Un grapefruit în chip de "Shut up!"
În filmul The Public Enemy din 1931, regizat de William Wellman, James Cagney ia, la micul dejun (el e încă în pijama), un grapefruit de pe masă şi-l striveşte de faţa partenerei sale (Mae Clarke); scena este ultracelebră, poate fi văzută şi pe YouTube. De ce face Cagney asta?
Păi, în primul rînd, pentru că este un "băiat rău" (delincvent juvenil ajuns traficant / gangster etc.) şi, ca orice "băiat rău", nu ştie multe. În al doilea rînd, pentru că este sîcîit de comentariile mofluze ale gagicii sale, Kitty, care face ce ştie să facă mai bine o gagică: 1. să fie geloasă, 2. să facă reproşuri, 3. să aducă discuţia, mereu, în punctul de pornire: "Nu-mă-mai-iubeşti!" Tom (Cagney) este, ca tot omul sculat din somn, într-o dispoziţie proastă - vrea o băuturică de dimineaţă, iar Kitty îi răspunde: "Nu înainte de micul dejun, dragule..." - şi ultimul lucru de care are nevoie este să asculte cîrîielile gagică-sii. Dar ea nu-şi dă seama, sau nu poate rezista tentaţiei de a-l bîrîi de dimineaţă. Aşa că lui Tom nu-i mai rămîne altceva de făcut decît să ia grepul de pe masă şi, bang!, pe mutriţa lui Kitty.
Trei lucruri nostime aici: 1. înainte ca Tom / Cagney să pună mîna pe grep, el îi dă lui Kitty una din cele mai grosolane (dar "creative", totodată!) replici din scenariu: Kitty: "Aş vrea..." Tom: "Iar începi cu vrutul ăsta al tău... Eu aş vrea să fii o fîntînă de pus dorinţe, ca să leg o găleată de ea şi s-o scufund!" 2. doar cîteva fracţiuni de secundă înainte ca James Cagney să strivească grepul de faţa ei, Mae Clarke (ştiind, din scenariu, ce o aşteaptă) închide ochii. 3. după ce Cagney se ridică de la masă, există o tăietură de montaj, după care camera revine la Mae Clarke - care e uluită de ce i s-a întîmplat, oftează uşor, apoi pune capul pe masă, dînd apă la şoareci; ei bine, actriţa - între cele două cadre - a fost remachiată, rujul pe buze e intact, aşa că poate suspina la fel de decorativă ca mai înainte. Ideea că un poţi strivi un grep de chipul unei femei li s-a părut producătorilor - pe bună dreptate - foarte cool, dar urmarea acestei acţiuni (ruj mînjit, suc picurînd din năsuc etc.) nu mai cadra cu standardele epocii, aşa că s-a renunţat la naturalism.
Ce trebuie ştiut despre băieţii răi
Cine sînt, de fapt, băieţii răi şi ce vor ei?
Ei nu trebuie confundaţi cu "răii" propriu-zişi - numiţi şi "the villains" -, cărora un erudit într-ale istoriei Filmului precum William K. Everson (1929-1996) le-a dedicat un studiu epocal intitulat The Bad Guys: A Pictorial History of the Movie Villain, 1964 (există şi un William K. Everson Film History Award, printre premianţi numărîndu-se nume ca Martin Scorsese sau Peter Bogdanovich). Aceşti "răi absoluţi" sînt mai curînd asexuaţi, tenebroşi şi demonici, Răul - în ei - fiind o chestiune de destin mai mult decît de dispoziţie sau temperament (lista e lungă şi, de unde a lăsat-o Everson, o putem completa cu personaje malefice precum "Keyser Söze" - din Usual Suspects - sau "Anton Chigurh" - din No Country for Old Men...). Băieţii răi pot fi tenebroşi, dar nu sînt deloc demonici şi, în niciun caz, asexuaţi; pentru ei, femeile sînt un fel de accesoriu-CV - cum sînt maşinile bengoase şi blondele pentru manelişti.
