Marcela Mihalca este studentă în programul de master al Facultăţii de Litere în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Interviul de faţă a fost realizat în contextul realizării unui studiu dedicat textelor lui Bogdan Suceavă. Bogdan Suceavă este, între altele, autorul a patru romane (Sub semnul Orionului, 1992; Venea din timpul diez, 2004; Miruna, o poveste, 2007; Vincent nemuritorul, 2008), a două volume de proză scurtă (Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, 2002, reeditare LiterNet - 2003; Bunicul s-a întors la franceză, 2003, reeditare LiterNet - 2008).
Marcela Mihalca: Având în vedere că Venea din timpul diez s-a axat pe problema identităţii românilor, atât în context cultural european, cât şi în contextul cultural specific o primă problemă care m-ar interesa aici, ar fi cum vezi România în aceste contexte? Cine a fost România şi cine este? Cum defineşti societatea românească pe eşantioane de timp, o perspectivă diacronică?
Bogdan Suceavă: În Venea din timpul diez ţinta a fost identitatea României din intervalul de timp de la începutul tranziţiei. Asta înseamnă că toate personajele romanului au trecut prin filtrul formidabilei maşini de propagandă de dinainte de 1989 şi că, deodată, s-au trezit nu doar în libertate, ci într-o libertate lipsită de reguli. Şi, într-o asemenea libertate situată în proximitatea haosului, nu au mai ştiut cine sunt. Nu ştim cine suntem decât în raport cu nişte reguli precis enunţate. Personajele romanului şi-au recompus identitatea din rudimentele locurilor comune ale sistemului de educaţie de până atunci, dintr-o istorie ştiută după ureche, o istorie asamblată din momente subliniate, căci sistemul de învăţământ punea accent doar pe anumite momente aparent glorioase, sau care se pretau la o prezentare dintr-un unghi părtinitor. O asemenea abordare a procesului de învăţământ, lipsită de educarea minimală a spiritului critic, transforma elevul sau studentul într-un automat dotat cu identitate artificială, una compusă din idei date de-a gata, netrecută prin vreun filtru critic. Pentru că, asta ar merge spus aici, identitatea modernă a României a fost construită prin eforturile unei minorităţi şcolite în Occident la începutul secolului al XIX-lea, şi ei au fost cei care-au năzuit să schimbe la faţă o realitate pierdută în durata lumii turce. Acele acte de redefinire a identităţii unei atât de mari comunităţi umane au avut în spaţiul cultural românesc importante consecinţe până în ultimul deceniu al secolului XX, cu consecinţe până în perioada tranziţiei. Acum cred că această mitologie naţională începe să-şi piardă din influenţă şi lasă loc unui alt context de idei. Ce este România acum? Nu mai ştiu. Depinde foarte mult dacă proiectul european va reuşi sau nu. Oricum, Venea din timpul diez se concentrează pe perioada de început a tranziţiei, pe imaginarul anilor 1992-1993, ţinând seama că ultima scenă din roman are loc în 1996.
M.M.: Afirmai la un moment dat că te fascinează momentele de pogorâre a icoanelor din rame. Cum le identifici şi cum le valorifici în textele tale? Vorbeşte despre câteva astfel de momente.
B.S.: Categoria de teme literare care mă interesează cel mai mult este cea a transformărilor. Poate ar trebui să spun câte ceva despre asta, pentru că nu am mai discutat aceste lucruri în altă parte. Mă interesează motivele fantastice pentru că ele sunt un caz particular, perfect acceptabil în literatură, de transformări, poate cele mai uşor de înţeles şi de reprezentat literar. Romanele mele ţintesc momentele limită ale unor schimbări de natură: transformarea societăţii tradiţionale româneşti în Miruna, o poveste; transformarea întregii societăţi în perioada primei tranziţii, în Venea din timpul diez; transformarea fiinţei umane prin interacţiunea tot mai intensă cu tehnologia, în Vincent nemuritorul. Mi se pare esenţial să identificăm punctul de turnură al unui amplu context şi să ilustrăm literar toate dezvoltările ulterioare ale acestei transformări. Momentele de schimbare a valorilor sunt de asemenea importante. Cred, pentru a da un exemplu, că odată cu revoluţia din 1989, în România nu a căzut doar regimul comunist, ci şi ideea de stat naţional, cel puţin din punctul de vedere al paradigmei deschise în veacul al XIX-lea. Vorbesc despre acest lucru în romanul aflat acum în pregătire la Polirom şi intitulat Noaptea când cineva a murit pentru tine, un roman a cărui acţiune are loc într-o singură zi, 25 decembrie 1989. E important să lucrăm cu distincţii clare, să limpezim ce anume categorii sunt subiect al transformării şi să avem limpedea imagine şi caracterizarea acestei transformări. În acest sens spuneam că mă interesează cel mai mult momentele când se schimbă viziunea noastră asupra valorilor.
