Recursul la memorie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Daniel Cristea-Enache: Cînd şi cum l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu? Cu ce ochi privea el prietenia dintre Dvs. şi Gabriela Melinescu?
Ileana Mălăncioiu: Cînd am început aceste convorbiri nu mă gîndeam că voi ajunge să răscolesc trecutul, vorbind despre atît de mulţi scriitori care nu mai sînt printre noi.

V-am spus că, evocîndu-l pe Marius Robescu, pe care neşansa l-a urmărit şi după moarte, nu aveam intenţia de a-l contrapune lui Nichita Stănescu. Cred însă că el ar fi meritat să intre în atenţia autorilor de manuale mai curînd decît Ion Bogdan Lefter, şi alţii asemenea lui, pe care nu pentru poezia lor îi iubim.
Dar să răspund la întrebarea din finalul intervenţiei Dvs.

Dat fiind că la vremea debutului meu toată suflarea scriitoricească vorbea despre Nichita, eu am fost cea care mi-am exprimat dorinţa de a-l cunoaşte. Aşa s-a făcut că într-o seară, cînd Marius Robescu şi Gheorghe Pituţ aveau întîlnire cu el, m-au luat şi pe mine. Nichita îi aştepta la restaurantul Podgoria, stînd singur la o masă şi privind îngîndurat către uşa de la intrare. De cum am ajuns, s-a scuzat că nu va putea să stea decît un sfert de oră, pentru că tatăl său este bolnav şi a fost internat la spitalul Fundeni.

"Am luat 500 de lei de la Fondul Literar, şi trebuie să mă duc să-i dau doctorului şi să stau de vorbă cu el", a precizat apoi, ca să înţelegem că era obligat de împrejurări să plece, oricît ar vrea el să rămînă cu noi.

După un sfert de oră a chemat chelnerul şi eram convinsă că îi va cere nota de plată. Dar vroia să-i mai aducă o vodcă şi să ne ia şi nouă comanda. În vreme ce şi-a băut paharul acela, starea în care l-am găsit s-a schimbat în mod radical. A-nceput să vorbească în stilul său unic, prin care ar fi convins orice auditoriu, şi nu ne-a mai lăsat să plecăm pînă la ora închiderii. Dacă nu aş fi fost prevenită că ar putea sfîrşi prin a încerca să mă cucerească în ambele sensuri ale cuvîntului şi a mă cere de soţie, ca pe o altă colegă a noastră pe care o cunoscuse nu demult, aş fi fost în stare să mă pierd cu firea şi să îl iau în serios. Pentru că felul său de a se manifesta nu ţinea de frivolitate. Din clipa în care intra în jocul acesta, începea să creadă efectiv în ceea ce spune şi nu mai putea fi oprit să continue.

După cîteva zile ne-am întîlnit întîmplător pe stradă. Era perfect lucid, dar s-a simţit dator să ia totul de la început, ca şi cum altfel ar fi putut să mă jignească.

Pentru a-l scoate din încurcătură am bîiguit: "Nichita, decît să-mi spui ceva în care nu crezi nici tu, mai bine mi-ai face cunoştinţă cu Gabriela. Pentru că ea e poeta pe care o iubesc cel mai mult."

"Bătrîne, eşti prima femeie care mi-a cerut lucrul acesta", a zis el, ca pătruns de o iluminare. "Aşa că te iau chiar acuma de mînă şi te duc la ea."

M-am împotrivit cît am putut, rugîndu-l ca mai întîi să o prevină, dar nu s-a lăsat înduplecat şi a trebuit să-l urmez.

Cînd am ajuns, Gabriela m-a privit ca o superbă felină care e gata să-şi înfigă gheruţele în mine. Dar brusc a înţeles că mă interesa chiar ea şi-a început să-şi deschidă sufletul de parcă aşteptase de multă vreme venirea mea.

Prietenia noastră a început prin a fi una literară, aşa cum era şi cea cu Marius Robescu. Volumul ei Ceremonie de iarnă a fost cel care m-a făcut să sper că se poate debuta şi fără nici un compromis, cu condiţia să nu vrei să ieşi prea în faţă. Ne citeam versurile nu pentru a ne tămîia una pe cealaltă, ci pentru a avea un ochi avizat asupra lor înainte de a le preda la o revistă. Dar ce m-a legat cel mai mult de Gabriela a fost faptul că era generoasă pe lucrurile esenţiale. Aşa cum am mai spus, ea chiar se putea bucura şi pentru un vers bun scris de altcineva.

Mă întrebaţi cum privea Nichita această prietenie. Nu ştiu. Tot ce aş putea spune este că ţinea cont de ea. Pentru că, după ce m-a dus în mansarda lor ca un cuib de vrăbii, niciodată nu şi-a mai exersat rolul de cuceritor asupra mea. Dimpotrivă, se simţea dator să mă protejeze.

Odată am ajuns întîmplător la Vera Lungu, unde era o petrecere care dura de cîteva zile. Şi el m-a întîmpinat la intrare să-mi spună: tu nu ai ce să cauţi printre nişte beţivi ca noi. Aşa că eu voi comanda un taxi şi te voi conduce imediat acasă.

I-am explicat că nu e nevoie, fiindcă stau foarte aproape şi îmi place să merg pe jos. Aşa că m-a însoţit doar pînă la poartă, unde mi-a şoptit complice: sper că nu va afla Gabriela că m-ai văzut aici. L-am asigurat că oricum nu i-aş fi spus. Fiindcă nu avea nici un rost să-i produc o mîhnire în plus.

