Se întîmplă un lucru ciudat. Dacă lumea este din ce în ce mai infantilă (şi, după studiile unor savanţi din diferite discipline, se pare că aşa este), cum se face că acest cuvînt, "infantil", are în continuare un sens negativ?!
Ce zice Baricco
Alessandro Baricco, un intelectual italian specialist în muzică şi filozofie, a scris o carte-manifest (tradusă şi în română) cu titlul Barbarii. Eseu despre mutaţie. "Barbarii" sînt "oamenii recenţi" ai lui Patapievici care cunosc mai bine computerul decît cartea şi care, cînd dau de numele Goethe, dau search pe Google. Baricco observă această mutaţie la lucru în domenii dintre cele mai diverse - de la industria vinului la literatură şi... fotbal. Scurt spus, barbaria (sau mutaţia) apare atunci cînd este preferat spectaculosul în dauna seriozităţii, superficialitatea în locul profunzimii şi zigzagul net-culturii în locul studiului temeinic. Barbarul este după chipul şi asemănarea copiilor din ziua de astăzi: cu o atenţie distributivă (în cel mai bun caz), dar mai ales cu ADD (= attention deficit disorder), lucru care-i face pe mulţi elevi să nu se poată concentra asupra unui subiect mai mult de 5-10 minute. "... luaţi un copil din ziua de azi şi căutaţi plictisul în viaţa lui" - scrie Baricco. "Măsuraţi viteza cu care senzaţia de plictis i se declanşează de îndată ce-i încetiniţi lumea din jur. Şi mai ales: înţelegeţi cît de străină îi este ipoteza că plictisul ar nutri altceva decît o pierdere de sens, de intensitate. O renunţare la experienţă. Acum vedeţi mutantul în devenire?"
Mutaţia este aceasta: în loc ca "paradigma copilului" (modul său de a interacţiona cu lumea din jurul lui, care este alergic la lentoare, la efort intelectual şi la orice nu-i oferă o satisfacţie imediată) să fie corectată - treptat - de adulţi, aducîndu-l la un numitor comun constituit din valorile seriozităţii, studiului şi răbdării, lumea însăşi se modifică după modelul infantil, ajungînd să valorizeze uşorul, spectaculosul şi rapidul. Exemplele pe care le dă Baricco sînt concludente. De fapt noi, adulţii, trăim - încă - într-un fel de "timp împrumutat" ce riscă să se dizolve în orice moment în marea mutaţie a Micului...
Ce spun filmele
Succesul considerabil al comediilor cu debili, gogomani şi tăntălăi pe care Hollywoodul le-a produs în ultimii 10-15 ani - şi pe care le produce în continuare, căci reţeta s-a dovedit extrem de profitabilă - arată clar că sensibilitatea publicului (cu cîteva excepţii nesemnificative, sociologic vorbind) s-a modificat la fel de semnificativ.
Una dintre explicaţii este faptul că publicul însuşi este din ce în ce mai infantil (fără nicio conotaţie peiorativă - este un simplu indice statistic) şi că adulţii de astăzi sînt puştii de ieri care gustau astfel de filme. Acest public este, totodată, cel mai mobil, cel mai fidel şi cel mai activ, iar Hollywoodul a-nvăţat de mult lecţia că trebuie să-i dai publicului ceea ce vrea. De fapt, cinematograful este barometrul cel mai exact pentru a surprinde starea de spirit înconjurătoare tocmai pentru că este un hibrid - parte artă, parte industrie. În plus, s-a născut ultimul (în familia artistică a fraţilor şi surorilor sale), aşa că este şi cel mai tînăr. Primele filme s-au făcut pentru un public-copil care căsca gura mare la năzdrăvăniile de pe ecran, rîdea şi plîngea uşor şi se speria de locomotivele care intrau în cadru - i se părea că năvălesc peste el! Cinematograful este o artă care, în doar o sută de ani, a reuşit să refacă întreaga istorie a celorlalte arte, pornind de la un fel de "umbre pe pereţii peşterii" şi ajungînd la experimente (tehnice şi artistice) sofisticate.