M.M.: Venea din timpul diez este unul dintre cele mai apreciate romane care abordează tema aceasta a identităţii postdecembriste, a identităţii româneşti. Aş vrea să intrăm puţin mai adânc în laboratorul scriitorului Bogdan Suceavă şi să divulgi cum, când şi cu ce mijloace ai conturat romanul? Poate fi considerat o Româniadă postmodernă?
B.S.: Ideea a venit imediat după mineriada din ianuarie 1999, care pentru mine a fost o colosală surpriză, una profund neplăcută, fireşte. Pe atunci eram doctorand la Michigan State University şi pregăteam examenul comprehensiv, care a avut loc pe 9 mai 1999; era examenul după care nu mai rămâne de completat din programul doctoral decât cercetarea care conduce la teză. A existat un plan iniţial al romanului care nu cuprindea decât 12 capitole, dar în vara lui 2002 am realizat că arhitectura trebuie să fie mai amplă. Am scris lent şi bine am făcut, pentru că doream un text dens şi temeinic. Elaborarea romanului a continuat în vara lui 2000, în vara lui 2002, şi s-a încheiat în vara lui 2004. Au fost perioade compacte, de două-trei luni, când lucram numai la acest proiect. O Româniadă postmodernă? Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Pentru mine era o problemă de logică îmbrăcată în haină literară.
M.M.: Cât din tonul textului este comic şi cât este dramatic? Unii critici au spus că Bogdan Suceavă a scris un text cu un umor extraordinar, alţii că sub acest ton se ascunde o tristeţe a lucrurilor veşnic neîmplinite. Cum e finalul cărţii? Care ar putea fi cheia în care să privim finalul?
B.S.: Aici ai reunit câteva întrebări importante. În perioada în care lucram la carte îmi propuneam scrierea unui text foarte dens, în care expresiile poetice să fie bine topite în text, iar scenele comice să survină cu o succesiune care să se deplaseze paralel ritmului cărţii. Abundenţa de glume care taxau absurdităţile lumii româneşti din perioada tranziţiei erau menite să se acumuleze, căutam să saturez textul cu dovezi de netăgăduit ale absurdităţii moştenite cultural. Ştiam că această acumulare dă în final un efect tragic, pe care îl căutam. Mai mulţi cititori mi-au spus că l-au resimţit mai devreme; sunt mulţi cititori inteligenţi care văd foarte bine ideea literară. Un lucru pe care nu l-am văzut comentat de critică şi pe care l-am ascuns în text e legat de o scenă din capitolul 21, scena "execuţiei" lui Vespasian Moisa. E vorba de faptul că până şi "crucificarea" e un act neterminat. Totul e neterminat acolo: procesul nu e chiar proces, teoriile nu sunt chiar teorii, nici bătăile de stradă nu sunt "întregi", până şi "execuţia" e neterminată. Toate actele menţionate în carte sunt acte neîntregi, duse până la jumătate. E o caracteristică pe care am urmărit-o destul de consistent de-a lungul cărţii. Singurii care încearcă să facă totul în întregime sunt ofiţerii de informaţii, iar unul dintre cei care încearcă să facă treaba complet îşi pierde minţile, din două motive: (i) pentru că a fost expus unor teorii contradictorii; (ii) pentru că a încercat să facă ceva pe de-a-ntregul şi asta nu se poate în lumea românească (iată, altă glumă tristă). Cât despre final, aici sunt două întrebări. O dată e vorba despre finalul cărţii, apoi despre finalul lui Vespasian Moisa. Naşterea lui Vespasian Moisa e similară naşterii României moderne, din împreunarea unui destin transilvan cu unul muntenesc. Şi finalul lui este, figurat printr-o metaforă, o anticipare a ceea ce eu credeam acum un deceniu şi cred şi acum că se va întâmpla cu această construcţie politică, atunci când ea îşi va fi epuizat potenţialul. Finalul cărţii trebuia să fie ciclic, similar începutului, pentru a accentua sentimentul de repetare a istoriei, o istorie din care noi nu învăţăm nimic. Nu pentru că românii ar avea ceva special şi nu ar învăţa istoria, ci pentru că în general oamenii nu învaţă nimic din lecţiile trecutului. În sensul acesta, e vorba despre o carte nu neapărat românească. Ştiam încă din vara lui 2000 cum ar trebui să fie finalul şi ce obiectiv literar îşi propunea această carte. Acum mă bucur că am lucrat încet şi că, atunci când a apărut, a exprimat tot ceea ce doream să exprime.
