I.O.V. (digresiune privind rolul destinului)

În ziua de 14 octombrie 1986, Ispas Octavian Vasile, redactor la ziarul judeţean "Steagul Roşu", primi o scrisoare care îi va marca iremediabil destinul. În afară de contabilul de la ziar, nimeni nu ştia precis care dintre aceste trei nume îi este numele de familie. I.O.V., cum îşi semna dânsul materialele publicistice, era cunoscut drept un om liniştit şi conştiincios, un om în vârstă - mai avea puţin până la pensie -, a cărui fiică tocmai se pregătea pentru admiterea la facultate. Scrisoarea primită începea astfel:

Stimate domn,
Mărturisesc că am ezitat mult timp înainte de a vă scrie... etc., etc.

În general, tonul scrisorii, reţinut, decent, dovedea o bună cunoaştere a vieţii. Persoana respectivă se arăta conştientă de faptul că vârsta, atât a ei, cât şi a destinatarului (nu mai sunt chiar atât de tânără, am aproape treizeci şi cinci de ani, se confesa ea), experienţa de viaţă şi statutul social al fiecăruia făceau de prisos, ba chiar ridicole orice exaltări juvenile. Aparent, scrisul îngrijit, corect din punct de vedere gramatical, nu prezenta semne distinctive, dar ochiului experimentat al ziaristului I.O.V. nu-i scăpă, de exemplu, că t-ul cu baza lungă şi niţel înclinată indica încăpăţânare, că d-urile buclate la dreapta denotau o imaginaţie bogată, după cum i-urile cu punctul alungit ca un accent dezvăluiau un spirit pătimaş şi contradictoriu.

Din scrisoare mai reieşea că persoana care o expediase era învăţătoare în mediul rural şi făcea naveta. O fotografie alb-negru încerca - şi în bună măsură reuşea - să redea cât mai convingător unele calităţi fizice ale expeditoarei. Faţa ovală, nasul cârn, gura bine conturată şi o mică aluniţă pe obrazul stâng alcătuiau un chip drăguţ, uşor demodat, totuşi optimist. Domnul I.O.V. merse la redactorul şef şi-i spuse că este neapărat necesară completarea documentării la un reportaj realizat cu câteva zile în urmă, pe tema stadiului de recoltare la cultura porumbului. Apoi se grăbi spre casă. Aici, pretextând că are de pregătit un material foarte important pentru ziar, se retrase în camera de lucru şi se încuie pe dinăuntru. Soţia lui se uita la televizor. Fata era plecată la profesorul cu care se prepara pentru examen. I.O.V. rămase în camera lui ceva mai mult de o oră, după care ieşi pentru a cere un tampon de vată; din nas i se prelingea o dâră de sânge care îi pătase şi halatul. Cum era de prevăzut, nevastă-sa intră în panică şi începu să ţipe, mai ales că nu-şi amintea unde pusese vata. Porunci soţului să stea nemişcat în fotoliu, cu faţa în sus şi mâna dreaptă ridicată deasupra capului, iar ea cotrobăi prin toată casa, în căutarea blestematului de pachet, punând în acelaşi timp o mulţime de întrebări cu privire la împrejurările accidentului. Nu-l găsi - probabil că nici nu mai era nevoie, deoarece între timp hemoragia încetase spontan - în schimb văzu pe biroul lui I.O.V., lângă de maşina de scris, fotografia unei femei tinere şi, alături, foaia de hârtie pe care erau scrise de mână următoarele cuvinte:

Stimată domnişoară,
Am primit scrisoarea dumneavoastră şi, citind-o, am simţit un fel de

Un fel de ce, doamna V. nu putu afla, neîndrăznind să-şi tulbure soţul cu o întrebare mai mult decât inoportună, dacă ţinem cont de situaţia precară în care acesta se afla. Pentru mai multă siguranţă, îi puse pe frunte o compresă cu oţet şi îl obligă să înghită câteva linguriţe de dulceaţă, deşi din punct de vedere obiectiv, astfel de măsuri pot părea exagerate şi inutile. În general, nu se amesteca în problemele lui de serviciu şi nici măcar nu citea ziarul "Steagul Roşu", iar în ceea ce priveşte chestiunile sentimentale, le considera rezolvate o dată pentru totdeauna din momentul când, de comun acord, hotărâseră să doarmă separat.