Poezia aceea scrisă în dulcele stil clasic în care spune: "Ei i se face rău de singurătate/ ea stă şi spală tot timpul podeaua/ pînă o face de paisprezece carate/ şi tocmai să calce pe dînsa licheaua (...) părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat/ să nu greşească bărbatul niciodată/ drumul predestinat" pentru mine are un înţeles aparte. În ea îl regăsesc pe Nichita cel viu cu adevărat, mai mult decît în Îndoirea luminii ori în alt poem lung şi sofisticat.

În 1975, cînd Gabriela a plecat din ţară, ştiam că îi voi simţi lipsa, dar m-am bucurat foarte mult pentru ea. Fiindcă aveam sentimentul că aici nu s-ar putea vindeca niciodată definitiv de Nichita.

După aceea, pe el aveam să-l văd mai rar şi mai de la distanţă. Dar în 1977, cînd lucram la "Animafilm", i-am telefonat să-i spun că un regizor ar vrea să facă un scenariu după o idee a sa. Şi mi-a propus ca în ziua următoare să ne întîlnim la el acasă, la ora 11, ca să putem sta de vorbă în linişte. Cînd am ajuns, locuinţa lui, situată la răscruce de drumuri, era deja plină de fel de fel de lume. Onorurile casei erau făcute de o brunetă cu o figură exotică, pe care Nichita mi-a prezentat-o: "Colaboratoarea mea!"

Nu peste mult, am întîlnit-o pe Calea Victoriei. Plimba un cîine de rasă, dacă nu cumva cîinele era cel care o plimba pe ea. Am întrebat-o ce face Nichita - despre care auzisem că este bolnav - şi mi-a răspuns: "Nu ştiu, pentru că nu mai colaborez cu el."

Ultima oară cînd l-am văzut era la Casa Scriitorilor, înconjurat, ca de obicei, de fanii lui, care îl sufocau cu dragostea lor, în iluzia că vor lua şi ei ceva din gloria sa. La un moment dat s-a desprins cu greu dintre ei şi s-a apropiat de Eugen Jebeleanu. Meştere, i s-a adresat el patetic, am fost la un pas de a comite o ticăloşie împotriva Dvs. Dacă făceam ce mi s-a cerut, mi-ar fi căzut mîna cu care scriu...
Dar ce trebuia să faci, măi Nichita? l-a întrebat Jebeleanu.
O mare ticăloşie, meştere, dar am avut noroc că m-am oprit la vreme. Altfel m-ar fi pedepsit Dumnezeu şi n-aş fi putut să mai scriu nici un vers bun.

Spovedania asta s-a prelungit cam o jumătate de oră. Dar Nichita n-a spus nici ce trebuia să facă, nici cine l-a pus.

Pînă la urmă discuţia a alunecat pe terenul numismaticii şi au sfîrşit prin a se reconcilia şi a fixa o întîlnire pentru a doua zi, ca să facă un schimb de monede.

În ziua următoare Eugen Jebeleanu i-a adus cea mai frumoasă Istrie pe care o avea, dar Nichita nu s-a prezentat să şi-o ia. Pentru el schimbul se petrecuse deja. Nu îl interesa moneda în sine, ci iertarea promisă odată cu ea.

După 1989, cînd a venit Gabriela în ţară, ne-am dus împreună la cimitirul Bellu. În pofida lacrimilor care-i împăienjeneau ochii, nu i-a trebuit mai mult de un minut pentru a vedea că pe monumentul funerar al lui Nichita scrie cu litere adînc săpate în marmură: "Inspector şef Mircea Micu".

Dar n-aş vrea să închei pe această imagine mai tristă decît moartea.

De aceea am să vă mai povestesc o întîmplare din care se poate vedea cu uşurinţă cum a fost cu adevărat Nichita pe vremea cînd era încă viu şi nevătămat.

Mă întîlnisem cu Lucian Raicu undeva în apropiere de Piaţa Amzei şi stam de vorbă în faţa unui gang care dă spre o curte interioară, mărginită de blocuri. Nu ştiam că în unul din ele locuia Nichita. Întorcîndu-se către casă, el a dat de noi acolo şi s-a bucurat. Pe vremea aceea nu eram în cele mai bune relaţii, dar, cum nu-i plăcea să fie certat pentru multă vreme cu cineva, a insistat cît a putut să urcăm pînă la el măcar pentru cinci minute. Şi am urcat. Ca să trecem peste eventualele explicaţii stînjenitoare, ne-a antrenat rapid într-o discuţie despre dicţionarul recent apărut al lui Marian Popa. Obiecţia de bază pe care i-o aducea era obedienţa faţă de autorii cu funcţii importante. "Ar trebui să facem o anchetă prin care să fie desfiinţat", ne spunea. "Eu m-aş putea angaja să o conduc din umbră, dar fără să particip la ea."

Pentru a fi mai convingător, a luat dicţionarul în mînă şi-a început:
Ia să vedem cît a scris despre Vasile Nicolescu...
Ia să vedem cît a scris despre Nicolae Dragoş...
Ia să vedem cît a scris despre Ion Dodu Bălan...

În cele din urmă s-a oprit la Valeriu Bucuroiu. Nu ştiu dacă aţi auzit de acest nume, pentru că nu era al unui scriitor, ci al unui activist, care veghea să nu se întîmple cine ştie ce pe la Uniune. Spaţiul ocupat de el era cam de trei ori cît cel acordat unui autor onorabil. Numai că Marian Popa l-a folosit pentru a ne spune ce şcoli de partid urmase acel activist curtat de atîta lume bună, ce funcţii ocupase înainte de a deveni păzitorul nostru, şi alte lucruri de felul acesta. Abia spre sfîrşit ajungea şi la cărţile lui. Iar după titlul uneia dintre ele scria: prefaţă de... (nu mai ştiu cine), postfaţă de Nichita Stănescu. Marele poet a citit cu glas tare această precizare şi a sfîrşit prin a zice: "Am căcat-o, nu mai facem nici o anchetă!"