Cea mai bună "definiţie" a băieţilor răi poate fi găsită în trailerul filmului Bad Boys (primul din serie, realizat în 1995 de Michael Bay), cînd îl vedem pe Marcus (Martin Lawrence) trezindu-se dimineaţa în patul conjugal şi pe colegul său Mike (Will Smith) trezindu-se, şi el, în propriul pat - dar după o noapte petrecută cu două gagici (una e la duş)... De unde putem înţelege cîteva lucruri:
1. Nu e musai ca un "bad boy" să aibă o viaţă dezordonată (din pdv sexual), dar e mai cool dacă are;
2. Nu e musai să fie "certat cu legea", uneori poate fi chiar cel care o aplică - "certîndu-i" (cu cîţiva pumni bine plasaţi) pe cei care nu o respectă;
3. Nu e musai să fie doar un băiat rău, chestiile astea funcţionează mai bine în tandem;
4. Nu e musai să fie amîndoi răi, unul e suficient pentru ca titlul (sau eticheta) să fie la plural...
În loc de grapefruit
Uneori, chiar nu e nevoie să se ajungă la un grep strivit pe faţă ca să ne dăm seama ce hram poartă "băiatul" respectiv.
De fapt, băieţii aceştia nu sînt decît extensiile modern-urbane ale Personajului Romantic prin excelenţă - respectiv nemuritorul Heathcliff din La răscruce de vînturi. Dacă "the villain" este (stră)nepotul monştrilor literari gen Frankenstein sau Dracula, "băiatul rău" este descendentul în linie directă al celui pentru care Cathy (Kitty?) face o pasiune devastatoare: rebelul, renegatul şi "răul-din-întîmplare" Heath... El nu s-a născut rău, ci a devenit; faptul că a luat-o pe arătură (altfel spus, pe cărările umbroase pe care l-a alungat viaţa) este rezultatul unui şir de circumstanţe nefericite de care nu el se face vinovat: pur şi simplu, "n-a mai fost loc" - pentru el - în lumea bine aşezată care seamănă cu o cutie de bomboane (vezi Forrest Gump).
Rebelul poate să iubească - şi atunci, o privire arzătoare, o voce gravă şi o îmbrăţişare bărbătească (vezi Jean Gabin cu Michèle Morgan în clasicul Quai des Brumes, 1938) fac ca "răul" să fie ceva cît se poate de bun. Mai mult: conştiinţa faptului că viaţa e o iluzie, de care te aperi găsindu-ţi repere în altă iluzie (de exemplu, cinematograful sau romanele de doi bani - din care se inspiră Jean, interpretat de Gabin), face din personajul acestui "rebel-fără-cauză" un demn moştenitor al unui romantism transplantat - cu ceţuri cu tot - în Franţa industrială...
Patruzeci de ani mai tîrziu, în New Yorkul coşmaresc al lui Martin Scorsese din Taxi Driver, abia dacă mai putem vorbi despre "băiat rău" în cazul lui Travis Bickle - personajul interpretat de Robert De Niro; Bickle a sărit pîrleazul în zona aceea fără întoarcere în care revolta devine nebunie curată. Însingurat, neiubit, rumegînd gînduri de răzbunare - dar nu doar la adresa unui singur individ, ci a unei întregi societăţi, pe care o vede coruptă şi dincolo de redempţiune -, Travis Bickle rămîne, poate, ultima încarnare a rebelului romantic, ajuns nu doar depresiv, ci de-a dreptul paranoic, ca un fel de (caricatură de) Heathcliff fără Cathy şi fără tragism, cîtă vreme soarta lui se varsă în canalul de scurgere al patologicului... Lumea, fireşte, s-a schimbat, oamenii sînt alţii, şi singurul "romantism" - pare a spune Scorsese împreună cu scenaristul său, Paul Schrader - va fi devenit această autodistrugere furioasă, sinonimă cu Absolutul: în locul Iubirii, Crima; în locul Vieţii, Moartea.
