Nume: Conspiraţiei
Prenume: Teoria
(file dintr-un dosar ultrasecret ştiut de toată lumea)
O mărturisire: am petrecut indecent de multe ore pe internet urmărind comentariile de pe forumuri, bloguri etc., adeseori intervenind - atunci cînd mi se părea că discuţia lîncezea sau că nu se ducea în direcţia care mă interesa. Am fost, aşadar, un net-kamikaze aşteptînd, destul de blazat, confirmarea "teoriei" pe care o aveam în cap de la bun început: aceea că, indiferent ce se discută (politică, estetică, încălzirea globală sau economia mondială), mai devreme sau mai tîrziu se ajunge - invariabil şi inevitabil - la teoriile conspiraţiei...
Cum, nu ştiaţi că americanii n-au ajuns pe Lună?!
O, mîndră lume nouă! (şi paranoică)
Problema cu Luna e că nu prea-ţi vine să faci filme cu ea - e aridă, urîtă, plină de gropi ca de coşuri şi-n plus, cum ştim, e departe... Aşa că tot pe Pămînt e mai bine. Iar aici, pe Pămînt, ultimul mare, spectaculos puseu de paranoia a fost 11 Septembrie 2001.
În caz că nu ştiaţi (nici asta!), totul a fost o montare - la scara 1 / 1 - pusă la cale de Mossad (serviciul secret israelian) cu complicitatea autorităţilor americane pînă la cel mai înalt nivel. Au murit peste 3000 de oameni nevinovaţi pentru ca acest serviciu secret să-şi arate muşchii din dotare încălzind fiarele puse la dispoziţie de SUA: cîteva avioane interne, două turnuri gemene-simboluri ale prosperităţii şi multă, multă "figuraţie". Un fel de outdoor fitness transmis live, cu tot cinismul de rigoare. Nu prea se înţelege ce mai căuta însăşi organizaţia Al Quaida în toată această poveste gîndită şi pusă în practică de israelieni, ea pică de Al Papagal... În orice caz, rezultă că Mossad-ul e atît de tare încît îşi face jocurile cu ajutorul teroriştilor musulmani (iar dacă nu e aşa, ideea că ar putea fi aşa este - oricum - o mare lovitură de imagine pentru Mossad).
Dacă vă-ntrebaţi, logic, de ce e aşa, răspunsul e la fel de simplu: de vină e Sionismul! Protocolul Înţelepţilor Sionului este "biblia" tuturor celor care ştiu mai bine cum stau lucrurile pe lumea asta. O lucrare apocrifă, dovedită de nenumărate ori ca atare, dar care - aşa cum se-ntîmplă ori de cîte ori Paranoia ia minţile şi le face şurub - s-a înşurubat bine într-un anume mental colectiv. Orice mişcă, astăzi, în lume este (spun "înţelepţii" care i-au citit pe Înţelepţi) rezultatul acţiunii mafiei iudeo-masonice; dacă te îndoieşti de asta eşti fie naiv, fie "de-al lor"...
Dar teoriile conspiraţiei nu s-au născut, evident, odată cu 11 Septembrie; acesta a fost doar momentul în care ele au devenit cel mai vizibile - un fel de panou-reclamă uriaş, ca în Times Square, în care orice ai fi spus, pro sau contra teoriilor, era automat afişat în favoarea lor. Pentru că, dacă există un lucru care nu poate fi contestat în materie de conspiraţie, acesta este: făcîndu-ţi publică o părere, dai apă la moară paranoiei. Furnizezi însuşi combustibilul cu care "tancul" avansează. Paranoia fiind, prin natura ei, teoria care explică totul - un fel de über-"logică" -, încercările de a relativiza, public, această "logică" nu pot decît să o întărească. Cam ca în povestea cu publicitatea: publicitatea negativă este tot publicitate.
Motivele pentru care trăieşte şi înfloreşte paranoia sînt numeroase, dar cel mai important pare să fie acesta: într-o lume tot mai confuză, oamenii simt tot mai mult nevoia să găsească o Ordine. Hazardul nu poate fi acceptat ca regulă de compoziţie, aşa că se caută un Sens. Într-un fel, paranoia nu face altceva decît să reconfirme - în vîltoarea evenimentelor cotidiene - preexistenţa unui "Dumnezeu" care controlează Totul. Atunci cînd ştii (sau crezi că ştii) cum funcţionează lucrurile pe lumea asta, poţi dormi mai liniştit: piesele puzzle-ului s-au aşezat aşa cum ai prevăzut că se vor aşeza, iar "desenul din covor" a devenit inteligibil... Paranoia este alibiul coşmarurilor mondiale, graţie căruia poţi stinge lumina şi număra oile din vis.