Am spus cîndva că, spre deosebire de Nichita, alţi scriitori celebri din generaţia sa ar fi învăţat ceva din greşelile lor de tinereţe, pentru a nu le mai repeta. Dar întîmplarea relatată mai sus mă obligă să mă contrazic. Fiindcă, deşi în ultimul deceniu au săvîrşit erori care ne-au costat infinit mai mult, aceştia încearcă să acopere, ca pisica, ce au făcut şi să ia totul de la început, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat absolut nimic.


D.C.-E.: Savuroase aceste scene cu Nichita Stănescu... Cred că era greu pentru cineva, chiar avînd motive serioase de supărare, să rămînă mult timp en froid cu acest tip de "copil mare", cuceritor şi risipitor. Am auzit că la un moment dat, cu un prilej monden, voia să-l salute pe un mai tînăr filozof. Iar acesta, încruntat, se făcea că nu-l vede. Şi atunci Nichita Stănescu s-a dus direct către el, spunîndu-i: "Încîntat de necunoştinţă!"
Aţi povestit o altă scenă, cu Lucian Raicu. Sînteţi dintre puţinii scriitori ce mai amintesc azi de acest mare critic, care a luat cu cîţiva ani înainte de Revoluţie drumul exilului. Oare în literatura română nu poţi fi preţuit decît dacă eşti "la locul faptei"? In absentia nu se poate? A greşit atît de mult autorul lui Gogol sau fantasticul banalităţii rămînînd la Paris?
I.M.: Nichita era, fără îndoială, cineva. În urma lui a rămas un gol resimţit de toţi cei care l-am cunoscut. Dacă Mazilescu îşi reproşa că nu l-a iubit fiindcă a crezut că el este nemuritor, cei care s-au hrănit din gloria sa şi au băut din sîngele său umblau descumpăniţi de parcă şi-ar fi pierdut orice raţiune de a mai exista.

Discuţiile pro şi contra de acum nu-l dezavantajează pe autorul Necuvintelor, ci dimpotrivă. Îl ţin în atenţia opiniei publice, mai mult decît ar fi reuşit să o facă poezia sa. Oricît ar fi ea de mare. Pentru că, în tranziţia asta către nu ştiu ce, nimeni nu mai atrage atenţia printr-o carte ca printr-un scandal.

Cu farmecul său inegalabil, probabil că Nichita s-ar fi descurcat şi după Revoluţie. S-ar fi găsit, fără îndoială, un securist, devenit peste noapte capitalist, care să fie mîndru că l-a sponsorizat, ori că i-a oferit un premiu de excelenţă. Desigur, n-ar fi fost deloc exclus nici să fie pus pe acelaşi plan cu maestrul Dinu Săraru şi invitat la Cotroceni pentru a primi cea mai înaltă decoraţie. (Cu colan!)

Cît despre marele critic Lucian Raicu, sînt sigură că nu s-ar descurca nici acum mai bine decît pe vremea dictaturii. Fiindcă nu ar putea să facă altceva decît ceea ce a făcut întotdeauna. Prin 1990-1991, i-am publicat, în foileton, la "Viaţa Românească", două cărţi scrise în bună parte înainte de 1989. Şi, spre cinstea sa, nu a modificat nici măcar un cuvînt. Or, după cum se ştie, cine a vrut să iasă încă o dată în faţă, în numele Revoluţiei (ori al "adevăratei revoluţii", înfăptuite prin victoria lui Emil) şi-a modificat din mers felul de a gîndi, ori şi-a inventat peste noapte o nouă biografie.

Dacă s-ar fi întors în ţară, Lucian Raicu "nu ar fi fost nimic; nici măcar academician". Şi nu pentru că ar fi fost uitat. Pentru că mai există anumite reviste de cultură care îi acordă atenţia cuvenită. Dintre acestea aş menţiona, în mod special, "Vatra".

Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici faptul că ne-a vorbit despre el însuşi Nicolae Breban, care a ţinut să ne spună (de pe micul ecran) că Raicu şi Cosaşu ar fi fost utecişti, pe cînd el şi prietenii săi încă de la paşopt, neicusorule, dă-i si luptă. În ce mă priveşte, cred că între intrarea acestora în UTC (de unde au ieşit cu cîte o piatră la dosar) şi intrarea triumfală a d-lui Breban în CC, atunci cînd nimeni nu mai avea nici o iluzie cu privire la cea mai înaintată orînduire din lume, există totuşi o mică diferenţă.

Nici d-l Al. George nu şi-a lăsat cititorii să-l uite pe Raicu. Pentru că nu a scăpat nici o ocazie de a se pronunţa împotriva lui. Atîta patimă nu mai pune decît atunci cînd se referă la Nicolae Manolescu. În pofida faptului că nu sînt de acord cu ceea ce spune despre nici unul, trebuie să recunosc că atenţia de care "s-au bucurat" cei doi critici importanţi din partea acestui scriitor marginalizat de regimul comunist a avut darul de a mai echilibra puţin lucrurile. Fiindcă eu cred că nu se poate pune semn de egalitate între lista lui Manolescu şi canonul literar existent la ora actuală, aşa cum spun şi admiratorii necondiţionaţi ai acestuia, şi detractorii săi. Direcţia reprezentată de Raicu, Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu a contribuit în aceeaşi măsură la impunerea unor nume peste care nu se poate trece.

Cu cîţiva ani în urmă, cînd se punea problema revizuirilor şi a schimbării peste noapte a ierarhiei, tot în funcţie de dosare, ca şi după cealaltă eliberare, am spus că, după opinia mea, critica literară şi-a făcut datoria. Cel puţin în ultimele decenii ale dictaturii, cînd a tratat cărţile scriitorilor de serviciu ai Cîrmaciului ca şi cum nu ar fi existat.

