Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Tinerii români fac un tip unic de cinema


Doinel Tronaru, un interviu cu Wim Wenders

25.06.2010
Adevărul literar şi artistic, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Autorul filmelor Alice in den Städten / Alice în oraşe şi Paris, Texas îi vede pe români ca având un "aer de familie" cu poetica wendersiană, dar spune că fiecare autor reinventează cinema-ul pe cont propriu. Aflat la Cluj-Napoca în calitate de invitat special al Festivalului de Film Transilvania 2010, regizorul german consideră că Ardealul este o zonă a Europei cu un farmec cu totul aparte.

Unul dintre cei mai influenţi regizori postbelici îşi aminteşte de Antonioni, Nastassja Kinski şi de colegii săi, alături de care a schimbat filmul german în anii '70, comentează succesul cinema-ului românesc din ultimii ani şi priveşte cu încredere spre lungmetrajul 3D pe care îl va realiza.

Doinel Tronaru: Care este locul pe care consideraţi că-l ocupaţi în Tânărul Cinematograf Vest-German, printre nume precum Volker Schlöndorff, Rainer Werner Fassbinder şi Werner Herzog? Care-ar fi asemănările şi deosebirile? Ce credeţi despre influenţa acestei mişcări artistice?
Win Wenders: Ei bine, Tânărul Cinematograf German este o invenţie a presei. Eram tineri şi făceam un nou fel de cinema în Germania, dar nu ne-am simţit ca fiind un grup, ori un "val"...

D.T.: Dar a existat un manifest, Manifestul de la Oberhausen...
W.W.: Da, dar noi nu am avut nimic de-a face cu el, a fost în 1962, iar eu eram încă în şcoală, nici măcar nu eram un student la film. Deci, a fost cu aproape o generaţie înaintea mea, Schlöndorff a fost implicat, şi Alexander Kluge, dar pentru noi, pentru Herzog, Fassbinder şi cu mine, era aproape ca o generaţie mai veche, pentru că noi am început cu adevărat să lucrăm în primii ani '70, aproape zece ani mai târziu. Se poate ca noi să fi fost, un pic, un rezultat al acelui manifest, dar manifestul în sine nu a avut nicio consecinţă. Consecinţele au venit zece ani mai târziu, cu generaţia noastră.

D.T.: Avem patru mari regizori în acest grup, foarte diferiţi între ei - Schlöndorff, Fassbinder, Herzog şi dvs. Ce credeţi despre un outsider al acestei mişcări, Edgar Reitz, şi despre capodopera sa, Heimat?
W.W.: Edgar nu a fost niciodată cu adevărat parte din grupul care-i includea pe Fassbinder, Werner Herzog şi pe mine. Noi am lucrat împreună ca un grup de producători şi am devenit propriii noştri distribuitori în Germania. Edgar întotdeauna a fost un outsider şi este un strălucit outsider, iar Heimat este unul dintre lucrurile mari făcute în acea vreme în Germania. Heimat 2, la fel. Dar, într-un fel straniu, Edgar a fost întotdeauna un singuratic şi niciodată cu adevărat parte a unui grup.

Devoţiune faţă de magistru

D.T.: Vă propun următoarea filiaţie: Michelangelo Antonioni - Wim Wenders - Jim Jarmusch. Vi se pare corectă?
W.W.: Există o legătură, în mod evident. Îmi place opera lui Michelangelo foarte-foarte mult, iar Blow Upa fost unul dintre filmele mele favorite pe vremea când eram student la film. A fost făcut în 1966, iar atunci am intrat la şcoala de film şi Blow Up a fost o revelaţie pentru noi. Îmi plac filmele lui Michelangelo datorită simţului lor estetic şi arhitecturii lor. Ştiţi că Michelangelo era arhitect, studiase arhitectura înainte de a face filme. Cred că poţi găsi o linie directă, dacă vrei, între filmele lui şi ale mele. La fel şi cu Jim, bineînţeles.

D.T.: Cum a fost filmarea la Par-delà les nuages, împreună cu Michelangelo Antonioni?
W.W.: A fost o experienţă importantă, pentru că nu fusesem niciodată regizor asistent, pentru nimeni. Am devenit asistent de regie la vârsta de 43 de ani. Michelangelo dorea să facă acest film şi nu putea singur, din cauza bolii sale şi a faptului că nu putea vorbi. Aşa că avea nevoie de o "voce" şi, pentru siguranţă, de un regizor "de rezervă", iar când producătorul l-a întrebat cine ar putea fi acest regizor, el a scris numele meu. Astfel, am devenit "îngerul protector" al lui Michelangelo timp de un an.