Viaţa ca un film hollywoodian
Nimeni nu ştie (sau, mă rog, foarte puţini: comisia Warren, probabil) cine l-a ucis pe J.F. Kennedy, acum mai bine de 40 de ani (sau pe Marilyn, că tot veni vorba...), dar asta n-a împiedicat paranoia să-şi vîre colţii adînc în acest subiect - sau în altele similare; dimpotrivă. Ca regulă generală, teoriile conspiraţiei năpădesc acolo unde o poveste globală - implicînd evenimente sau personaje celebre - pare să se termine înainte de un finiş ca-n filme, cu feeling de final, morală şi tot tacîmul. Or, un fapt precum asasinarea unui preşedinte al SUA, în care asasinul prezumat se dovedeşte a fi un amărît care, chipurile, ar fi acţionat "de unul singur" şi care mai este şi ucis la rîndul lui, rapid, înainte să (se) lămurească ce şi cum, este mană cerească pentru "teoreticienii" conspiraţionişti! În cazuri precum acesta, ei nu fac altceva decît să prelungească suspansul poveştii - terminate prea brusc - şi să-i găsească un ending senzaţionalist, în ton cu gustul popular.
Asasinarea lui Kennedy a furnizat materie pentru zeci de cărţi (unele, chiar romane serioase - vezi Libra al lui Don DeLillo) şi filme de lungmetraj, ficţiune şi documentar (printre care JFK al lui Oliver Stone - despre care acelaşi DeLillo spunea că este un "Disneyland pentru paranoici"). De fapt, dincolo de faima subiectului şi de dramatismul poveştii, ceea ce s-a întîmplat pe 22 noiembrie 1963 la Dallas este genul de naraţiune pe care aproape că scrie cu litere de-o şchioapă, ca-n Alice în Ţara Minunilor, "IA-MĂ!" (... şi "fă-mă Filmul-Din-Capul-Tău"). Nu doar că totul s-a petrecut ziua-n amiaza mare, în plin soare şi "la vedere" - sfidînd, astfel, regula potrivit căreia conspiraţiile se ticluiesc ocult, la umbră sau chiar în întuneric -, dar faptul însuşi că asasinatul a fost filmat (cu o cameră de amator: a lui Abraham Zapruder) şi că, deci, Istoria s-a "scris" în imagini în mişcare face din 22 noiembrie 1963 unul din cele mai fascinante momente ale videosferei contemporane: acela al unei (fără precedent, pînă atunci) înregistrări pe viu a unui Mit.
Aproape acelaşi lucru s-a întîmplat circa 35 de ani mai tîrziu, cînd cu accidentul Prinţesei Diana. "Aproape" întrucît, cum se ştie, accidentul nu s-a petrecut în direct; dar tot ceea ce a urmat a fost documentat, pas cu pas, de camerele de televiziune - pînă la "showul", grandios, al funeraliilor prinţesei, urmărit de un număr record de telespectatori din toată lumea. Şi aici, datele întîmplării (celebritatea mondială a victimei, moartea fulgerătoare şi "fără sens", etc.) au contribuit decisiv la transformarea ei instantanee într-o naraţiune mitică, dar nu pare exagerat să observăm că ceea ce menţine această naraţiune în actualitate este - ca şi în cazul lui Kennedy - cantitatea considerabilă de conspiratită revărsată de-atunci încoace pentru "explicarea" lui...
De fapt, acesta este cuvîntul-cheie: explicarea (de regulă, prin recurgerea la procedeul de non-coincidenţă al paranoiei) aduce unei poveşti de acest tip nu atît legarea logică a elementelor sale componente, cît confortul psihologic necesar aşezării ei pe raftul poveştilor încheiate. Mecanismul este acelaşi ca în cazul filmelor: se dă o situaţie, nişte personaje, un scenariu; unul dintre personaje moare, se caută - şi se găseşte - motivul pentru care acel personaj trebuia să moară. Acel "trebuia" ţine de scenariu; la fel şi paranoia - care este un fel de scenariu suprapus pe viaţa propriu-zisă. "Filmul" prinţesei Diana - ca şi cel în care "joacă" JFK - nu poate avea vreun sfîrşit: "sfîrşitul" este chiar epilogul acesta, în care intră în scenă personajul numit "Teoria Conspiraţiei". Este genul de personaj atoateştiutor, băgăreţ, veşnic sceptic (apropo de explicaţiile altora) şi niciodată sceptic (apropo de explicaţiile sale). Şi, mai ales, este un personaj fără moarte: atunci cînd, într-un viitor oarecare, anchetele respective vor veni cu propriile lor concluzii (asasin unic, în cazul lui Kennedy, sau simplu accident, în cazul Dianei), Teoria Conspiraţiei se va vedea confirmată încă o dată. La drept vorbind, va rămîne singurul personaj al unui film terminat demult...