Mai nou, furia revizuirilor a mai trecut; s-a constatat că nu prea ai ce pune în locul unor scriitori de valoare, care uneori erau acuzaţi că ar fi colaborat doar pentru că au trăit pe vremea dictaturii, ori pentru că au publicat în România şi prin asta ar fi cauţionat regimul comunist.

Ideea de marginalizare funcţionează în cazul scriitorilor ca şi în al foştilor demnitari comunişti din eşalonul II. Nu neg faptul că unii dintre ei au dreptate atunci cînd se plîng de felul în care au fost trataţi. Dar, din păcate, circumstanţele atenuante nu pot ţine loc de operă. Cu alte cuvinte, nu poţi stabili valoarea cuiva gîndindu-te ce ar fi scris dacă... Ori ce nu ar fi scris dacă... La Judecata de Apoi a istoriei literare contează ce a scris efectiv fiecare. Chiar dacă nu putem spune că "restul este tăcere".

Iniţial, intrarea lui Raicu într-un con de umbră părea că l-ar favoriza pe Manolescu. Dar faptul că dispare unul dintre pilonii de bază ai criticii literare face să se clatine şi celălalt. La apariţia istoriei literar-pornografice a lui Marian Popa, fel de fel de agramaţi au spus că prin ea ar fi fost subclasată Lista lui Manolescu, care ar fi reflectat concesiile autorului. Faptul că Marian Popa îşi făcuse ucenicia la foaia lui Eugen Barbu, care îndeplinea rolul de tribună a Securităţii, n-a mai contat, de vreme ce omul se întorcea din neagra străinătate, unde a fost reciclat.

În ce mă priveşte, am convingerea că lucrurile nu pot intra pe făgaşul lor normal cîtă vreme vom discuta literatura tot în funcţie de dosar, ori de hotar. Măcar pentru că nu am şti unde poate fi încadrat singurul nostru "exilat" căruia mult stimatul şi iubitul nu i-a luat dreptul de a mai publica în România.

Pe de altă parte, cred că dispreţul pentru critica de întîmpinare manifestat de nişte autori care abia reuşesc să facă acordul între subiect şi predicat dovedeşte o suficienţă de neacceptat. În haosul de acum, ar fi extraordinar dacă ar exista nişte oameni de valoare care să se poată angaja la travaliul săptămînal al cronicii, cu dăruirea vechii echipe de critici de la "România literară".

Dar cărţile lui Raicu despre Gogol şi despre Eugen Ionescu pot dovedi cu prisosinţă că el nu era doar un critic de întîmpinare, cum li se pare unora. Faptul că are viziunea unui artist şi intră în lumea unui autor care îi place ca în propria sa lume nu îl dezavantajează, ci dimpotrivă.

În România, dacă poeţii au complexul Premiului Nobel, măcar pentru pace, că tot ne pregătim noi să intrăm în război, criticii au început să aibă complexul istoriei literaturii. Ca şi cum asta ar reprezenta garanţia valorii cuiva. Nu trebuie uitat că au ambiţionat să scrie astfel de lucrări şi Piru şi Rotaru. Însuşi Negoiţescu, care era un intelectual rafinat, n-a reuşit să ne convingă prin mult aşteptata lui istorie. Să sperăm că o va face Negrici, fiindcă volumul despre proză anunţă o lucrare solidă, a unui spirit echilibrat, fără capriciile care le joacă adeseori festa şi unor critici foarte înzestraţi.

Pentru un scriitor ca mine, pe care îl bucură scrisul şi cititul în sine, o carte ca Scene din romanul literaturii reprezintă cel puţin tot atîta cît o istorie a literaturii. Indiferent cît de bună ar fi.

Desigur, părerea mea despre Lucian Raicu ar putea să fie subiectivă. Nu doar pentru că a scris despre mai multe cărţi ale mele, ci şi pentru că am fost legată de el şi de Sonia Larian printr-o prietenie care a fost foarte importantă pentru evoluţia mea. De ce? Pentru că România e plină de scriitori care se bat cu pumnii în piept spunînd cît sînt ei de mari, dar cititorii adevăraţi sînt mult mai rari. Iar felul cum citea Raicu o carte care-i plăcea şi cum vorbea despre ea era unic. Înainte de a citi Gogol sau fantasticul banalităţii, aveam sentimentul că ştiu tot ce se poate şti despre scriitorul din Mantaua căruia au ieşit toţi marii prozatori ruşi. Dar după aceea a trebuit să reiau totul de la început.

Uneori era de ajuns ca Raicu să spună o singură propoziţie pentru a deschide o altă cale de acces către o carte. Fie ea a unui clasic al literaturii universale, ori a unui contemporan al nostru. Odată discutam despre Lumea în două zile al cărei erou îl entuziasma pe Virgil Mazilescu astfel încît ne citea cu glas tare anumite replici ale lui, iar apoi se oprea să ne spună: "ăsta sînt eu!"

Pentru a-i mai tăia din elan lui Virgil, cineva a făcut afirmaţia că autorul în discuţie ar fi totuşi cam provincial pentru gustul său. Iar observaţia lui Raicu a fost: eu cred că nu e încă îndeajuns de provincial. Şi brusc am înţeles că nu oricine îşi poate permite luxul de a fi un provincial ca George Bălăiţă. E nevoie de anumite antene şi de nişte ani de ucenicie pentru a descoperi fantasticul banalităţii într-un tîrg cum e cel imaginat de el, unde sînt atîtea suflete moarte, dar nu mai există nici un Cicikov care să le cumpere.