D.T.: Aţi transmis numai indicaţiile lui Antonioni sau v-aţi implicat şi în concepţia artistică a filmului?
W.W.: Michelangelo ştia exact ce film vrea să facă. Filmul este bazat pe patru povestiri pe care Michelangelo le-a scris în anii '60, scenariul e scris împreună cu Tonino Guerra, iar aceste patru povestiri le-a filmat exact în felul în care a vrut. Am fost asistentul său, dar nu am influenţat felul în care filmul a fost turnat. Este strict Michelangelo în film. În scopul de a lega aceste patru povestiri împreună, am filmat o "ramă" - povestea unui regizor, care se gândeşte la aceste patru poveşti diferite -, pe care am turnat-o eu, cu John Malkovich. Cu totul sunt 10-15 minute din film, restul este Michelangelo. Toate cele patru povestiri, integral, reflectă cu exactitate felul în care a dorit să le filmeze.

Filmele românilor sunt foarte oneste

D.T.: Ce ştiţi despre tânărul cinematograf românesc? Ce filme aţi văzut? Credeţi că tânărul cinematograf românesc este unul "wendersian"?
W.W.: Există o simultană erupţie de talente, foarte unică, în România, în ultimii cinci-şase ani. Puţin ca şi în cazul Noului Cinematograf German, probabil că nu au intenţionat să fie un "val", dar, bineînţeles, aşa vor fi percepuţi în toată lumea. Cred că filmele lor sunt foarte inspirate de realitate, filmele lor au un foarte puternic simţ al climatului, al locului şi sunt foarte moderne. Oricum, sunt filme foarte oneste, ceea ce, în limbajul contemporan cinematografic, le transformă într-un tip unic de cinema.

D.T.: Dar este unul "wenders- ian"?
W.W.: Prin faptul că este foarte mult condus de un simţ al timpului lor şi al locului lor, da. Dar, de fapt, nu îmi datorează nimic. Cred că fiecare reinventează cinema-ul pe cont propriu.

D.T.: Ce credeţi despre viitorul cinema-ului şi al regiei de film? Mai de mult, vorbeaţi despre ameninţarea televiziunii. Ce va urma?
W.W.: Cred că 3D-ul s-a consolidat şi va deveni extrem de important în viitor, dar nu atât de mult în filmele de ficţiune. Dar în animaţie va deveni standardul. Nu cred că va mai exista un film de animaţie în viitor care să nu fie 3D. Cred că 3D-ul îşi va găsi utilitatea şi în documentare. În câţiva ani, toate documentarele vor fi filmate în 3D.

3D-ul este entuziasmant

D.T.: Cum a fost lucrul cu Nastassja Kinski, la Paris, Texas?
W.W.: Pe Nastassja o cunoşteam de când era copil, fiindcă făcusem un film împreună, pe când avea 13 ani, Falsche Bewegung / Wrong Move, şi-atunci nu era propriu-zis o actriţă. Am descoperit-o în München şi am rugat-o pe mama sa să-i permită să apară în filmul meu, asta era prin 1973, iar zece ani mai târziu, am făcut al doilea film împreună, Paris, Texas, apoi, după încă zece ani, pe-al treilea, In weiter Ferne, so nah! / Faraway, So Close!. Am lucrat de trei ori împreună, la distanţe mari, şi cred că astfel am devenit foarte apropiaţi şi prieteni foarte buni, ceea ce încă suntem.

D.T.: Cum vi se pare Transilvania?
W.W.: Nu cunosc peisajul foarte bine, o singură dată am avut şansa să conduc în afara oraşului, dar voi explora zona mai mult mâine şi poimâine. Cât am văzut, este o parte a Europei foarte distinctivă, cu propria sa istorie şi cu propriul său farmec.

D.T.: Aţi spus că nu veţi mai fi niciodată membru al vreunui juriu, după experienţa cu Festivalul de la Veneţia. Este definitiv?
W.W.: Am spus: niciodată din nou, decât dacă avem acelaşi juriu, dacă am putea să mutăm întregul juriu în altă parte. În fine, am fost preşedinte al juriului la Cannes, San Sebastian şi Veneţia şi mi-am dat seama că-i ceva pe care nu mai vreau să-l fac din nou.

D.T.: Cum priviţi viaţa şi arta după peste 50 de filme?
W.W.: Cred că-s doar 40...

D.T.: Cu scurtmetrajele cu tot.
W.W.: Chiar acum privesc înainte pentru a turna în 3D. Am făcut deja două scurtmetraje şi voi face primul meu lungmetraj în 3D (Pina, despre Pina Bausch - n. red.). Este entuziasmant să faci un lucru prin care încă poţi inventa ceva, ca la început.

Simţul locului - element comun lui Wenders şi tinerilor români

Unul dintre momentele de vârf ale ediţiei recent încheiate a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), de la Cluj-Napoca, a fost masterclass-ul susţinut de regizorul Wim Wenders, unul dintre cele mai influente nume ale cinematografului contemporan, în faţa unui public de tineri care a umplut ochi spaţiul de la TIFF Lounge, nelăsându-se descurajat de zăpuşeala sufocantă.