Ultimii romantici
Toţi acei băieţi răi care au traversat ecranul - de la stînga lui Humphrey Bogart la dreapta lui Robert De Niro - aveau, dacă nu un rest de cavalerism venit la pachet cu pălăria pe cap (vezi Sam Spade sau Philip Marlowe interpretaţi de Bogart), măcar un soi de nobleţe dată de faptul că, deşi nu erau cine ştie ce cultivaţi, aveau clasă. Sau erau cool, într-o vreme în care nu se inventase cool-ul. (Pînă şi Cagney - cu figura lui de camionagiu - avea clasă şi era cool, dovadă faptul că striveşte acelaşi grep, 77 de ani mai tîrziu, de sute de mii de ori, la fiecare clic pe YouTube.) Cînd, în 1960, Godard reinventa Cinematograful şi tipul "băiatului rău" în A bout de souffle, respectiv prin Jean-Paul Belmondo, nu doar faptul că-i punea personajului său o pălărie pe cap făcea ca omagiul helveto-francezului la adresa mitologiei film noir să sune a cîntec de lebădă. Michel Poiccard (personajul lui Belmondo, îndrăgostit de cinica americancă jucată de blonda Jean Seberg) este tot un romantic întîrziat - şi în acelaşi timp un produs (direct) al cinema-ului şi literaturii de duzină, dovadă că lucrurile acestea nu sînt imposibile, dimpotrivă: Godard şi Truffaut (care a co-scris scenariul) încercau - şi reuşeau, antologic - să sugereze că, într-o lume coruptă, singura rezervă de inocenţă vine dintr-o sursă neaşteptată, aceea a micului gangster, cu o "etică" alta, numai a lui - dar totuşi etică, în condiţiile în care lumea nu mai avea deloc!
Dar, odată cu anii '80 - şi mai ales '90 -, a propune "modele" (paradoxale) de rebel romantic pur şi simplu nu mai era la modă. Tarantino a adus propriul său omagiu - genial - filmului noir & lui Godard în Pulp Fiction (1994), inventînd un personaj memorabil de "băiat rău" (Vincent Vega, alias John Travolta), dar acesta n-are nimic romantic: este doar cinic, ca orice personaj postmodern... Băieţii răi ai cinematografului independent erau livraţi cu cinefilia la subbraţ; băieţii răi made in Hollywood erau livraţi cu codul de bare pe frunte.
Cînd viaţa imită cinematograful
Odată ce lumea s-a înfăşurat în celuloid, iar "băieţii răi" au ajuns marcă înregistrată (vezi produsele semnate Michael Bay), modelul acesta de revoltă şi-a tocit dinţii. Un comportament "neortodox" - la adresa societăţii în general şi a femeilor în special - a încetat să mai fie perceput drept subversiv, cîtă vreme Hollywoodul l-a transformat în franciză.
Sosise, în fine, vremea ca "băieţii răi" să coboare de pe marile ecrane în viaţa reală - precum personajele filmului lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo...
Modelul imediat pare să fi fost James Dean, a cărui viaţă seamănă cu un scenariu de film despre propria-i viaţă. Deviza "live fast, die young" (Dean a murit la 24 de ani, la volanul unui Porsche) i se potriveşte la fix, dar poate fi şi o definiţie destul de bună a ideii înseşi de "băiat rău" - în fond, cine-şi poate imagina un "băiat rău" ajuns la pensie, cu burtă, chelie şi zeci de gagici mişto înşirate în urma lui?! (Mă rog, ar fi unul, Jack Nicholson.) Rebelul Dean, aşadar, se califică din prima pentru titlul de "Băiatul rău nr. 1" al Hollywoodului - deşi rolurile sale au fost extrem de puţine, iar viaţa lui privată încă subiect de controversă, cu o sexualitate care rămîne un mister...
Urmaşul lui de azi? Nimeni altul decît (cine ar fi crezut?) Colin Farrell, irlandezul neastîmpărat, macho pur & dur, "romantic" din inerţie, rebel din temperament. În Hollywoodul zilelor noastre, Farrell are sute de "fraţi" (unii celebri, alţii nu) pentru care ceea ce poţi face în viaţă, ştiind că e, 1. interzis, 2. imoral, 3. îngraşă (droguri, gagici, alcool), este mai exaltant decît ce ai putea face pe marele ecran. Viaţa bate filmul, asta e clar; iar băieţii răi, zăriţi nebărbieriţi pe Rodeo Drive, ajung pe prima pagină a tabloidelor mai iute decît filmele lor ajung în cinematografe.
Asistăm, oare, la moartea băieţilor răi aşa cum îi ştim - fiinţe de celuloid fragil, care ne interpelează de pe ecran cu un grapefruit într-o mînă şi testamentul lui Heathcliff în alta? Posibil; dar este - totuşi - pînă la urmă - tot o victorie a artei (literatură sau cinema): cînd scuipă în public, Colin Farrell îi aduce un omagiu lui James Cagney!