Ar fi greu de spus cum a început prietenia mea cu Lucian Raicu. Cred că i s-a datorat în mare măsură lui Virgil Mazilescu, care lucra în acelaşi birou cu el, la "România literară". La început şi eu şi Marius Robescu intram acolo cu timiditate, dar apoi redacţia aceea devenise pentru noi un fel de şcoală, unde mergeam o dată pe săptămână. Faptul că Raicu era unul dintre criticii cei mai importanţi, iar noi nişte tineri care băteau la porţile literaturii, nu ne-a împiedicat să comunicăm în mod real. Fiindcă, dacă îi spunea efectiv ceva, el şi-ar fi dorit să fie prieten şi cu ultimul debutant. Ulterior am început să ne vedem şi în afara redacţiei. Dintre prietenii comuni cred că se ataşase cel mai mult de Marius Robescu. Aşa s-a făcut că am aflat despre moartea acestuia de la Sonia Larian.

Cînd mi-a telefonat să-mi spună ce s-a întîmplat trecuse de miezul nopţii şi dormeam. Pînă m-am dezmeticit, am crezut că am un coşmar. Ştiam totuşi că Marius ar fi trebuit să plece la Paris şi m-am gîndit că ar putea să fie vorba despre un accident de avion. Aşa că am întrebat-o: dar n-ar fi trebuit să plece azi? Dialogul a continuat ca în teatrul absurdului: cum să plece, nu auzi că a murit?! Replica următoare a fost: ai putea să-i dai un telefon d-lui Jebeleanu la ora asta? Ce trebuie să-i spun? am întrebat. Să-l rogi să intervină pentru a se lua urgent o măsură... Unde să intervină?... Şi ce măsură să se ia?... Păi, nu ştiu... Poate că nu a murit, totuşi, mi-a răspuns după cîteva clipe, cu speranţa că ar mai putea exista o minune prin care să dea cineva timpul înapoi pînă la ora cînd prietenul nostru era încă viu.

Cred că moartea învăluită în mister a lui Marius Robescu a marcat-o foarte mult. Pentru că avea senzaţia că e urmărită tot timpul. Mă veţi întreba de ce ar fi urmărit-o Securitatea tocmai pe ea şi vă voi răspunde că nu ştiu. Ştiu însă că sistemul făcea ca spaima de el să te poată duce la disperare, chiar dacă nu erai încă un "obiectiv" păzit şi ziua şi noaptea de cineva. Spun asta avînd în vedere cazul lui Marcel Mihalaş, pe care psihoza urmăririi avea să-l ducă la sinucidere.

Cînd Lucian Raicu şi Sonia Larian au plecat definitiv din ţară am călătorit împreună pînă în Germania, unde ei aveau o invitaţie la Universitatea din Heidelberg, iar eu o bursă DAAD. Mi s-a părut că au cam multe bagaje pentru nişte oameni modeşti ca ei, care nu şi-ar fi luat nu ştiu cîtă îmbrăcăminte pentru cîteva săptămîni. Cînd i-am ajutat să le mute dintr-un tren în altul, Raicu a spus, uşor încurcat: fiecare lucru adus de acasă poate să prindă bine. La un moment dat, în compartimentul nostru a intrat un bărbat între două vîrste care a întrebat dacă e acolo cineva din România. Şi atunci Sonia mi-a şoptit: pe noi ne caută, să nu vorbeşti româneşte.

Am stat împreună la Heidelberg aproape o lună de zile. Eu locuiam într-o casă particulară, iar ei într-un apartament pentru oaspeţi, situat în inima oraşului, obţinut prin intervenţia profesorului Heitmann. Ne întîlneam acolo, aproape în fiecare seară, pentru că era mai mult spaţiu decît la mine şi nu deranjam pe nimeni. Despărţirea de ei m-a întristat, deşi nu am bănuit nici o clipă că va fi pentru totdeauna. Cu bursa oferită de nemţi am ajuns şi eu pînă la Paris, unde ne-am revăzut. Păreau mai îngrijoraţi decît erau în Germania, dar am pus totul pe seama faptului că nu mai aveau libertatea de acolo. Fiindcă erau găzduiţi de cineva şi trebuia să ţină seama de asta.

Cînd m-am întors în Bucureşti, mi s-a cerut să scot din paginile "Vieţii Româneşti", aflate în corectură, articolul lui Raicu, fiindcă a rămas în Occident. Am susţinut cu tărie că nu e adevărat, pentru că la Heidelberg am fost tot timpul împreună şi nu ne-a spus nimic, nici mie, nici lui Sami Damian. Şi că, dacă s-ar fi decis ulterior să aleagă libertatea, aş fi aflat cînd ne-am revăzut la Paris.

Apoi am înţeles că au vrut să nu ştiu, ca să nu am nimic de ascuns dacă voi fi tracasată de cineva să vorbesc despre ei. Şi m-am gîndit cu tristeţe la amîndoi, dar mai ales la Sonia Larian. Pentru că ei avea să i se şteargă numele chiar după ce a publicat Bietele corpuri, care nu era doar cea mai bună carte a sa, ci una de o sensibilitate şi o subtilitate rar întîlnite în proza acelor vremuri.

Ulterior, cînd aveam să-i revăd, Raicu mi-a explicat: "Poate că are să ţi se pară puţin, dar Sonia a scăpat de spaima pe care o trăia ceas de ceas şi pare alt om. Or, eu cred că asta poate justifica faptul că am lăsat totul şi am plecat".

Din păcate, oficialităţile postdecembriste nu au făcut nici cel mai mic gest pentru a-i dovedi acestui mare critic că se bucură de preţuirea pe care o merită şi are pentru ce să revină în ţară.

Pe lista cu o mie de decoraţii a lui Emil - care nu era un fost activist, ci un profesor universitar, şi avea consilieri nişte intelectuali cu pretenţii - erau trecuţi tot felul de iluştri necunoscuţi care bîntuie pe la ambasadele române din Occident. În schimb nu figurau nici Lucian Raicu, nici Gabriela Melinescu, nici Dorin Tudoran, deşi aveau o operă la data plecării din ţară, cînd s-a tras câte o linie peste numele lor.