Oglinzile de celuloid
În perioada Războiului Rece (în care SUA şi URSS îşi aruncau, peste Cortina de Fier, mingea alunecoasă sau lipicioasă a propagandei), Teoria Conspiraţiei era mai mult decît un personaj de film: era chiar un membru important al guvernelor respective. Partea nostimă este, însă, că apărea şi în filme.
Atunci cînd ceva nu mergea bine, într-una din ţările implicate, de vină era propaganda ţării respective; or, propaganda aceasta (mingea aruncată peste fileu) nu era decît un simplu accesoriu al personajului din umbra guvernelor. Teoria Conspiraţiei, exact!
Evident, nu-l vedeai - în filme; era personajul veşnic-invizibil. Dacă, prin absurd, ar fi apărut, ar fi apărut numaidecît fie dezminţirile (nu e El!), fie explicaţiile (e o intoxicare; e o deturnare; e o manipulare; etc.). Or, dacă există o sosie, asta înseamnă că adevărata Teoria Conspiraţiei există bine-mersi.
Este interesant de văzut că, înainte de Cortina de Fier, acest personaj nu era de găsit în filme. Nu exista? Se ascundea? Motivul este mai puţin terifiant, fiind oarecum "matern": abia se năştea... Povestea cu evreii, finanţele mondiale ş.a.m.d. a fost copilul direct al politicii celui de-Al Treilea Reich. Hitler şi Goebbels au fost Tata & Mama, pentru că învăţaseră din "manualul" Protocolului cum poţi da un chip unei ficţiuni. Dar încercările de a pune acel chip pe celuloid, ca să rămînă, au eşuat: vremurile erau grăbite, iar regizorii (cu excepţia lui Leni Riefenstahl - care avea treabă cu propaganda, însă nu şi cu Teoria Conspiraţiei) erau mediocri. Cel mai "bun film" făcut în acea perioadă, featuring TeoCo, a fost politica nazistă însăşi.
Odată copilul crescut, însă - şi lumea revenită la o existenţă mai calmă, după război -, guvernele SUA & URSS l-au luat în braţe şi l-au pus să dea din mînuţe în filme. TeoCo a fost Shirley Temple a Epocii Îngheţului: în locul drăgălăşeniei, dosarele "top secret"; în locul gropiţelor din obraji, găurile din apărarea adversarului... Filmele făcute în această perioadă sînt, în general, proaste, dar ele şi-au atins - cumva - scopul: au lansat cel mai longeviv "star" al serviciilor secrete, disputat de ambele părţi.
Prin 1961, încă - atunci cînd Billy Wilder a realizat delicioasa comedie comunisto-capitalistă, One, Two, Three cu James Cagney în rolul principal -, TeoCo ştia să-şi facă simţită prezenţa, oricît de discret, în fundal, ca un fel de umbră a personajului jucat de Horst Buchholz (tînărul german din Est de care se îndrăgosteşte fiica patronului de la Coca-Cola). De ce se îndrăgostea el, hodoronc-tronc, tocmai de ea - pentru că era frumuşică? Ei, aş! Pentru că "avea un plan"! TeoCo îi dirija gestul şi paşii, din umbră cum spuneam... "Niciodată nu eşti suficient de vigilent" - asta era concluzia. Publicul (din Vest) vedea filmul şi-şi însuşea morala. Publicul din Est nici măcar nu-l vedea.
