De vreo trei zile, îmi cântă aproape spasmodic o piesă în cap. The Verve, Love Is Noise. Mi se întâmplă din când în când. Mă cantonez pe câte-un sound, care, de multe ori, nici măcar nu-mi place, dar stă cu mine, aşa, o perioadă, în metrou, la birou, acasă. Până când apare altceva, altă muzică, alt beat.
În clasa a zecea, am dat peste o copie după o povestire cam sinistră, fără titlu şi fără autor. Era un fel de utopie a cărei acţiune se petrecea în anul 2081, când, din dorinţa de a aboli orice diferenţe între ei, oamenii poartă "handicapuri obligatorii" - cei cu inteligenţă peste medie au un aparat în ureche care produce periodic zgomote insuportabile, aşa încât să le fractureze gândurile, cei frumoşi sunt obligaţi să-şi schimonosească trăsăturile, cei atletici cară după ei greutăţi, ca să le încetinească mişcările. Când un el şi o ea decid să încalce legea, îşi abandonează handicapurile şi... dansează, live, la televiziunea publică, sunt împuşcaţi on air, iar părinţii lui, deşi îşi recunosc fiul, nu-şi pot aduna gândurile suficient cât să-şi dea seama de ce plâng.
Mi-a sunat a Orwell, la vremea aceea. Angoasantă. Puternică prin imaginea triumfătoarei idiotizări publice. Ne-am regăsit de curând. Utopia mea din clasa a zecea se cheamă Harrison Bergeron şi nu e de Orwell, e de Vonnegut.
Despre cele douăzeci şi cinci de povestiri de Vonnegut, reunite sub titlul Bun venit printre maimuţe, citisem că sunt "o declaraţie de dragoste şi de război făcută rasei umane". Genul de proză care te face să-ţi explorezi alergiile la gama largă de meschinării sau obtuzităţi omeneşti şi să vibrezi la cea, mai restrânsă, de fragilităţi şi delicateţuri.
Titlul volumului îl dau cele vreo 15 pagini în care omenirea se luptă cu moştenirea unei descoperiri ştiinţifice - contracepţia etică. Un cercetător care merge împreună cu cei unsprezece copii (da, unsprezece am scris) la Grădina Zoologică în dimineaţa zilei de Paşti e atât de scandalizat de dinamica vieţii primatelor, încât inventează o pilulă menită să le amorţească de la mijloc în jos. În scurt timp, pilula devine obligatorie pentru oameni. Mi-a adus aminte de Soylent Green, filmul lui Richard Fleischer din 1973, altă proiecţie într-un viitor mutilant şi sumbru, care te face să reflectezi.
Tentaţia este să pui eticheta mizantropiei pe toate cele 25 de scrieri şi să te încrezi total în viziunile negre ale unui Vonnegut, de altfel, urmărit de ghinion. Prizonier la Dresda în al doilea război mondial, a crescut şase copii, dintre care trei ai surorii lui, Alice, moarte de cancer, la patruzeci de ani, două zile după ce soţul ei a fost ucis într-un accident de tren. Mama lui Vonnegut s-a sinucis în 1944, pe 14 mai - Ziua Mamei, în America. Când a apărut Bun venit printre maimuţe, colecţia de povestiri publicate iniţial în Esquire, The New York Times sau Saturday Evening Post, în 1968, Vonnegut declara că încearcă să se sinucidă cu ţigări.
Şi, exact înainte să te autoconvingi că înţelegi ce se întâmplă în insectarul lui cu bizarerii şi mici (sau mari) mizerii existenţiale, dai peste o povestire ca Lunga plimbare spre veşnicie, în care Newt şi Catharine pleacă... "la o plimbare, un picior în faţa celuilalt, printre frunze, peste poduri". Nici urmă de SF, de meditaţie neliniştitoare asupra viitorului. Totul normal, siropos chiar, după cum declară Vonnegut însuşi, care a dedicat această povestire căsătoriei lui cu Jane Mary Cox, iubita lui din adolescenţă. "Ruşine, ruşine să fi trăit scene decupate dintr-o revistă pentru femei!", scria el despre Lunga plimbare spre veşnicie. Şi poate că, dacă aş scrie pentru o revistă pentru femei, acesta ar fi momentul în care raţiunile editoriale m-ar conduce delicat spre concluzia că, asta e, cât timp există situaţii şi... senzaţii decupate din normalitate (a cărei definiţie se flexibilizează pe zi ce trece), rasa mai are o şansă.
Numai că nu e ăsta stilul meu. Nu mai e din clasa a zecea, când mi-am dezvoltat o veritabilă oroare la întrebarea "Care este mesajul cărţii?".
Bun venit printre maimuţe e o colecţie de povestiri care... stau cu tine. Un pahar de gin în care se lăfăie, disonant, o picătură de sirop. La finalul ei am decis că, dacă tot am concediat concluzia roz cu iubirea care salvează tot, mă pot abţine şi de la cealaltă.
"'cause love is noise, love is pain..."