E o specie de fluture. Nu ştiu exact cum arată. În ultimele zile am văzut atâtea exemplare inerte, decupate din tratate de entomologie, încât, sincer, de-abia le mai disting. Nabokov a descoperit-o, sau, mai bine zis, a numit-o, în 1944.
Prin anii '70, un cunoscut critic literar, Andrew Field, scria o carte despre Vladimir Nabokov. Când i-a cerut, direct, informaţii, tot ce a primit a fost o împreunare ursuză de sprâncene. "Am spus tot ce am avut de spus în Vorbeşte, memorie (1966). Prea mulţi fluturi şi prea mult şah. Nimic interesant."
Albaştri, movalii, de culoarea chihlimbarului, vărgaţi sau drapaţi în marouri roşietice. Fluturii sunt peste tot, trofee râvnite ale expediţiilor entomologice pe care Nabokov le descrie ca pe momente de suprem extaz. Mi s-a părut, la vremea când am citit prima oară despre asta, o pasiune atât de... ingenuă pentru omul care a zgâlţâit din temelii morala publică în cel mai mare scandal literar al secolului XX.
Nicio editură americană nu a avut curajul să publice Lolita, în anii '50, deşi nu a existat editor care să nu recunoască în ea o spectaculoasă lovitură de teatru. Ce poate fi mai desăvârşit, până la urmă, din punct de vedere literar, decât să creezi un personaj repugnant până la extremă, un pedofil care să-i dea cititorului recurente pusee de greaţă şi care, la finalul cărţii, să-i trezească aceluiaşi cititor nedisimulată simpatie? Altfel spus, omul acesta blajin, tată de familie, fericit să alerge după fluturi, căruia nu i se cunoaşte nici cea mai nevinovată indiscreţie matrimonială, a scris despre un bărbat care râvneşte în cel mai lasciv mod cu putinţă la fiica lui vitregă, de 12 ani. L-a făcut să o seducă, să o distrugă, să moară în închisoare pentru ea sub privirile unui public de un puritanism uşor de oripilat. Cartea a apărut prima oară în Franţa, în 1955. În '56 era deja interzisă, pe motiv de afront la decenţă. Ruşine prinţului rus, educat la Cambridge, sub pana căruia (ei, da, ne putem permite asemenea licenţe, dat fiind că Nabokov nu a învăţat niciodată să bată la maşină) fetiţele au devenit nimfete, trezind poftele potenţialilor bărbaţi cumsecade. Triumf pentru Nabokov, scriitorul, ventriloc literar suficient de abil şi de versat încât să contamineze chiar şi cea mai nevinovată minte de dorinţă vinovată pentru fata-fluture.
Îi citesc pasajele despre sinestezie. La o vârstă încă fragedă, Nabokov le-a mărturisit cu disperare părinţilor că face asocieri cromatice când scrie sau citeşte. T are "culoarea fisticului", a-ul franţuzesc capătă, pentru el, rezonanţe de "abanos lustruit", v-ul este "cuarţ trandafiriu", iar m, un "pliseu de flanel roz". Familia nu e deloc surprinsă, dat fiind că mama autorului împărtăşeşte această "audition colorée". O bizară uşurinţă de a extrage rădăcina pătrată din numere interminabile completează seria de anomalii.
Nu există nimic la Nabokov care să nu fie paradoxal, extraordinar, aproape ostentativ. Copil trilingv, care vorbeşte şi apoi scrie în rusă, engleză şi franceză, experimentează luxul, viaţa în palatele unei Rusii troienite ca-n poveştile cu... prinţi, apoi revoluţia, dezmoştenirea, exilul, dorul, ruptura, schisma. A predat literatură engleză şi franceză la Cornell University, l-a cunoscut pe Joyce, a plecat în Statele Unite cu bani împrumutaţi de la Rachmaninov. Nu credea atât în Dumnezeu, cât în "fluturele imaginaţiei", această specie căreia îi forţează limitele în toate scrierile lui. Nimic nu trebuie să fie mediocru, niciun produs de serie, nicio abdicare de la nevoia acută de a ieşi din mulţime, de a epata, de a se impune, de a fi Prinţul Nabokov.
O vreme, Nabokov, cel care a studiat literatura, lucrează cu acte în regulă la Muzeul de Zoologie Comparativă de la Harvard. Pedant şi autodidact, e apreciat de membrii restrânsei bresle ca un specialist, obsedat de bătaia aripilor fragilelor creaturi pe care le urmăreşte peste tot în lume. E luxul absolut. Plăcerea căreia nu-i rezistă. Safari, croazieră mentală peste dealuri verzi sau aventuri în jungle de arbori montani. Şi le permite şi când e un simplu profesor de tenis, şi când a devenit marele Nabokov, cel care l-a tradus pe Puşkin în engleză şi care a scris Lolita.
Citesc, în Vorbeşte,memorie, despre fluturi arctici, spectaculoase larve negre, scandinavii Fritillaria, fluturii Satyr, marmoreali, fluturii Oak Eggars, mici curcubee zburătoare. Aş vrea să-mi descurce ei pornirile acestui personaj atât de friabil şi totuşi dur, ca un implant de porţelan, stigmatizat pentru cartea lui deşănţată, adorat pentru carismaticele lui unduiri de frază şi imagine.
Îl citesc pe Nabokov, de Nabokov. Citesc despre nimfete şi fluturele revelator. "Mărturisesc", îmi spune el, din carte, "că nu cred în timp. Îmi place să-mi strâng covorul fermecat după folosinţă, în aşa fel încât să suprapun o parte a modelului peste alta. Vizitatorii n-au decât să se împiedice. Şi bucuria cea mai mare a senzaţiei de atemporalitate - într-un peisaj ales la întâmplare - o am atunci când mă aflu printre fluturi rari şi uzinele lor de hrană".
Lycaeides Melissa Samuelis Nabokov. Uite că nu m-am împiedicat.