Acest lucru face ca, astăzi, cinefilia să fie un soi de talcioc uman amestecat şi plin cu de toate, în care amatorul de "filme de artă" să se învecineze cu fanul lui Bruce Lee şi cu acela rămas la horroruri sau la pornouri. Toţi "iubesc cinema-ul", dar motivele iubirilor lor sînt la fel de diferite ca şi filmele pe care le iubesc. Şi, dacă amatorii de Bergman sau Antonioni sau Tarkovski nu mai au niciun impact real asupra ofertei - cererea lor mărginindu-se la rafturile de nişă ale cinema-ului patrimonial -, fanii tuturor celorlalte genuri (comercial viabile) reuşesc să impună propriile preferinţe asupra celei mai mari industrii de film din lume.
Aşa se face că ecranele au început - cam de pe la jumătatea deceniului şase - să fie invadate de grandioase reconstituiri istorice, în care curiozitatea publicului de a vedea trecutul (un trecut, fireşte, simplificat la maximum) era satisfăcută, permiţînd totodată producătorilor să-şi facă reclamă cu ultimele noutăţi tehnologice (ecran panoramic, tehnicolor etc.). Dar publicul de atunci, oricît de candid, încă mai păstra un dram de interes pentru trecut: filmele (spectaculoase) erau ca nişte cărţi în imagini - nişte basme din care publicul-copil învăţa Istoria.
Odată cu anii '70-'80, Istoria a devenit mai curînd un pretext pentru ample desfăşurări de tehnologie. Ba, chiar, Istoria a fost iute pusă în cui (revenind doar sporadic în prim-plan) pentru că interesul publicului s-a îndreptat către utopiile SF. Războiul stelelor al lui George Lucas (1977) este considerat şi astăzi cel mai influent film din cultura populară, creînd o mitologie durabilă în care Han Solo, Luke Skywalker, prinţesa Leia şi Darth Vader au devenit personaje la fel de, sau chiar mai, cunoscute ca Robin Hood, Cei trei muşchetari sau Albă-ca-zăpada.
Succesul uriaş al seriei stelare a antrenat un număr incalculabil de filme de aventuri, seria Indiana Jones (începută în 1981 cu Raiders of the Lost Ark) reuşind să devină la fel de celebră precum mitologia spaţială a lui Lucas. Steven Spielberg (prietenul şi partenerul de afaceri al acestuia) s-a specializat în filme adorate de publicul de pretutindeni şi criticate de critici tocmai pentru că - după părerea lor - "infantilizează publicul". Astăzi, este de bon ton să spui - dacă eşti snob - că Spielberg este un regizor "pentru copii", uitînd că el a alternat, totuşi, marile sale succese de box-office cu filme mai dificile şi deloc "infantile" (vezi Schindler's List, Saving Private Ryan, A.I., Minority Report sau Munchen). Dar nu e mai puţin adevărat că felul în care Spielberg s-a apropiat de universul copiilor - de la E.T. la The Adventures of Tintin (aflat încă în post-producţie) - poate da apă la moara celor care-l minimizează, considerîndu-l principalul vinovat pentru alunecarea Hollywoodului în jos, demografic vorbind...
Lucas & Spielberg (sau, mai bine zis, megasuccesul filmelor acestora) reprezintă - cu siguranţă - argumentul forte pentru care Hollywoodul a devenit sinonim cu Filmul-de-Aventuri-Spectaculos. Inovaţiile lor în materie de tehnologie (Lucas fiind şi patronul lui Industrial Light & Magic, adevărată uzină de efecte speciale) au influenţat masiv investiţiile într-un anume gen de film (= acela de aventuri), numai bun pentru a satisface băieţii mari care just wanna have fun. Odată cu trecerea la ingineria digitală, practic s-a dat "delete" la butonul "stop": filmele au devenit un fel de reclamă care-ţi ia ochii la posibilităţile nelimitate ale "vrăjitoriilor" made in Computerland. Poveştile-catastrofă (despre asteroizi, meteoriţi, valuri uriaşe şi alte dezastre naturale) au alternat cu epopeile extra-lungi şi mega-zgomotoase (gen Lord of the Rings), care au preluat de la modelul Star Wars + Indiana Jones reţeta continuărilor.