A doua zi fiind miercuri, I.O.V. îşi exprimă pe neaşteptate dorinţa de a rămâne acasă. Dădu un telefon la redacţie şi, pretextând că are temperatură, îşi ceru o zi de învoire. Fiica plecă la şcoală - căci era elevă în clasa a douăsprezecea - iar soţia ieşi în oraş să facă niscai cumpărături. După cum va mărturisi mai târziu doamna V., parcă avusese o presimţire. Ceva nelămurit o apăsa pe suflet. Poate i se zbătuse şi un ochi, dar nu mai ştie precis care. În orice caz, ajungând acasă, îl găsi pe I.O.V. cu un deget zdrobit. Să nu exagerăm: cu un deget bandajat. Şi-l bandajase singur, după ce încercase să bată un cui în perete, pentru a agăţa un tablou. La întrebările insistente ale soţiei, dădu câteva răspunsuri echivoce, contradictorii, recunoscând în cele din urmă că ar fi fost de preferat să citească o carte. În mod premeditat, de această dată, doamna V. îşi făcu drum în camera lui şi găsi pe birou o altă foaie, cu un alt început de scrisoare:

Stimată domnişoară,
Primind scrisoarea dumneavoastră şi citind-o, am fost plăcut impresionat de

Ce i-o fi venit, aşa deodată, să bată cuiul ăla în perete? Nu putea să mai amâne? Şi dacă totuşi se hotărâse, să fi fost barem mai atent! Astfel de argumente, deşi nu pot schimba prea mult cursul evenimentelor, au oarecare efect asupra nivelului moral. Pornind de la această premisă, doamna V. desfăcu bandajul, văzu ce era de văzut, legă la loc degetul şi turnă mult spirt, pentru a reduce la minim riscul oricărei infecţii. Se ştie că aceste mici accidente domestice au uneori urmări dintre cele mai dezagreabile, dacă nu sunt tratate cu toată atenţia.

Fiecare întâmplare îşi are explicaţia ei. De exemplu, într-o zi, doamna V. tocmai se întorcea din oraş, când văzu într-un copac un omuleţ verde cu picioarele desfăcute şi mâinile întinse lateral, parcă ar fi făcut gimnastică. Acest fenomen misterios, interpretat de ea ca un semn prevestitor de cutremur, secetă sau alte catastrofe naturale, poate fi explicat cu uşurinţă datorită progreselor ştiinţei. În esenţă, este vorba despre un fenomen optic. În momentul când observa omuleţul verde din copac, doamna V. se afla în autobuz, iar autobuzul aştepta la semafor - informaţii suficiente pentru ca fiica ei să elucideze totul în câteva fraze: omuleţul verde se reflecta de pe semaforul trecerii de pietoni pe unul din geamurile autobuzului, iar de acolo pe geamul opus, creând iluzia că ar sta atârnat în copacul de pe marginea trotuarului, o iluzie optică dintre cele mai banale. Dacă avem în vedere că fiica domnului I.O.V. şi a doamnei V. se pregătea pentru examenul de admitere la facultate, faptul că găsise atât de repede explicaţia nu va mai părea nimănui surprinzător. Şi totuşi, în sufletul doamnei V. continua să subziste umbra unei nelinişti superstiţioase.

Omuleţul verde fu văzut într-o joi. Vineri dimineaţă, I.O.V. se sculă mai devreme decât obişnuia, cu ideea precisă că trebuie să-şi calce singur pantalonii. Dar, negăsind cârpa de bumbac, folosi un ziar. Numai că termostatul fierului de călcat era defect! Altă explicaţie nu se întrevede. În loc ca temperatura să crească până la o anumită valoare şi apoi să rămână constantă, fierul se încinse atât de tare, încât, la primul contact cu hârtia, se lipi de aceasta, care la rândul ei se lipi de pantaloni. Toate încercările ulterioare de a îndrepta urmările acestei situaţii fură sortite eşecului. Nici măcar în cartea 1001 reţete pentru gospodăria dumneavoastră acest caz nu e prevăzut. În consecinţă, I.O.V. se văzu nevoit să-şi trezească soţia, deşi îi era cât se poate de neplăcut să o deranjeze la o asemenea oră. Într-adevăr, doamna V. se trezi, dar avea în continuare impresia că mai doarme încă şi visează. Mai târziu, relatând despre aceasta colegilor de redacţie ai soţului, îşi va aminti că, în dorinţa de a nu o brusca, el începuse să ţârâie, imitând soneria ceasului deşteptător.

În aceeaşi zi, I.O.V. pierdu zece lei; bancnota îi căzuse pur şi simplu din buzunar, sau, în caz contrar, îi fusese furată.
În noaptea de vineri spre sâmbătă, începu să i se umfle măseaua. El îşi dădu seama de asta târziu, spre dimineaţă, când intră în baie pentru a se bărbieri. Falca îi era fierbinte, simţea sângele zvâcnind în ea, şi îşi dublase volumul. Dădu telefon la redacţie, pentru a explica noua situaţie creată, şi luă o doză puternică de Biseptol. Tot vineri, dar după amiază, în timp ce cobora cu găleata de gunoi, alunecă nu ştiu cum şi o răsturnă în faţa uşii vecinului de la etajul unu, cu care mai avusese unele discuţii, din cauză că, aproape săptămânal, se întâmpla ca cineva să uite deschis robinetul din baie sau din bucătărie. După părerea doamnei V. şi a fiicei sale Lenuţa, acest altcineva nu era altul decât I.O.V. însuşi.
Iată acum în ce stadiu ajunsese scrisoarea de răspuns:

Draga mea,
Trebuie să-ţi mărturisesc cu toată sinceritatea că scrisoarea ta m-a tulburat nespus de mult.

