Ianuarie momentul unui bilanţ. De cînd scriu la Elle? Nu mai ştiu. Şi ce fac eu aici - "aici" însemnînd nu neapărat colţul de pagină din revista mea glossy preferată, ci jurnalismul în general? Hm... pauză de gîndire şi de ţigară.
Deci: sînt în presă, "cu acte", din '93. Atunci am intrat la Dilema (aia veche era ne-veche) şi acolo am rămas pînă azi. Colaborări gîrlă. Început de "specializare pe film" - tot la locul de muncă (înainte, despre cinema scriam sporadic). Dar, în afara cronicilor la filme, mai scriu şi "despre altele". Păi, de exemplu despre ce?
Păi, de exemplu despre mine. Egotism, narcisism blabla (başca mizantropism), dar şi convingerea că sînt subiectul la care (în afară de cinema) mă pricep cel mai bine. Aşa că normal că scriu mai mult despre mine! Despre toanele, gusturile, empatiile, simpatiile & antipatiile mele. Idiosincrazii săptămînale, pentru că revista apare doar o dată pe săptămînă, altminteri - ca tot omul - le am zilnic. Una dintre rubrici (iute fixată, iute abandonată) se cheamă "Mă enervez, deci exist" (cu subtitlul: "Exist, deci îi enervez pe alţii"). Nervii mei sînt blogurile mele. Pe vremea aia nu exista nici măcar ideea de blog, aşa că nu le-am spus aşa. Dar, de fapt, asta erau: timp de mai bine de 15 ani am scris numai despre lucrurile care mă interesau / pasionau / enervau pe mine. Nu m-am gîndit o secundă la cei care citesc. Altfel spus, n-am făcut compromisuri, nu m-am "adaptat", nu m-am "marketizat". Pentru că primul compromis vine atunci cînd consideri că "trebuie" să dai cititorului - care te cumpără - ceea ce vrea el / ea. Greşit! Trebuie să-i dai numai ce vrei tu. Te vinzi, dar asta nu înseamnă că te şi cumpără. O rubrică nu e o banană. A scrie la gazetă nu e o formă de catering. Sau o fi - pentru alţii. Căci contează foarte mult cîte parale dai chiar tu pe tine. Dacă accepţi să renunţi la ideile şi convingerile tale ca să faci "rating" - e treaba ta. Te interesează banu', go ahead. Dacă, însă, nu te interesează nici ratingu', nici banu', eşti liber să scrii numai despre ceea ce vrei. Dacă şi alţii găsesc OK ceea ce vrei, e şi mai OK.
Cred că lucrul cel mai tare este să faci (dacă se poate) numai ceea ce vrei. Este luxul suprem: faci ce-ţi place şi mai şi trăieşti din asta. Nu te îmbogăţeşti: trăieşti decent. Decît să te îmbogăţeşti trăind indecent... Mă rog, fiecare cu etica proprie. A mea asta e. Am scris bloguri pe hîrtie. De ce bloguri? Pentru că nu dădeam socoteală nimănui. Aveam libertate totală. Aveam cititori (care, ce-i drept, nu puteau lăsa comentarii: nu totul e pe gratis!). Poate de aceea, astăzi, cînd văd puzderia de bloguri care a năpădit virtualu', mă lasă rece. Been there, done that - pe vremea cînd nu se chema aşa. Azi, oricine poa' să-şi facă un blog; nu mai are sens să-ţi faci, deci. Lucrurile trec, vremurile se schimbă. Cine vrea să fie neapărat "la modă" va fi yesterday's news ziua următoare. Vorba unui vechi prieten, contele de R.: adevăratul şic nu e să copiezi mòdele, ci să le anticipezi.
Eu am scris - pe bani - proto-bloguri. Şi am scris în reviste ca să nu trebuiască să scriu cărţi. Nu-i aşa că v-am enervat?