Pentru tot ce au investit ei în cultura română, nu se poate aplica principiul Restitutio in integrum şi nu pot să ceară nimic înapoi. Dacă s-ar întoarce în ţară, prin mărinimia lui Adrian Năstase, ar putea să se bucure, ca fiecare dintre noi, de o pensie de 50-60 de euroi, cu care nu se mai poate trăi nici la limită.

Dar, spre tristeţea mea, cred că nu numai politicienii sînt de vină pentru felul în care sînt trataţi marii scriitori români. Fie că trăiesc în ţară, ori peste hotare. (Fără nici un fel de "discriminare".)

Şi totuşi, nu vă pot răspunde dacă Lucian Raicu a făcut rău că a rămas în Occident. Locul lui era, fără îndoială, aici, pentru că opera sa e legată în cea mai mare parte de literatura română. Dar pe cine mai interesează opera cuiva, într-o lume în care, cu cît sîntem mai săraci şi mai umiliţi, nu mai contează altceva decît banii?!


D.C.-E.: Nu cred că părerea Dvs. despre Lucian Raicu poate fi acuzată de subiectivism. Spuneaţi odată că un scriitor, un poet e poate cel mai obiectiv atunci cînd citeşte ce s-a scris despre el, pentru că el, în primul rînd, îşi poate da seama dacă respectivul critic a "picat" pe versul memorabil, sau doar a alunecat pe deasupra lui. Or, Lucian Raicu este un extraordinar critic de poezie, poate cel mai bun, la noi, din perioada postbelică. Tot el avea - din cîte ştiu, de la Valeriu Cristea - un fel de "robinet" cu care îşi controla relaţiile şi prieteniile: larg deschis pentru scriitorii buni, ferm închis pentru mediocri şi impostori. Un comportament firesc, dat fiind adevăratul său cult pentru valori. Uneori, chiar exagerează, cred, autorul Scenelor din romanul literaturii, atunci cînd admiraţia sa pentru un mare scriitor îl face să închidă ochii asupra (s)căderilor morale ale acestuia. După 1989, în spaţiul nostru cultural lucrurile au fost duse în extrema cealaltă: cu cît îi mînjim mai mult cu noroi pe marii noştri autori, cu cît le găsim mai multe hibe şi defecte, cu atît ne simţim, noi înşine, mai satisfăcuţi, mai împliniţi. Nu pot să uit articolul acela al lui Mircea Cărtărescu despre Eminescu, în care se vorbea despre pilozitatea lui "Titi", despre unghiile lui neîngrijite, şi (apoteotic) despre felul în care, după moarte, creierul poetului a fost lăsat să putrezească pe un raft, pentru a fi apoi aruncat la gunoi. În opinia Dvs., cum s-ar cuveni să vorbim şi să scriem despre un scriitor important, astfel încît să nu ne sufocăm de admiraţie, dar nici să nu-i vedem numai "păcatele şi vina..."? E importantă autonomia esteticului? Ne putem dispensa, la o adică, de ea?
I.M.: Cred că pe viitor va trebui să fiu mai atentă ce vorbesc cu Dvs., pentru că există riscul ca orice afirmaţie să fie folosită în favoarea mea. Spun asta avînd în vedere că oricine poate fi acuzat de subiectivism. Cu atît mai mult cu cît cel despre care se pronunţă îi este prieten sau duşman. Probabilitatea de a fi un cititor obiectiv atunci cînd citeşti un text despre o carte a ta este şi mai mică. Dar asta nu mă împiedică să-mi menţin afirmaţia că poetul îşi poate da cel mai bine seama dacă un critic a picat chiar pe versul în care stă, în ultimă instanţă, un poem al lui, sau doar a alunecat peste el. Condiţia este ca succesul de care se bucură să nu fie atît de mare încît să-i dea sentimentul că pînă şi natura se înclină în faţa sa, iar poemul aflat în discuţie să aibă, totuşi, o anume valoare şi să nu se fi ajuns la ea absolut din întîmplare.

Ştiu că atunci cînd vă referiţi la preţul pe care îl pune Raicu pe valoare şi la faptul că, în numele ei, ar putea să închidă ochii la anumite erori din viaţa de toate zilele a unui mare scriitor aveţi în vedere, înainte de toate, acel dialog al său cu autorul Moromeţilor, căruia îi spunea: Cum, domnule Preda, S l a v i c i să fie arestat?! La care acesta îi răspundea sec: Da, Slavici!

Chiar dacă valoarea cuiva nu poate scuza orice, şi eu înclin să cred că e mai bine ca unui mare scriitor să i se acorde un credit în plus, decît să se treacă în extrema cealaltă. Articolul lui Cărtărescu din celebrul număr al revistei "Dilema" în care a fost pus în discuţie "Cazul Eminescu" e un exemplu care pledează în mod neîndoielnic pentru asta. El mi s-a părut cu atît mai întristător cu cît liderul aşa-zisului postmodernism românesc, care îşi face un titlu de glorie din asimilarea kitschului, nu avea nici măcar scuza că ar fi dat dintotdeauna cu barda în Dumnezeu şi a mers aşa, în virtutea inerţiei, pînă cînd a atins acea limită de neacceptat. Sentimentul pe care mi l-a lăsat a fost că fascinaţia esteticii urîtului l-a făcut să uite că nu vorbeşte la modul general despre bietele corpuri, ci despre trupul şi despre creierul celui mai mare poet român.

