e atât de greu să scrii despre ea...