Imediat după, lucrurile au intrat într-o escaladă periculoasă. Filmele n-au mai putut ţine pasul: cum să "anticipezi" ceva atît de absurd precum "criza rachetelor", "Golful Porcilor", "Cuba-ca-placă-turnantă"? Scenariile tuturor acestor întîmplări depăşeau puterea Hollywoodului de a imagina. Iar asasinarea lui Kennedy (survenită la puţin timp după) nu a făcut decît să arunce în derizoriu orice "ficţiune": poveştile cu TeoCo se mutaseră - pare-se, definitiv - în realitate (de unde plecaseră de altfel), iar această realitate (semănînd cu cel mai senzaţional thriller nefăcut vreodată) a schimbat cu totul faţa filmelor, trimiţînd şocuri electrice în minţile scenariştilor de la Hollywood...
Cîteva din cele mai puternice filme realizate după (cap de serie fiind, aici, The Conversation lui Francis Ford Coppola, 1974) oglindesc memorabil umbrele terifiante şi tremurătoare lăsate de seria de asasinate politice şi de intruziunile ilegale în spaţiul privat (precum scandalul Watergate, 1972). Că este vorba despre reconstituiri minuţioase ale unor fapte publice sau de proiecţii perfect posibile ale unei Americi încă-neînfăptuite, dar paranoizate (de la All the President's Men, 1976, la filmele anilor '90: Conspiracy Theory, The Pelikan Brief, Network, X Files, Enemy of the State, Wag the Dog, Matrix, The Game, Fight Club... - lista e mare), aceste filme au mutat definitiv centrul neliniştii mondiale în SUA (de obicei Washington, D.C., sau New York, N.Y.), îndreptînd ochii tuturor într-acolo ca înspre un experiment planetar. Lumea a-nceput să se teamă mai mult decît oricînd văzînd că centrul este atacat. Iar 11 Septembrie a reconfirmat, imaginar, ocuparea SUA de către Teoria Conspiraţiei demonstrînd - printr-un fapt urmărit de miliarde de oameni - că, iată, personajul TeoCo nu este o invenţie! Ce "dovadă" mai bună că paranoicii au dreptate!?
Codul Da Vinci, Seinfeld & Mioriţa
În această nebunie a interpretărilor, suprainterpretărilor şi supra-suprainterpretărilor, apariţii episodice ale personajului numit TeoCo - în filme de duzină care n-au spart box office-ul - au devenit argumentul dominant că "atunci nu era momentul", dar că scenariul este (de fapt) mină de aur.
Aşa s-a întîmplat cu megasuccesul cărţii Codul Da Vinci al lui Dan Brown, transformat rapid în filmul (semnat de Ron Howard) cu Tom Hanks. Povestea era ştiută de mult, de puţini, dar probabil că nu-i venise vremea. După 11 Septembrie, însă - şi după Diana, Watergate, Marilyn & JFK -, terenul pentru orice era pregătit; cu roze, chiar! Ceea ce, cu cîţiva zeci de ani în urmă, ar fi părut o fantezie elaborată şi grandilocventă (sau o formă de farsă), a făcut - dintr-odată - contact cu orizontul de aşteptare. Istoria ştiută - asemeni unui tabel al lui Mendeleev - mai conţinea, "de fapt", un element: TeoCo, la dreapta Sfintei Treimi! Era mai mult decît o "simplă" blasfemie; era semnul clar că Religia însăşi - proprietara celui mai vast şi mai strălucitor castel din lume - trebuia să-l împartă, de-acum, cu un colocatar pervers...
Cei care ar pune, însă, din nou pe seama "Sionului" vina transformării Treimii creştine în "ceva" cu geometrie variabilă ar trebui să ia totuşi în calcul două lucruri:
acel episod din Seinfeld, în care Jerry & George se trezesc în limuzina unui grupuscul neonazist şi trebuie să se dea drept "Murphy" şi "O'Brien" - ultimul fiind capul unor "arieni" cu mare procent de TeoCo în sînge, şi
balada Mioriţa (= matricea identitară a poporului român), în care nu, nu este vorba despre "fatalitatea în faţa Morţii" şi celelalte blablauri învăţate la şcoală, ci despre (iar!) paranoia şi Teoria Conspiraţiei. Gîndiţi-vă un pic: nu ştim dacă ciobanul chiar va fi ucis, nu ştim dacă "ceilalţi" chiar conspiră (să-l ucidă şi să-i ia oile), totul este în capul lui... şi acest "totul" vine dintr-o gură de oaie!
"Legătura" dintre 1 & 2?
Simplu: nimic nu e ce pare a fi, iar atunci cînd chiar e, se pune o picătură de umor; s-a constatat din experienţe anterioare că TeoCo-ul, deşi nu dispare complet, se alterează semnificativ...