Mi s-ar putea spune că şi Baudelaire a scandalizat lumea cu poemul său Un hoit. Dar autorul Florilor răului nu era un răsfăţat al criticii, care privea de sus un poet de geniu. Revelaţia sa asupra morţii îl făcea să-şi trăiască viaţa şi să scrie altfel decît cereau bunele moravuri, iar asta avea să impună regulile unei noi estetici, care nu era uşor de acceptat. Nu trebuie uitat însă că nonconformismul său nu l-a împiedicat să aibă un adevărat cult pentru Edgar Poe, care a fost impus în cultura franceză prin traducerile şi comentariile lui. Pe cînd textul în discuţie constituie o blasfemie pentru care nu era nevoie de talentul lui Cărtărescu şi de al nimănui.

În final mă întrebaţi cum cred că trebuie privit un scriitor important astfel încît să nu ne sufocăm de admiraţie, dar nici să nu-i vedem numai "păcatele şi vina"? Apoi, ca şi cum ar deriva din aceeaşi întrebare, continuaţi: "E importantă autonomia esteticului? Ne putem dispensa, la o adică, de ea?"

Eu cred că avem de-a face cu două lucruri diferite.

Autonomia esteticului nu poate fi absolută, ci în raport cu ceva anume. În speţă cu o Putere discreţionară, care se erijează în apărătoarea virtuţilor neamului şi vrea să-i impună artistului modul ei de a vedea lucrurile; nicidecum cu viaţa acestuia. Nu putem discuta romanele lui Dostoievski fără să ţinem seama de faptul că a fost condamnat la moarte şi a stat pe eşafod, aşteptînd să fie executat, iar apoi a mers spre Siberia, pe un ger de minus 40 de grade, într-un convoi de deţinuţi care aveau lanţuri la picioare. Pentru că experienţa aceasta n-avea să marcheze doar existenţa autorului şi volumul Amintiri din Casa morţilor, ci şi marile sale romane.

Dar nu numai dramele, ci şi păcatele unui autor îşi lasă amprenta pe opera sa. De aceea nu putem face abstracţie cu desăvîrşire de ele. Altfel, aşa-zisa autonomie a esteticului ar semăna cu imunitatea parlamentară care le dă aleşilor noştri dreptul de a nu se supune nici unei judecăţi. Or, eu cred că asta ar face ca, în ultimă instanţă, să nu mai fie posibilă nici judecata de valoare.

Problema autonomiei esteticului nu se pune de azi de ieri, ci e veche de cînd lumea. După cum povesteşte Vasari în Vieţile pictorilor şi arhitecţilor, maestrul Aretino, care era departe de a fi un pudic, a fost scandalizat de Judecata de Apoi a lui Michelangelo şi l-a denunţat Inchiziţiei, aflată la începuturile ei, spunînd că ar fi pictat lucruri care ar face să roşească pînă şi o casă de toleranţă. Cînd papa a dat ordin să fie îmbrăcate personajele biblice, marele florentin a răspuns: "Spune-i papei că lucrul acesta e fără importanţă, şi că e uşor de rezolvat. Sanctitatea Sa să vegheze să pună rînduială în lume; a rîndui o pictură nu-i o trudă prea mare".

Un argument în favoarea afirmaţiei mele că problema autonomiei esteticului se pune în raport cu încercarea de a îngrădi libertatea de exprimare o constituie şi mărturisirea făcută de Caragiale în a sa Introducere (la rubrica ţinută în "Universul") din care transcriu: "Mi-aduc bine aminte de cînd s-a jucat Noaptea furtunoasă la teatrul din Bucureşti. Ce indignare din partea patrioţilor! Un ziar patriotic a doua zi mă denunţa bunilor români ca pe un trădător, care denunţ străinilor micile noastre mizerii. La a doua reprezentaţie am fost ameninţat de o droaie de patrioţi din garda civică cu bătaie în piaţa teatrului. Nişte tineri ofiţeri m-au scăpat de furia poporului. Piesa a fost scoasă din repertoriul teatrului.

Pentru ce toate astea? pentru că-mi permisesem să glumesc faţă cu străinii asupra gardei civice; ca şi cum străinii, oficiali şi neoficiali, n-o vedeau la parade, în toată ridicola ei maiestate".

Dar să revenim la păcatul colaboraţionismului pus în discuţie în mod obişnuit atunci cînd este vorba despre schimbarea vechilor ierarhii literare. În ce mă priveşte, cred că în apărarea unui scriitor trebuie să pledeze înainte de toate valoarea operei sale. Numai că, la atestarea acesteia, nu se poate face abstracţie nici de conţinut, nici de formă. Falsul stilistic poate să ascundă un fals de fond şi asta duce la prăbuşirea întregului eşafodaj (aşa cum se întîmplă după Spovedania marelui păcătos, cînd se împlineşte prevestirea făcută de părintele Tihon). Iar reciproca poate fi dovedită prin toate textele care exprimă concesiile făcute de autorii lor fie sub o dictatură sau alta, fie de bună voie şi nesiliţi de nimeni, cum s-a întîmplat şi după Revoluţia din Decembrie, şi după "adevărata revoluţie".

Atunci cînd un scriitor e judecat pentru compromisurile făcute sub regimul comunist, cred că trebuie să fie avute în vedere, după caz, circumstanţele agravante, ori cele atenuante (între care aş menţiona: contextul de după război, cînd adeziunea la ceea ce se întîmpla ar fi putut avea o anume justificare; ruperea pactului - şi, implicit, a tăcerii - datorită constatării că totul era întemeiat pe minciună; folosirea poziţiei dobîndite cîndva pentru a se opune cenzurii şi a-i ajuta pe scriitorii tineri să-şi publice cărţile fără a repeta erorile de altădată etc. etc.). Nu cred însă că în apărarea sa poate fi invocat principiul autonomiei esteticului. Pentru că el pledează împotriva conformismului, şi nu în favoarea acestuia.

