După cincisprezece ani [1]

Sunt chiar cincisprezece ani de când am fost primit prima oară la NEC (Colegiul Noua Europă), pe strada Take Ionescu, nr. 1, de doamna Marina Hasnaş. Proaspăt întors din SUA, căutam căi de decompresare şi reinserţie într-un peisaj cultural a cărui suprafaţă abia o zgâriasem înainte de plecarea din ţară (întâi la Oxford şi apoi la Cincinnati, unde am scăpat de stiff upper lip). La sugestia şi cu recomandarea doamnei Mariana Celac, căreia îi port şi acum recunoştinţă pentru acel sprijin de reinserţie, am depus actele nu fără o oarecare strângere de inimă, întrucât o primă tentativă de contact cu dl.Pleşu eşuase, din vina mea, câţiva ani înainte, când am vrut, pe nepregătite, să-i devin doctorand. Plecam, aşadar cu stângul şi cadenţa, mi se pare, am regăsit-o cu greu şi târziu.

Promoţia noastră a fost una dintre cele mai consistente, mi se pare. Îi cunoşteam pe unii: Vlad Alexandrescu şi Caius Dobrescu, spre pildă erau veterani ai olimpiadelor de română şi taberelor de creaţie literară. Pe Teodor Baconsky acolo, la NEC, l-am re-întâlnit (prima dată, la simpozionul despre arhitectura sacră, de la Brăila din 1990, doar ne-am strâns mâinile, el - organizator şi eu - biet reporter TVR de-o vară); ne-am descoperit, împrietenindu-ne: el a invitat apoi la solidaritatea (acum îi spunem networking) către care ne îndrepta, oricum, proiectul NEC însuşi. Am beneficiat de generozitatea lui şi, pentru o vreme, părea că vom reuşi chiar un proiect editorial comun, un soi de Roma Caput Mundi Reloaded (o estetică creştină mai modestă, căci fără Horia Bernea, dar mai sistematică^[2]) Acolo am aflat că mai fusesem coleg, dar la diferite colegii, cu Mihai Răzvan Ungureanu. Vedeţi, dar, că astăzi, avem aproape un guvern NEC şi, de altfel, "alumnecii" sunt bine "infiltraţi" şi în alte zone de vârf ale societăţii (fondatorul - la preşedinţie, Cristi Popa - la banca naţională), mai cu seamă în zona ei academică.

Ne discutam unii altora proiectele, cerându-ni-se fărâma de simpatie şi de contribuţie pluri-disciplinară pentru cel ce prezenta şi se prezenta pe sine celorlalţi. Aplaudam cu pumnul în tăblia mesei. Primeam banii într-un coş, de la doamna Hasnaş. După conferinţe, în acelaşi coş împletit găseam covrigi calzi^[3] şi, alături, vin alb. Modelul paideic era relaxat, elitist dar colegial, serios şi în acelaşi timp bonom. Colegiul ni se părea o oază de normalitate ideală într-un peisaj derelict şi lipsit de proiect (anul era 1995, dacă vă mai aduceţi aminte...), mentorul lui avea încă timp să participe şi să se implice în şedinţele săptămânale, secretara făcea cea mai bună cafea filtru pe care am băut-o vreodată într-o instituţie, iar Dudu Suter, a cărui conversaţie zilnică, laconică şi emailată îmi lumina o primăvară aspră petrecută, literalmente, în Collegium Budapest (2000, când a nins şi / sau plouat din februarie până în iunie) mi-a devenit maestru în arta culinară, motiv pentru care îi suntem recunoscători şi astăzi atât eu cât şi soţia mea (când gătesc eu). Aici l-am cunoscut pe Părintele Scrima şi pe Alexandru Dragomir. Aici i-am luat un scurt interviu lui Derrida, despre deconstructivismul arhitectural, după conferinţa ţinută la colegiu, interviu pentru care m-a invidiat câţiva ani buni Neil Leach. Temele erau nu rareori deconcertant de diverse, dar provocarea intelectuală a fost, în foarte multe cazuri, uriaşă. De aici, de la invitaţia lui Horia-Roman Patapievici pentru Secolul 20, a rezultat ulterior Visul lui Ezechiel (cartea mea din 1996 publicată de Teodor Baconsky la Anastasia) şi o scurtă, infertilă trecere a mea prin redacţia Secolul 20, unde am avut privilegiul de a-l întâlni îndeaproape pe Ştefan Augustin Doinaş.

