Era la revelionul 1982 / 1983. Prietenul gazdei tocmai adusese din State un album al unui băiat negru, de care nu auzisem niciunul dintre cei de faţă. "O să fie mare, vă spun eu!" Hm, păi ia să vedem, am spus noi - nu foarte convinşi. Aşa că am pus Thriller... Inutil să vă mai spun că în noaptea aia s-a dansat numai pe asta. Am tocit pantofii pe Beat it şi pe Billie Jean pe care le-am pus în buclă, over & over. Am dansat pe antreuri, pe fripturi, sarmale şi cozonaci. Spre dimineaţă l-am mai pus o dată, pe ciorba de potroace. Michael Jackson era cu noi. (Şi cu bucătăria românească.)
Inutil să vă mai spun că şi eu am fost la primul concert din România - cel din '92! Am stat cu emoţii pînă-n ultima clipă, căci biletele ni le procura cineva pe care-l cunoştea altcineva, un cunoscut al cuiva care-l ştia pe un Cineva. Dar am avut locuri bune, chiar lîngă tribuna oficială. Poate că numele astea nu vă mai spun mare lucru, dar eu am fost foarte mirat să văd, printre spectatori, personaje precum Radu Ceontea (care fusese-n CPUN) sau Valentin Silvestru (cel mai celebru critic de teatru la ora aia). Cu excepţia celor care nu cunoşteau chiar pe nimeni (măcar un "cineva", acolo), cred că toată România s-a dus la concertul ăla. Am dansat din nou, acolo în tribune, mîndri că-l descoperisem de hăt, 10 ani. Eram nişte "veterani"!
După ce Michael a plecat, am început să plec şi eu. La concertul din '96 eram în mai multe locuri deodată (a fost anul în care-am călătorit cel mai mult). Toţi spun acum: Nu, n-am fost fan, dar... Nu, n-am fost fan, dar Michael Jackson a fost cu siguranţă un fenomen mondial, trebuie să fi fost orb-şi-surd să nu-l fi văzut / auzit peste tot. Vorba aia, deschideai frigiderul şi-l vedeai făcînd moonwalk. Coregrafiile lui erau uluitoare, videoclipurile lui erau uimitoare. Ca dansator, el şi Fred Astaire nu au egali. În materie de clipuri, ale lui (şi, poate, ale Madonnei) fac gol în jur. A fost, cred, cel mai influent personaj din ultimul sfert de secol. Ce a urmat - cu "Neverland"-ul, complexul "Peter Pan", operaţiile, copiii mascaţi, cei "abuzaţi" şi cei atîrnaţi de balcon - e din altă piesă, al cărei titlu nu-l cunosc. Cred că Michael a fost unul din cei mai singuri oameni de pe planetă, în ciuda adoraţiei globale. Avea o uriaşă nevoie de afecţiune pe care-a găsit-o mai degrabă la cei de aceeaşi vîrstă (afectivă) cu el decît la adulţii care l-au abuzat (inclusiv financiar)... E atît de simplu.
Nu a fost "simptomul unui Occident în declin", cum a scris un tînăr "erudit" obtuz pe un site. E suficient să-i asculţi piesele ca să înţelegi că sensibilitatea lui a fost un lucru bun, de care lumea avea nevoie. Pe mine, în orice caz, muzica lui m-a îmbrăţişat cu aripi de îngeraş black or white. În timp ce picioarele dansau.