Ştim cu toţii ce a însemnat impunerea aşa-zisei metode a realismului socialist în cultura română. Şi dacă reprezentanţii acestuia ar fi singurii vinovaţi pentru concesiile făcute unui regim politic de tristă amintire... Dar, din păcate, şi suprarealiştii cei mai rafinaţi şi-au dat concursul la instaurarea "celei mai înaintate orînduiri". Faptul că, după ce şi-au revenit, au uitat cu desăvîrşire ce li s-a întîmplat, nu schimbă datele problemei. Chiar dacă ei păreau nişte îngeri în raport cu suprarealiştii-conformişti de mai tîrziu, care au abandonat definitiv iluzia eliberării expresiei, nu doar de vechile tipare ale poeziei, ci şi de ceea ce li s-a impus de sus.

Întrebarea mea e cum am putea să uzăm de principiul autonomiei esteticului în cazul unui poet ca Adrian Păunescu, care şi-a scris poemele cînd pe steag, cînd sub steag, iar apoi le-a folosit în funcţie de împrejurări? Dar în cazul unuia ca Ion Caraion, al cărui talent e vizibil şi în notele de la Securitate, scrise cu o vervă şi un umor de zile mari?

Un critic care făcuse din autorul Cimitirului din stele poetul numărul unu al României postbelice, nu doar pentru valoarea sa, ci şi datorită faptului că nu i s-ar putea reproşa nimic sub aspect moral, în faţa dovezilor că a fost colaborator al Securităţii a spus că el nu trebuie să fie tratat ca alţii. Pentru că Pactul cu Diavolul nu i-ar fi afectat şi opera.

Ştiu că risc să vă dezamăgesc, dar nu pot să vă ascund faptul că eu nu am fost la fel de bună şi de iertătoare cu Ion Caraion, deşi nu-i pot contesta meritele literare. Chiar dacă ele nu mi se par nici pe departe atît de mari cum se spunea înainte de a fi supus încă o dată judecării după dosar. Intrigată de faptul că un personaj încrîncenat ca el, care nu se sfia să spună despre alţi poeţi importanţi că ar fi nişte canalii, a fost în stare să colaboreze liniştit cu poliţia politică - făcînd din notele informative despre cei mai buni prieteni ai săi nişte capodopere ale genului, ce pot fi adăugate la opera sa literară - şi că a reuşit să ne păcălească pe toţi că ar fi curat ca lacrima, am sfîrşit prin a spune după Teodor Mazilu: "Poate fi omul atît de ticălos? Poate!"

Dar, fiindcă tot am ajuns la autorul Proştilor sub clar de lună (căruia Lucian Raicu era dispus să-i admită şi felul ciudat de a se comporta, situat la polul opus în raport cu al lui, întrucît credea în valoarea sa), voi încheia printr-o amintire legată de el.

Era la Casa Scriitorilor, la o masă cu Dan Laurenţiu, şi mi-a atras atenţia prin pălăria sa pe care o ţinea pe cap şi în interior. Deşi nu ne cunoşteam, m-a rugat să stau puţin cu ei. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că vorbea exact ca în piesele sale. Fiindcă m-a întrebat: "Poate un bărbat să se însoare cu logodnica lui care s-a sinucis?" "Nu poate!" am răspuns eu automat. Dacă m-aş fi gîndit la celebra sa butadă reprodusă mai sus aş fi răspuns: "Poate!" Şi nu aş fi greşit. Fiindcă nu peste mult sinucisa avea să-i devină soţie. Iar Mazilu, pe care cu greu ar fi reuşit cineva să-l facă să plece din Bucureşti mai departe de Mogoşoaia, ajunsese să ia trenul către oraşe situate în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, unde să nu reuşească să ajungă şi ea în termen util pentru a-l mai găsi acolo. Deşi el nu a murit într-o gară, fuga sa îmi aminteşte de a lui Tolstoi şi de iritarea pe care i-o da lui Raicu faptul că existau şi intelectuali cu pretenţii care se puteau întreba dacă avea dreptate celebrul autor al romanului Război şi pace, ori nevasta sa. Nu de altceva, ci pentru că dreptăţile acestora funcţionau în planuri diferite şi nu puteau fi măsurate cu aceeaşi măsură.

După ocolul făcut plecînd de la butada: "Poate fi omul atît de ticălos? Poate!", la care minunata noastră tranziţie m-a făcut să recurg ades, mă întorc cu nostalgie la seara cînd l-am cunoscut pe Mazilu, la celebra lui pălărie, şi la tragicomedia sa Pălăria de pe noptieră. "Eu am recunoscut tot", spunea el în textul acela scurt care-ţi stîrneşte un fel de rîsu\'-plînsu\' greu de stăvilit, "mi-am deschis sufletul ca o floare. Un singur lucru nu pot să recunosc: unde mi-am ascuns pălăria. Asta n-am să recunosc niciodată. Niciodată. Chiar dacă am să fiu ţinut în lanţuri". Personajul care-l reprezenta pe autor îşi inventase această taină convins că dacă au scos totul de la tine şi nu mai ai nici un secret pentru cei interesaţi de cazul tău, încetezi să mai exişti cu adevărat. Şi ştia el de ce recurgea la stratagema aceasta. Fiindcă, nu peste mult avea să spună: "Încetul cu încetul am să uit că am fost om, am să uit c-am avut cap, am să uit că am purtat pălărie..."

Exemplul lui Mazilu dovedeşte încă o dată, din unghiul de vedere opus conformismului, că problema autonomiei esteticului nu poate fi pusă prin raportare la viaţa autorului. Ea pătrunde în cărţile sale şi nu e doar normal, ci şi necesar să fie aşa. Altfel acestea nu ar spune nimic despre cel care le-a scris. Şi, în cele din urmă, nu ar spune chiar nimic.