Faptul că toate aceste filme presupun un nivel de înţelegere redus, oferind entertainment în dauna profunzimii, este evident. Dar nu este doar atît. Hollywoodul a fost dintotdeauna asociat cu entertainment-ul (şi pe bună dreptate: acesta face parte din "politica" lui!), doar că acesta a luat - în trecut - şi forme mai "adulte". Filmul noir din anii '40 - care-l avea pe Humphrey Bogart drept emblemă - nu era deloc "pentru copii", după cum nici comediile muzicale ale anilor '30 - cu Fred Astaire dansînd cu diferite partenere - nu aveau drept public-ţintă ţîncii de ambe sexe... Mutaţia s-a produs, cum spuneam, odată cu seria Star Wars; brusc, Hollywoodul - năucit de succesul colosal al acestuia - şi-a dat seama că reţeta care aduce bani (mulţi bani!) este amestecul de poveste gen bandă desenată (cu psihologii simple) şi "artileria grea" a efectelor speciale. Publicul încă amator de Bogart sau Astaire nu era interesat de acest amestec, dar publicul respectiv era deja bătrîn sau mult prea cultivat - în orice caz, era un public de nişă. (Filmele vechi începeau să aibă soarta filmelor "de artă" - adică erau trimise în colţul lor de Cinematecă.) Publicul tînăr - şi foarte tînăr - care i-a umplut de bani pe Lucas & Spielberg aducea în săli o altă sensibilitate, o altă mentalitate şi un apetit grozav pentru aventurile care creează dependenţă. Satisfacţia era imediată, iar fidelitatea - garantată. Odată pornite seriile, generaţii întregi de "movie freaks" au întreţinut dependenţa de ele cumpărînd la greu casete şi dvd-uri. Vîrsta medie a consumatorului obişnuit de film scăzuse pe undeva între 13-23 de ani.
"Lovitura" următoare au constituit-o comediile tembele. Filme precum Dumb & Dumber, Ace Ventura: Pet Detective sau Tommy Boy (în general, cele cu Jim Carrey, Chris Farley sau Adam Sandler din această perioadă - anii '90) au pus ştacheta rîsului foarte jos, reuşind să amuze prin bancuri fizice şi lipsa oricărei reţineri. Apoi American Pie şi filmele fraţilor Wayans - pe urmele fraţilor Farrelly - au deschis larg porţile pîrţurilor, rîgîiturilor şi celorlalte "efecte speciale" corporale care produc satisfacţie imediată la publicul adolescent. Rezultatul a fost că filmele acestea (voit primitive) au părut - dintr-odată - "subversive", dînd impresia unor omagii întîrziate la pionieri ai filmului alternativ precum John Waters, "papa prostului gust". Numai că diferenţa era foarte mare: Waters era într-adevăr subversiv, Divine mîncînd caca de cîine şocase puternic la vremea respectivă (Pink Flamingos datează din 1972...), în timp ce filmele urmaşilor lui capitalizau la box-office transformînd lichidele corporale în ceva la fel de "scandalos" ca popcornul.
Ce zice copilul
"Împăratul e gol!", a strigat acesta într-un basm ştiut de toată lumea. Morala basmului era că, într-o lume convenţională, numai ochiul unui copil poate vedea ceea ce adulţii se fac că nu văd...
Astăzi, lumea e pe dos: filmele care "infantilizează" sînt atît de multe şi atît de convenţionale încît e nevoie de ochiul unui adult pentru a divulga impostura. În Borat şi Bruno, Sacha Baron Cohen se joacă de-a copilul tembel pentru a demonstra adulţilor "respectabili" şi "responsabili" că lumea în care trăiesc este - de fapt - un film pentru copii. Subversiunea lui SBC vine direct din John Waters. Este privirea unui adult care se preface că e copil, în timp ce lumea pe care o vede e-o lume infantilă care se crede adultă.
Oricît ar părea de "scandalos", gestul lui SBC e din acelaşi material (intelectual) cu cel al lui Jonathan Swift, care în 1728 publica (anonim!) O modestă propunere în atenţia irlandezilor săraci, prin care îi sfătuia să-şi vîndă, pur şi simplu, copiii drept hrană pentru bogaţi! După cum se vede, cinema-ul cu copii (şi pentru copii) mai are încă de învăţat de la cei mari.