Probabil că acest început fu găsit mulţumitor, pentru că duminică după-amiază, când apărură primele semne ale oreionului, pe care I.O.V. le neglijă crezând că e vorba de o simplă otită, continuă astfel:

Zilele acestea am fost extrem de ocupat şi, din acest motiv, n-am reuşit să-ţi răspund atât de prompt pe cât aş fi dorit. Dar sper că îmi vei ierta întârzierea şi vei

În sfârşit, marţea următoare, doamna V. hotărî să pună piciorul în prag. Comportarea din ultima săptămână a soţului său o îngrijora din ce în ce mai mult, ba chiar o scandaliza. Urma să-i spună deschis că ştie totul, că un om în vârstă, ca el, n-ar trebui să se preteze la astfel de jocuri ridicole, bileţele de amor şi alte asemenea. Bineînţeles că Lenuţa n-avea voie să afle nimic, şi de aceea o trimisese în oraş, să cumpere detergent. Păşind în cameră, doamna V. găsi storurile trase. Asta îi complica misiunea, căci nu suporta să se certe pe întuneric. Mai mult decât atât, domnul I.O.V. dormea. Dar dacă numai se prefăcea? Pentru a verifica, doamna V. ridică storurile şi răsfoi hârtiile de pe masă, ca şi cum ar fi căutat ceva. Dacă el s-ar fi trezit şi i-ar fi reproşat că îi deranjează lucrurile, avea pregătit motivul că pierduse cheia de la cutia poştală. Îşi drese de mai multe ori glasul, deschise şi închise fereastra, umblă în şifonier, trase câteva sertare, dar I.O.V. abia dacă mormăi ceva nedesluşit şi se întoarse pe o parte. Slavă Domnului, era în viaţă! Doamna V. se retrase la bucătărie şi aşteptă până când fiică-sa se întoarse din oraş. La ora opt fix, o trimise să-şi cheme tatăl la masă. După câteva minute, Lenuţa se întoarse speriată şi declară că taică-său mieunase la ea.

Ultimul glonte al oricărui război se trage, de obicei, în aer. Joia următoare, pe o vreme înnorată, I.O.V. fu internat la spital. Câteva zile mai târziu, soţia lui trecu pe la redacţie. Avea cearcăne, plânsese şi izbucni iarăşi în plâns povestind cum se petrecuse totul. Le arătă colegilor fotografia femeii aceleia, pe care o socotea în întregime vinovată de toate nenorocirile întâmplate în ultima vreme. Fiecare încercă să o încurajeze, arătând că oreionul nu e o boală incurabilă, chiar dacă, de la o anumită vârstă încolo, poate fi însoţit de unele complicaţii. Sperau cu toţii ca I.O.V. să revină cât mai curând în mijlocul lor.

În după-amiaza aceleiaşi zile, redactorul şef şi secretarul de redacţie au mers la spital şi au discutat cu medicii, iar lui I.O.V. i-au dus flori şi un borcan cu compot de caise. Seara, în cadrul şedinţei de machetă, redactorul şef prezentă întregului colectiv o informare. După ce critică în termeni severi, deşi cam abstracţi, starea de disciplină din redacţie şi farsele nesărate pe care şi le fac unii altora, inclusiv scrierea unor aşa-zise scrisori de la aşa-zise admiratoare, dânsul le aduse la cunoştinţă că I.O.V. se simte mai bine, a început să mănânce, oreionul dă înapoi. I s-au pus la dispoziţie, în rezerva ce i-a fost repartizată, toate cele necesare scrisului. Din păcate, refuză să primească vizitatori, dedicându-se în întregime compunerii unor scrisori pe care nu reuşeşte niciodată să le ducă până la capăt. În aceste condiţii, revenirea în cadrul colectivului este incertă. Medicul curant a condiţionat progresul tratamentului de măsura în care va reuşi să modifice conţinutul scrisorilor, ajunse deocamdată la următoarea formulă:

Pisicuţo,
Motănelul tău te aşteaptă. De ce nu-mi dai nici un semn de viaţă? Ah, hoţomano scumpă şi dulce, abia aştept să te întâlnesc şi să

Nu s-a schiţat nici un zâmbet, nu s-a scos o vorbă. După terminarea şedinţei, au plecat cu toţii tăcuţi spre casă, apăsaţi de o vină pe care şi-o ştiau doar ei.

(din volumul de proză scurtă "Caii de curse sau cursele de cai" predat Editurii Cartea Românească în 1987)