M.M.: În proza ta am observat o oarecare revenire la motivul, eu l-am numit "mitul" bunicului. În Bunicul s-a întors la franceză ai pus în scenă un bunic cam depăşit care nu renunţă la ideea de a-şi scrie memoriile în pofida barierelor lingvistice care ar apărea (de fapt, culturale). În Miruna..., găseşti un bunic care aşteaptă o viaţă întreagă să îşi poată spune poveştile cuiva, poveşti în care amestecă istorii personale cu istorii cu valoare documentară. În Vincent nu există bunici, există doar module contemporane prezentului. Îmi pare aici că găsesc urme de nostalgie, sau o durere a trecutului neîmplinit, reactivat în formule depăşite sau pur şi simplu simultan prezentului. Cum să vedem cele trei dimensiuni temporale în structura prozei tale?
B.S.: Nu m-am gândit niciodată la asta, la "mitul" bunicului. Cred ca nevoia noastră de a ne defini printr-o apartenenţă la o anumită comunitate, care respectă şi trăieşte în interiorul unei anumite tradiţii, e o caracteristică generală, nu e doar o trăsătură sud-est europeană. Nu cunosc pe nimeni care să nu fie ataşat într-un fel făţiş sau secret unui anumit grup social, profesional, etnic sau religios. Simt că suntem profund legaţi de trecutul nostru, de tot ceea ce trecutul ne-a transmis şi a făcut din noi. De acolo începe totul, de la cât anume preluăm sau respingem din tradiţia noastră. La un moment dat am scris că sunt întâi de toate geometru, înainte de a fi român, o afirmaţie care mai mult a ridicat întrebări decât a clarificat ceva. Dar lucrurile pot fi explicate în mai mare detaliu. Simt că faptul că provin, pe linie maternă, din familia unui supravieţuitor al bătăliei de la Rahova, care se numea Constantin "Banu" Şerban, trebuie să fie cumva important. Faptul că pe linie paternă provin din familia unui mureşean care şi-a căutat de muncă la sud de Carpaţi în anii '20, pentru a muri în 1945, în urma unui incident de front, trebuie să fie important pentru ceea ce sunt eu, la atâtea decenii distanţă. Numele lui era Nicolae Suceavă. Faptul că pe linie academică, am studiat geometrie diferenţială la Bucureşti în tradiţia unor geometri care şi-au scris teza de doctorat cu Gaston Darboux sau Tullio Levi-Civita este de asemenea important. Şcoala aceasta matematică mi-a transmis anumite valori de natură etică, şi aceste valori trec inevitabil şi în literatura pe care o scriu. Eu mi-am pregătit şi susţinut teza de doctorat în Statele Unite cu un matematician, Bang-Yen Chen, a cărui tradiţie academică îşi datorează filiaţia de la Kentaro Yano, care a lucrat în anii '30 cu Elie Cartan, colegul de universitate al lui Gheorghe Ţiţeica în ultimii ani ai secolului XIX, întemeietorul şcolii de geometrie diferenţială de la Bucureşti, după 1903... Toate aceste date se strâng laolaltă şi îmi transmit un anumit raport cu tradiţia, cu trecutul istoric sau academic. Ceea ce văd eu nu poate fi despărţit de aceste experienţe, de această moştenire asumată. Ajungem să vedem cu ochii trecutului şi să percepem tot ceea ce ni se întâmplă ca şi cum am vedea cu o retină filtrând lumina la timpul trecut. Cred ca unele dintre personajele mele au fost esenţiale pentru acoperirea acestor teme. Probabil tu ai decriptat în aceste texte forma literară a felului cum eu discut problema identităţii.
M.M.: Ce înseamnă istoria pentru tine? Istoria reală, apoi cea ficţională. Cum integrezi istoria în ficţiune? (mă refer şi la ultima parte din Venea... şi la Miruna...) Ce înseamnă istoria în Vincent...?
B.S.: Într-o oarecare parte am răspuns acestei întrebări, dar mai e ceva de spus... Mi-e frică de istorie, în sensul în care ne poate fi frică de maşini, pentru că pot produce accidente. Aşa se vede subiectul cu ochii cuiva din generaţia aceea care avea 20 de ani în 1989. Am asistat la evenimente cruciale în diverse momente, şi nu doar la revoluţie... Cum ar fi fost 13 iunie 1990, când am fost în Universitatea Bucureşti, sau mineriada din 1991, când am fost în stradă, mergând şi venind de la Universitate. A fost un moment foarte dur, când eu am avut sentimentul că hoardele minerilor au fost scăpate din mână de cei care-i controlaseră şi plătiseră atâta vreme. Mai târziu, eram în Statele Unite şi am resimţit profund tragedia atentatelor din septembrie 2001. Cred că integrarea istoriei în ficţiune şi cât anume păstrezi real din istoria redată în carte e cea mai dificilă parte a selectării materialului documentar pentru un roman. Poţi rata sau câştiga din această selecţie. Cred că depinde de la caz la caz, de la un manuscris la altul. Oricum, toate cărţile mele au de-a face cu istoria. Ar fi imposibil altfel. Am scris, în chip de încercări, şi lucrări situate într-un cadru abstract, aşa cum a fost nuvela intitulată Jurnal de pe o insulă ce nu a murit niciodată, publicată în 1990, sau Teama de amurg, din acelaşi volum. Şi mi s-a părut că aceste texte (mult influenţate de Franz Kafka, pe care ca adolescent l-am citit şi recitit) nu sunt la fel de puternice ca cele pe care le-aş putea scrie dacă aş pleca dintr-un cadru istoric mai bine precizat. Până şi la Vincent m-a interesat această situare.
M.M.: Care crezi că ar fi soluţiile de salvare ale unei literaturi române bune? Într-un interviu acordat lui Mircea Pricăjan spui următoarele: "Literatura noastră evoluează în acelaşi timp cu societatea, cu mentalităţile, cu lumea românească" şi puţin mai departe spui că ai proiecte pentru viitoarea generaţie. Care ar fi proiectele tale pentru viitor şi cum le sincronizezi cu realitatea actuală? (s-a schimbat România din 2004?)
B.S.: Îmi propun sa caut teme care să satisfacă două cerinţe simultan: (i) interesul publicului larg din România, cuantificabil în interesul editorilor români de a-mi publica lucrările; (ii) interesul editorilor din spaţiile culturale unde cărţile mele ar putea să intereseze. Cred că nu putem scrie doar pentru publicul de acasă, nici nu putem scrie doar pentru ceea ce editorii din afară ne cer. De acum, literatura română e situată altfel decât în 1927 sau în 1957. Provocările sunt mai mari, publicul e mai specializat şi mai exigent, ceea ce înseamnă că există un mai bun context pentru realizarea unui roman de substanţă şi calitate. Eu aşa văd lucrurile. Îmi doresc să încerc să scriu şi roman istoric, şi roman poliţist. E posibil să dureze mult timp până voi termina viitoarea carte, pentru că lucrez foarte încet. Dar am proiecte literare substanţiale.
M.M.: Este literatura postcomunistă o literatură postmodernistă? Care crezi că sunt efectele culturale ale căderii regimului comunist?
B.S.: Nu ştiu care e legătura dintre aceste două categorii, postcomunist şi postmodern. Dacă aş încerca să răspund, nu ştiu dacă aş opera cu cele mai potrivite definiţii pentru spaţiul nostru cultural. Cred că e încă prea devreme pentru a evalua şi sintetiza efectele culturale ale căderii regimului comunist.
M.M.: Ai început prin a scrie proză scurtă, care e mult mai concentrată. Este o interpretare corectă faptul că în aceste pagini se oferă o serie de alternative de existenţă la o realitate care nu are fie consistenţă, fie susţinere? Pare că ceea ce se lansează nu este o soluţie, ci o problemă. Care a fost intenţia ta?
B.S.: Majoritatea textelor de proză scurtă îşi propuneau abordarea unui stil impus nu atât de viziunea stilistică a autorului, ci de natura subiectului. Ritmul prozei, concentraţia de adjective, distanţa dintre "realitatea reală" şi nivelul de fantastic îngăduit în text, toate acestea vin din natura subiectului. Asta mi-am propus să ilustrez atât în Imperiul generalilor târzii şi alte istorii, precum şi în Bunicul s-a întors la franceză. Mi-am propus ca fiecare text să lase în urmă un semn de întrebare, să intrige, să captiveze de la prima pagină şi să lase în final interogaţia, punerea problemei. Nu ştiu dacă literatura îşi poate propune să ofere soluţii. Dar prin întrebările pe care îşi clădeşte discursul, literatura poate accede la un nivel de profunzime a viziunii pe care altfel nu ştiu dacă l-am atinge. Cât despre alternativele la existenţă, oare nu este aceste mijlocul cel dintâi prin care literatura funcţionează?
M.M.: Cum plasezi poezia în structura textelor tale? Ce înseamnă, de pildă, poemul Mai simplu, sau, unul dintre preferatele mele, Cântec de slavă? În ce măsură poezia reprezintă un răspuns la nevoia de literatură a publicului cititor?
B.S.: Poezia a fost o şcoală utilă, cea care m-a învăţat să scriu proză. A fost un util exerciţiu al limbajului, locul unde înveţi să-ţi respingi repetiţiile şi prolixitatea în favoarea preciziei. Din poezie am rămas cu aprecierea pentru portretul sintetizat, care să prezinte personajele dincolo de aspectul fizic, aşa cum Pasărea lui Brâncuşi ilustrează ideea de zbor, mai degrabă decât aspectul fizic al unei păsări. Portretele din volumul Năluci şi portrete au fost probabil cel mai util exerciţiu, care probabil că a fost relevant atunci când am realizat multitudinea de portrete din Venea din timpul diez. De asemenea, tema oraşului Bucureşti ca loc bizar al istoriei, nu neapărat de loc ales, ci de loc fără de reguli logice, a fost explorată iniţial într-un poem din Legende şi eresuri. Cred că am renunţat să citesc sau să scriu poezie atunci când am realizat că nu mai există public de poezie. Cred că nevoia de poezie a migrat în alte domenii, în alte forme de interacţiune cu forme ale frumosului care sunt tangente la categoria lirismului...
M.M.: Ce vezi în publicul cititor? Ce te mulţumeşte, ce te nemulţumeşte la cititorul român?
B.S.: Mă bucură faptul că încă există interes sincer pentru literatură din partea unui segment important al publicului. Mă bucură fiecare interpretare inteligentă şi fiecare sistematizare a diversităţii literare de azi într-un studiu al teoreticienilor. Îmi pare rău că durează uneori ani buni până când o carte ceva mai subtilă decât media ambientului e înţeleasă; cărţile excesiv de subtile nu sunt receptate de critica de întâmpinare în primul an de la apariţie, ceea ce probabil că e frustrant pentru tinerii scriitori, dacă ei izbutesc să ajungă până la tipar. Îmi pare rău când publicul e păcălit de propaganda cuiva cu funcţii publice sau de ieşirea către o parte a mass mediei a cuva influent care îşi face reclamă mascată. Îmi pare rău că o parte a publicului se lasă păcălit lesne să cumpere unele cărţi care, după scurt timp, se risipesc în eter precum aerul dintr-un balon cu săpun. Şi publicul inteligent de literatură poate fi manipulat aşa cum întregul electorat al patriei a fost manipulat la începutul anilor '90. Aş fi bucuros dacă publicul de literatură din România ar căpăta mai multă luciditate şi ar învăţa să nu mai creadă ce-i spun profeţii de cartier. Mai mult spirit critic şi mai mult gust pentru literatura inteligentă ar fi oricând binevenite.
M.M.: Cum simţi depărtarea şi apropierea de România? Este ţara din care ai pornit şi ţara în care te întorci, publici cel mai mult. Nu întreb acum o perspectivă a scriitorului Bogdan Suceavă, ci a românului, a profesionistului, a omului.
B.S.: România e locul pe care în urmă cu mulţi ani îl simţeam acasă. Cred că pe vremea aceea călătorisem prea puţin. Între timp am găsit şi alte guri de rai unde mă simt acasă într-un fel ciudat, de parcă aş fi regăsit paradisul, locuri situate fie în plin Pacific, nu departe de spaţiul de care s-a îndrăgostit Gauguin, altele în Antile, altele în munţii Americii de Nord. Cred că, întrucât multă vreme nu am avut cum să călătoresc, mi-am imaginat că România e singurul loc unde m-aş putea simţi acasă, dar asta nu mai e adevărat. Cât despre spaţiul unde public cel mai mult, cred că e firesc să fie aşa: în România am învăţat să fiu interesat de literatură şi multe dintre răspunsurile mele sunt influenţate de şcoala prin care am trecut. Cred că şi atunci când predau un curs de Fundamentele geometriei, sau un altul de Geometrie diferenţială, se simte ceva din tradiţia Universităţii Bucureşti, tradiţie pe care o aminteam mai sus, o tradiţie a cărei amprentă formativă nu ar putea fi neglijată de cei care au luat-o în serios. Tot astfel şi în sens literar, cred că inevitabil păstrăm amprenta spaţiului cultural în cere ne-am format. Legătura fiecăruia dintre noi cu evoluţiile din acest spaţiu ţine, totuşi, de o alchimie secretă în care eu nu cred că există reguli. Cu certitudine, însă, eu îmi văd drumul evoluând în legătură cu evoluţiile din acest spaţiu cultural.
(11-16 iunie 2010)