Am fost apoi bursier NEC-Relink, trei ani de studiu individual, un computer şi şansa de a călători mult (Cambridge şi Cincinnati au fost destinaţiile acelor ani 1997, 1998 şi 1999). Că am putut scrie mult (uneori, spre amuzamentul d-lui Pleşu) şi, nădăjduiesc, nu întotdeauna banal este şi pentru că am avut acest răgaz, această buffer zone între mine şi locul / timpul vieţii mele, acestea din urmă smintite. Într-o vreme, eram veteranul care apărea la anualele evaluări din partea membrilor board-ului academic al fundaţiei. Am aşteptat venirea echipei de intervenţie în celălalt sediu, din Matei Voievod, împreună cu câinele NEC (aşa îl cheamă), întrucât declanşasem din greşeală alarma imobilului. Am folosit ani buni ca sursă primă de e-mail computerele NEC. Mulţi ani după aceea am continuat să vin, practic, în fiecare miercuri dimineaţă şi la conferinţele de seară, atunci când prezentările mă priveau. În ultimii ani am rărit, din nefericire, ritmul prezenţei fizice la sediu şi nu neapărat pentru că nu mi-aş mai dori să o pot face: ecuaţiile vieţilor noastre s-au complicat şi fuga spre roşu a fiecăruia dintre noi în raport cu fiecare nu ajută nici ea. Cu Ciprian Mihali, pe care de asemenea l-am cunoscut la NEC, continuu însă o colaborare dublată de o prietenie durabile, inclusiv sub ipostasul unui grup de reflecţie pe politici urbane numit 4SPACE. Cu el avem ceva planuri de viitor şi ajutorul NEC este de aceea vital, pentru suportul logistic şi pentru încurajările primite fiindu-le, aşadar, şi Mihali şi eu recunoscători d-nelor Anca Oroveanu şi Marina Hasnaş.

O tentativă de a face o asociaţie a alumnilor NEC a eşuat din motive care îmi scapă şi astăzi. Aş fi vrut, poate, să facem o carte albă anuală cu privire la "starea naţiunii", devreme ce aveam in house toate competenţele necesare şi, mai cu seamă, toate condeiele critice necesare. Aş fi vrut să văd pornită o pepinieră, sub forma unui centru de excelenţă cu programe de master şi doctorat sau, poate, o universitate privată, pornind de la structura şi filosofia academică a NEC pe care, abia acum, o văd şi alţii posibilă (Sorin Antohi chiar în 2010 a invocat-o într-un text de direcţie şi politică culturală din 22; desigur, fără să invoce colegiul).

Dar e-mailurile adresate, deja, unei mici "armate" de nume care de care mai sonore, cu toatele "absolvente" ale NEC, vorbesc ele însele despre massă critică şi despre conectivitate. Şi, chiar dacă din ce în ce mai des absent (îmi amintesc ziua cînd, în 1998, d-na Hasnaş ne-a anunţat numirea în a doua funcţie ministerială a d-lui Pleşu), fondatorul colegiului era, este în permanenţă evocat şi invocat. Noi, cei din primele promoţii, nu am prins - ca bursieri - nici sediul din Plantelor, nici prînzurile de team building săptămânale, de după seminarul de miercuri. Dar am prins mai mult din Andrei Pleşu. Şi indiferent de micile ironii sau împunsături primite - rar - din partea domniei sale, îi sunt recunoscător pentru şansa pe care am primit-o, de a fi nu doar congener, ci şi prieten, cu câteva dintre cele mai strălucite minţi ale acestei ţări. Îi voi duce în continuare, cu orice risc, toate cărţile mele (câte vor mai fi), asigurându-l că în ţesătura fiinţei care am devenit, ca în desenul de mătase al unui covor oriental, este prins, în urzeală, şi modelul trimis spre noi - cu căldură, cu hazul formulărilor memorabile, dar în orice caz copleşitor - de Domnul Profesor Andrei Pleşu.

Note:
[1] Referinţa la Dumas nu e nepotrivită în titlul textului acestuia: am fost "leat" cu Mariana Neţ, care ne delecta cu isprăvile gastro-intelectuale ale maestrului; ba chiar am avut la NEC, mi se pare, chiar şi o doamnă Dumas.
[2] Am urmat însă de unul singur efortul, la capătul căruia, după şase luni de recluziune în campusul Universităţii din Cincinnati, Ohio, ca senior Fulbright fellow în 2004, se află volumul publicat atât în format digital / virtual Poverism: Prolegomene. Pentru re-încreştinarea zidirii, "downloadabil" de pe www.liternet.ro (click aici), cât şi tipărit la Paideia, în 2007.
[3] După o conferinţă, ostenitoare şi prea corectă politic, despre centru şi periferie, dl. Pleşu a invitat asistenţa să mănânce "nişte periferii fără centru".