Pentru a ajunge la subiectul pe care vroia să-l expună - "simţul locului în cinema" -, Wenders a făcut un lung excurs, povestindu-le celor prezenţi cum a ajuns să facă filme, printr-o întâmplare semnificativă. Era un tânăr pierde-vară la Paris, în mirificii ani '60, iar mitica Cinematecă Franceză a lui Henri Langlois i-a oferit exact ceea ce avea nevoie: un loc călduros şi protejat, în care putea să piardă timpul peste zi. Astfel a descoperit filmul şi s-a înscris, în 1968, la şcoala müncheneză de film.

Ghidat de micuţa Alice

Primele sale trei lungmetraje au fost tot atâtea eşecuri: Summer in the City (un film care se dorea un omagiu lui Hitchcock), Die Angst des Tormanns beim Elfmeter / Frica portarului în faţa loviturii de la 11 metri (ecranizare ratată după romanul prietenului său Peter Handke, cu care mai târziu va colabora strălucit la Der Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului) şi Der scharlachrote Buchstabe / Litera stacojie (ecranizare după clasicul lui Nathaniel Hawthorne, turnată însă, din motive de reduceri de buget, în Spania, pe platourile unde se făcuseră westernurile-spaghetti).

Sătul de insuccese, se gândea să renunţe la cinema, dar şi-a mai acordat o şansă, spunând că următorul film ori îi va ieşi, ori va fi ultimul al său. Acesta a fost Alice in den Städten / Alice in the Cities (1974), film în mare parte improvizat, devenit un adevărat cult, prin care Wenders lansează seria sa de road-movies, extrem de influentă şi pentru alţi regizori, printre care Jim Jarmusch, cineast fascinat de drum şi de călătorii.

A fost punctul de plecare al discursului lui Wenders, pentru care nu există un cinema adevărat dacă el nu este îmbibat de un puternic "simţ al spaţiului", al locului căruia îi aparţine. Este motivul pentru care primele sale filme nu-i ieşeau, fiindcă erau lipsite de acest feeling, pe care şi l-a găsit o dată cu Alice... Interesant a fost că Wenders, vorbind despre filmele tinerilor regizori români, a spus că acestea au un foarte puternic simţ al locului, al contextului în care se desfăşoară, ceea ce le face atât de reuşite şi de valoroase.

Preşedinte al Academiei Europene de Film

Wim Wenders s-a născut pe 14 august 1945, la Düsseldorf, în Republica Federală Germania, sub numele de Ernst Wilhelm Wenders. După ce a studiat medicina şi filosofia, s-a înscris la Academia de Televiziune şi Film din München în 1968.

Wenders este unul dintre principalii reprezentanţi ai ceea ce istoria numeşte Tânărul (sau Noul) Cinematograf Vest-German, mişcare cinematografică de mare forţă apărută la începutul anilor '70 în spaţiul teutonic şi care-i mai cuprinde pe Volker Schlöndorff, Rainer Werner Fassbinder, Werner Herzog, Margarethe von Trotta, Alexander Kluge, Edgar Reitz ş.a.

Printre cele mai importante şi premiate filme ale sale, se numără: Alice in den Städten / Alice in the Cities (1974), Der amerikanische Freund / Prietenul american (1977), Hammett (1982), Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor (1982, Leul de Aur la Veneţia), Paris, Texas (1984, Palme d'Or la Cannes), Der Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului (1987, Premiul Academiei Europene de Film), Bis ans Ende der Welt / Până la capătul lumii (1991), In weiter Ferne, so nah! / Departe, atât de aproape (1993), Die Gebrüder Skladanowsky / Fraţii Skladanowsky (1995), The End of Violence / Sfârşitul violenţei (1997), Buena Vista Social Club (1999, documentar nominalizat la Oscar), Land of Plenty (2004). Filmul său aflat în pre-producţie este un thriller, The Miso Soup, ecranizare după Ryu Murakami.

Îşi declară ca influenţe majore pe regizorii Yasujiro Ozu şi Nicholas Ray. Ambilor le-a dedicat câte un film: Tokyo-Ga (1985, documentarul călătoriei în Japonia, la 20 de ani de la moartea lui Ozu), respectiv Lightning Over Water (1980, impresionant documentar despre ultimele clipe de viaţă ale influentului regizor american).

Din 1993 este căsătorit cu Donata Wenders (cea de-a cincea sa soţie), artist fotograf, alături de care a vizitat acum Clujul. Donata Wenders a vernisat o expoziţie de artă fotografică a sa, care a putut fi vizitată la Muzeul de Artă al Clujului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer