Alain de Botton: Da, cam aşa ar fi! Eu cred că toţi avem, când întâlnim pe cineva necunoscut sau când ne confruntăm cu o situaţie nouă, un dram de anxietate - un dram din acea teamă pe care eu o numesc anxietatea statului social. E un sentiment universal şi, implicit, subiectul acesta e unul foarte fierbinte.
I.B.C.: Credeţi că omul modern are reticenţe atunci când i se propune să privească filozofia şi altfel decât ca pe un obiect de studiu academic? Ne e greu să vedem filozofia ca pe un instrument de îmbunătăţire a propriei noastre vieţi, de exemplu?
A.B.: Clar. Şi gândiţi-vă că altfel stăteau lucrurile pe vremea vechilor greci sau în Roma antică. Filozofia era atunci privită ca fiind... un fel de străbunică a ceea ce numim azi psihoterapie. Era o manieră de a-ţi face viaţa mai comodă - un set de învăţături care te ajutau să te adaptezi situaţiilor noi. Dincolo de asta - acest set de învăţături mai avea şi altă menire, aceea de a te ghida moral, de a te învăţa, practic, cum să devii un om bun.
Mai târziu, ambiţia aceasta a fost preluată de religie. În lumea occidentală, ea a devenit apanajul creştinismului. Pe măsură ce lumea a evoluat, însă, spre un mod de viaţă eminamente secular, cum e cel de azi, oamenii au încetat să vadă în filozofie o unealtă. A căuta răspunsuri într-o învăţătură din vechime a devenit o chestiune cumva tangenţială religiei. Un act de credinţă, dacă vreţi. Noi am uitat că filozofia oferea soluţii de conduită mult înainte ca religia să-şi fi pus această problemă. E un paradox, dar el se menţine.
I.B.C.: Scrieţi despre iubire, despre profesii, despre spaţiu şi modul în care el spune ceva despre identitatea celor care îl locuiesc. Faceţi acest lucru într-o scriitură aproape literară, plină de umor, accesibilă şi plăcută oricărui tip de cititor. Cu toate acestea, subiectele pe care le abordaţi sunt unele de substanţă - ele sunt, de cele mai multe ori, probleme cheie ale filozofiei şi ale psihologiei. Credeţi că un asemenea tip de abordare a unor lucruri atât de serioase generează surpriză?
A.B.: Pentru unii, da. E genul de abordare care sper ca va funcţiona mai ales in ceea ce-l priveşte pe cititorul obişnuit, nu neapărat pe cel care vine din mediul academic, de unde mă revendic şi eu. Bineînţeles că mi-ar fi mai uşor să mă adresez, în termeni mai tehnici, unui public de specialitate. Dar, în acest caz, vorbim, practic, de o mână de oameni. Mi se pare mult mai provocator să pui asemenea probleme oamenilor care nu se ocupă cu aşa ceva, să reintroduci toate aceste idei într-un circuit al culturii de masă.
Gândiţi-vă că, altfel, viaţa intelectuală, în toate aspectele ei, va sfârşi prin a deveni un produs de lux, inaccesibil şi izolat. Cred că noi, intelectualii de azi, nu ne mai permitem aşa ceva. Elitismul e un pericol. La un moment dat, toate aceste plăceri ale minţii vor dispărea pentru că o mână de oameni se încăpăţânează să le complice din ce în ce mai tare, în loc să le facă mai accesibile publicului larg.
I.B.C.: Primul dumneavoastră mare succes a venit atunci când aţi transformat, practic, În căutarea timpului pierdut, de Proust, într-un manual de self-help, pentru mase. Mă întrebam dacă aceşti zece ani de experienţă în secolul XXI v-au oferit, cumva, prilejul perfect de a privi în urmă, la una din operele capitale ale secolului XX şi de a ne-o prezenta într-o formulă nouă - iată o carte despre cum să te adaptezi la schimbare!
A.B.: Un paradox există. Spune-i primului om întâlnit pe stradă că Proust îi poate schimba viaţa şi, vă garantez, o să i se pară ridicol. Dincolo de aspectul comic al situaţiei, un asemenea exemplu ne face să vedem mai clar, zic eu, în ce situaţie ciudată ne aflăm. Oare chiar e atât de ridicol faptul că o carte bună, o carte excelentă îţi poate influenţa existenţa? Nu ar trebui să fie. Nu e asta ideea literaturii - să ne schimbe, să ne deschidă orizonturi noi?
Eu cred că, în forul lui interior, orice student înscris într-un program de literatură se aşteaptă ca ficţiunea să-i ofere orientare, cunoaştere, umor, să-l sensibilizeze, să-i creeze emoţie. Acestea sunt lucrurile pe care le vrem toţi, de fapt, de la o carte. El demonstrează, însă, cât de insulare şi de deconectate de restul lumii au devenit universităţile - filologii ies de-acolo cu ideea că numai ei ştiu ce să caute în cărţi. Nu-i de mirare că, pentru cititorul obişnuit, cartea care-ţi schimbă viaţa a devenit un clişeu elitist şi ridicol.
I.B.C.: E un monopol cultural - marea literatură aparţine, cumva, unui grup restrâns şi exclusivist.
A.B.: Aşa este! Trăim într-o lume ciudată. Gândiţi-vă că, pe de-o parte, evenimentele culturale sunt gestionate de nişte corporaţii mediatice gigant, care nu au absolut niciun fel de interes cu privire la fenomenul cultural în sine. Ce rămâne din cultură, dacă vreţi, e ascuns în lumea academică. Accesul publicului nespecializat e cumva barat la cultură. E o chestiune tristă şi, mai mult decât atât, mi se pare anormală. Eu încerc să mă poziţionez chiar în centrul acestui teren accidentat.
I.B.C.: Când am citit Arhitectura fericirii m-am trezit râzând singură, în metrou, de toată anecdotica aceasta culturală pe care o descrieţi - e savuros, de pildă, episodul cu Le Corbusier distrugând fericirea unei familii căreia îi propune o casă eminamente funcţională, în care, însă, plouă. Râsul e, cumva, bagheta magică pe care o fluturaţi în speranţa că publicul va recupera, prin umor, un obiect cultural căruia îi pusese iniţial eticheta de plictisitor şi de care se dispensase, pur şi simplu?
A.B.: Râsul face parte dintr-o strategie mai ambiţioasă - aceea de a-l fermeca pe cititor. Poate că unora ideea de a fermeca pe cineva li se va părea cinică, dar, în fapt, nu e aşa. Când scrii, nu vrei ca rândurile tale să fie folosite seara, pe post de somnifer. E exact ca şi cum ai fi un bucătar de succes - nu vrei ca lumea care vine în restaurantul tău să se uite la felul vedetă ca la un cocktail de nutrienţi. Vrei să vezi că le face plăcere să guste ceea ce le-ai pregătit. Oricine poate înţelege ambiţia unui scriitor de a face din literatura lui un spectacol, de a delecta, de a seduce. De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru cu tot restul ştiinţelor umaniste? De ce să scriem arid, când putem fi amuzanţi? Pentru mine, e important ca lucrurile pe care le scriu să fie atractive. Mi se pare că face parte din jobul meu.
I.B.C.: Astă vară am înlocuit un coleg de la ştiri, la un moment dat. Am citit câteva zile la rând o noutate care mi s-a părut fascinantă şi care m-a făcut să iau cu asalt internetul căutând detalii despre experienţa dumneavoastră ca autor rezident la aeroportul Heathrow. Cum s-a întâmplat?
A.B.: Auzisem că există un post de scriitor rezident la Heathrow. E o chestiune care ţine de politica lor de transparenţă. Caută pe cineva căruia i se dă liber acces în aproape toate zonele aeroportuare şi care, pe urmă, are acceptul lor de a scrie despre ceea ce vede. Pe mine însăşi ideea de aeroport m-a fascinat întotdeauna. Mi se pare un spaţiu central al lumii moderne. Toate marile teme ale contemporaneităţii sunt condensate acolo - transportul, globalizarea, distrugerea mediului, consumerismul - nu e nimic vital care să nu poată fi regăsit într-un aeroport. Am aplicat pentru job, l-am obţinut, iar experienţa a fost... incredibilă. Am petrecut o săptămână intervievând tot felul de oameni. Am scris o carte despre asta, care tocmai a apărut în Anglia - A Week at the Airport.
I.B.C.: Ce v-a marcat cel mai tare?
A.B.: Cât de... nefasonată e emoţia, într-un asemenea loc. Cât e de sinceră. E un lucru tipic pentru un aeroport. Când eram eu acolo - şi asta se întâmplă frecvent - trei oameni au murit în aeroport. Am vorbit cu un medic care mi-a explicat că, la 20 de minute după aterizare, mai ales dacă vii după un zbor lung, cei cu probleme de sănătate traversează un prag de risc fizic destul de mare. Unii... mor. Şi mai e ceva... mai e frica de zbor. Pentru mulţi, e maladivă. La îmbarcare, vezi teroarea în ochii lor, îi vezi încleştaţi în ascensiunea lor către cer, printr-un burduf. Au conştiinţa pericolului în proporţie exacerbată.
În acelaşi timp, un aeroport ca Heathrow e un oraş în miniatură. Pe mine m-au fascinat aspectele care ţin de social - diviziunea muncii, specializarea... Am petrecut momente fantastice cu oamenii care pregătesc mâncarea pentru diferite zboruri. Nu cred că ai conştiinţa modernităţii lumii în care trăieşti mai puternic ca atunci când urmăreşti ambalarea gustărilor oferite pe durata unui zbor spre Abu Dhabi. E... incredibil!
I.B.C.: Mai există o variantă literară a fascinaţiei dumneavoastră pentru avioane. În Eseuri de îndrăgostit, povestea de iubire începe tot la bordul unui avion.
A.B.: Aşa este. Şi prima mea carte tot de-acolo pleacă. Există o solitudine a călătoriei cu avionul. De multe ori, călătorim singuri. Solitudinea aceasta este, însă, una plăcută. E o rupere benefică de rutină. Îi înţeleg pe cei care au oroare de zbor - poate fi o experienţă înfricoşătoare, dar îmi place să cochetez cu ideea că, zburând, ridicându-te din cotidian, se întâmplă, uneori, să-ţi vezi propria viaţă din alt unghi.
I.B.C.: Pe site-ul dumneavoastră, secţiunea "iubire" e ilustrată de un portret de tânără femeie. Eu am recunoscut cu plăcere o lucrare de Domenico Ghirlandaio, pe care am admirat-o, acum câţiva ani, la Muzeul Gulbenkian, din Lisabona. M-am tot întrebat dacă alegerea acestui tablou ca imagine iconică a iubirii vorbeşte, la un nivel subliminal, despre controversata relaţie dintre dragoste şi frumuseţe...
A.B.: ... chiar vorbeşte! În ziua de azi, când vorbim de iubire ne gândim la frumuseţe, la oamenii care arată bine pe ecran, la perfecţiune corporală. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre noi nu suntem chiar atât de frumoşi. Cel puţin, nu pe dinafară. Un filozof grec pe care tindem să-l ocolim, Platon, spunea că întâi ne îndrăgostim de exteriorul unui om, dar ceea ce ne ţine îndrăgostiţi e interiorul. E frumuseţea proprie fiecărui individ. Viziunea modernă asupra iubirii face ca pasiunea să dureze, poate, zile, săptămâni, luni... Dar orice iubire exclusiv fizică se consumă şi, pe urmă, se uzează. Ce faci mai departe? Mie îmi dă speranţă faptul că te poţi îndrăgosti de cineva pentru că e frumos pe dinăuntru. Acolo nu apar riduri şi, dacă omul îşi cultivă spiritul, rămâne frumos. Nu se veştejeşte.
I.B.C.: Aţi lansat un nou proiect - Şcoala vieţii. Mă întrebam dacă necesitatea unei asemenea iniţiative nu e dictată tocmai de tensiunea, din ce în ce mai frecventă, mai ales în rândul celor destul de tineri, dintre "cine sunt" şi "cine ar trebui să fiu".
A.B.: Corect. Vorbeam deja de ani de zile cu mai mulţi prieteni despre un loc care să semene cu o universitate, fiind, în acelaşi timp, profund diferit de învăţământul academic. Un loc unde oamenii să poată veni şi să discute despre problemele lor. Şcoala vieţii e un proiect lansat din punct de vedere ideatic. Fizic, acum se conturează. Va fi un loc din centrul Londrei unde oamenii vor putea veni să asiste la prelegeri şi seminarii pe probleme practice, de zi cu zi - societate, conştiinţa de sine, relaţii...
I.B.C.: Să ne imaginăm că publicul potenţial al acestui interviu nu ştie cum arătaţi. Înainte ca unii dintre ei să vă caute pe Google, pentru a lipi un chip discursului dumneavoastră, v-aş ruga să descrieţi o cameră, fie ea reală sau imaginară, care... vă seamănă!
A.B.: Ce idee fascinantă! E o cameră cu podele de stejar, pereţi albi şi multă lumină. O cameră care să emane... calm, serenitate. Majoritatea ne dorim aşa ceva. Asta nu înseamnă că suntem calmi, înseamnă că avem nevoie de linişte, de puritatea asta a camerei cu pereţi imaculaţi. E un ideal. Foarte puţini dintre noi îl ating. Eu visez, încă, la camera aceea.
(fragmente din acest interviu au fost difuzate la Radio România Cultural)
Ascultaţi aici fragmente din interviul audio.