Am urmărit recent o discuţie pe VH1 despre topul @Best albums@ (pe locul 1 a ieşit Thriller, fireşte). Nu era o discuţie doctă, pentru că era la televizor. Dar s-au spus şi lucruri deştepte, cum ar fi distincţia dintre piesele sau albumele importante şi cele care-ţi plac. Cei de pe platou recunoşteau că unele lucruri sînt importante, deşi nu tocmai pe gustul lor; şi invers. Cîtă vreme se mai fac astfel de distincţii, şi încă la TV, e bine - mi-am spus. După care am alunecat down memory lane (precum Alisa în gaura de iepure care-o rostogoleşte în Ţara Minunilor)...
Muzicoteca mea personală a cunoscut cîteva perioade distincte. Cînd eram copil - să zicem, pînă spre 11-12 ani -, ascultam doar muzică românească şi italienească. (Aia românească se numea chiar aşa: "muzică uşoară".) Mă uitam la festivalul "Cerbul de aur", uneori şi la San Remo - atunci cînd televiziunea română (pe vremea aia era una singură) îşi făcea un pustiu de bine şi-l transmitea. Am devenit fan Margareta Pâslaru, dar şi Rita Pavone - o italiancă de-un metru jumate care cînta gîtuit. Aurelian Andreescu mi se părea cel mai bun dintre interpreţii români, în timp ce dintre italieni îmi plăcea (poate unde era mic de statură, ca şi Rita, şi părea că-şi dă duhul pe scenă ca să cînte) Gianni Morandi. Apoi i-am schimbat pe Pavone cu Mina - care avea o voce cu adevărat extraordinară - şi pe Morandi cu Sergio Endrigo, care-avea o voce mai mişto (Margareta a rămas la locul ei, n-am schimbat-o cu nimeni).
De la italieni am ajuns la francezi. Am început să ascult Michel Polnareff (cantautor cu o voce unică), Francoise Hardy, Julien Clerc, Yves Simon, Barbara, Gainsbourg şi, desigur, Jacques Brel. (Georges Brassens nu m-a pasionat niciodată.) Apoi am alunecat - graţie unei iubite din liceu - direct în Leonard Cohen. O altă gagică a încercat să mă corupă la Janis Joplin, dar eu continuam s-o prefer pe Melanie... Iar Jimi Hendrix pur şi simplu nu suportam! Probabil că era important, că de plăcut, nu-mi plăcea.
Ce vreau să spun este că nu am avut niciun "moment rock": preferam - de departe - ABBA cu muzica lor simplă şi contagioasă sau Bee Geeşii. Abia mai tîrziu am ajuns la Pink Floyd, Velvet Underground, David Bowie, Talking Heads şi The Police. Pe aceştia îi ascultam, deja, paralel cu mersul la concertele de muzică simfonică de la Sala Radio. Odată ce-am descoperit şi "muzica grea", n-am mai văzut sensul experimentelor din muzica ne-grea. Iar chestia asta mi-a rămas: nu înţeleg de ce să-mi pierd vremea cu alde Radiohead, Portishead sau Royksopp (sper că i-am scris bine) cînd pot să ascult Wagner, Stravinski, Schonberg sau Cage.
Şi nu pentru că ăştia ar fi "importanţi", iar ăilalţi nu; pur şi simplu pentru că, aşa cum spune Alessandro Baricco într-o carte genială (Barbarii - eseu despre mutaţie, Humanitas 2009), "fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet." Să zicem că îmi plac recompensele şi că sufletul meu - de regulă "uşor" - simte uneori nevoia unei scufundări în simfonie.
După care (vă jur!) revin la "Maaii ahiii, maaii ahaaa"...