România după criză. Reprofesionalizarea

Citiți cuvântul editorilor despre această carte.


[...] Ce avem de făcut? Nu prea mult, dar ceva mai bine.

Ceea ce propune acest raport este lansarea unei dezbateri ample și aprofundate despre locul, rolul, formarea și valorificarea elitelor naționale. Avem nevoie să ne lămurim în privința noțiunilor cu care operăm și a țelurilor pe care dorim cu toții să le atingem.

Trăim într-o lume care începe să conștientizeze mai precis faptul că resursele Terrei de orice fel sunt limitate cantitativ. Fie că este vorba de rezervele de hidrocarburi, de erodarea biodiversității, de poluarea aerului, apei și solului sau de starea oceanului planetar, pragurile critice se măsoară acum în decenii, generând efecte previzibile pe parcursul vieții unei singure generații. Schimbările climatice demonstrabil cauzate de intervențiile nesăbuite ale omului asupra naturii se constată deja prin întețirea frecvenței și intensității fenomenelor meteorologice extreme. Cu o oarecare întârziere, comunitatea internațională s-a angajat în căutarea unor soluții raționale și realiste la sfidările globale. Un astfel de răspuns se găsește în formularea și demararea punerii în practică a conceptului de dezvoltare durabilă, care statuează principiul solidarității între generații în privința folosirii responsabile a resurselor Planetei Pământ.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, care a fost însușită de Guvern în noiembrie 2008, stabilește obiective precise la orizontul anilor 2013, 2020 și 2030 pentru restabilirea și menținerea unui echilibru rațional și stabil între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural într-un mod pe care societatea îl poate înțelege și accepta. Spre deosebire de alte exerciții de proiectare strategică realizate în trecut, există o doză substanțială de siguranță că, de această dată, Strategia nu va sfârși prin a aduna praful prin sertare uitate. Elaborarea ei a reprezentat o obligație asumată de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, iar implementarea va fi monitorizată în continuare atât de autoritățile de la Bruxelles, cât și pe plan național. Consiliile create în acest scop la nivelul puterii executive și, respectiv, al societății civile, sub egida Academiei Române, vor trebui să prezinte rapoarte anuale Parlamentului României și - odată la doi ani - Comisiei Europene. Se intră astfel într-o dinamică ce nu poate fi eludată.

Dacă, sub raport cantitativ, orice evaluare obiectivă indică natura finită a resurselor de care dispunem, perspectiva este practic nelimitată atunci când vorbim despre potențialul enorm al schimbărilor calitative. Cel mai convingător se confirmă această aserțiune pe tărâmul gestionării inteligente, cu ochii spre viitor, a capitalului uman.

Într-o perioadă în care resursele financiare ale statului sunt drastic limitate ca urmare a crizei globale, este nevoie de o folosire mai înțeleaptă a mijloacelor de care dispunem, atâtea câte sunt. Nu mai suntem în situația de a impune sacrificii insuportabile din partea unei întregi generații în numele unui iluzoriu «viitor luminos». Există rezerve pe care n-am știut să le folosim în mod eficient până acum. Va trebui să reducem risipa, să renunțăm la încurajarea iresponsabilă a unui consumism excesiv, care nu este susținut de o creștere proporțională a productivității. Dar nici nu se poate periclita dezvoltarea țării și bunăstarea cetățenilor ei acum și în viitor prin amputarea excesivă a resurselor destinate domeniilor de care depinde menținerea României în cursa pentru dobândirea și păstrarea accesului la binefacerile civilizației moderne.

Ierarhizarea rațională a alocării de resurse presupune în mod necesar o reevaluare a priorităților și o reeșalonare a acestora în timp. În unele cazuri, atingerea obiectivelor care ni se păreau realiste în urmă cu câteva luni va trebui să fie amânată, iar obiectivele însele vor trebui să fie redimensionate. Trebuie să fim conștienți însă de faptul că, în cazul specific al României, există priorități de la care nu se poate abdica prea ușor. Nu vom realiza mare lucru prin reduceri procentuale uniforme de resurse în toate domeniile fără a cântări cu grijă ce este și ce nu este de importanță fundamentală pentru viitor. Oricât de serioasă și profundă ar fi criza actuală, ea nu va dura la nesfârșit. Dacă această criză ne-a surprins pe toți, reluarea unei creșteri normale - poate în alți parametri - nu trebuie să ne prindă la fel de nepregătiți. Ar fi de dorit, deci, ca soluțiile de avarie să fie concepute astfel încât să evite repercusiunile negative pe termen mediu și lung. Și invers, înțelegerea înțeleaptă a ceea ce este esențial pentru asigurarea unui curs ascendent continuu trebuie să modeleze într-un raport cibernetic de feedback acțiunile întreprinse în imediat. Cu toate incertitudinile prezentului, un lucru rămâne sigur: în orice împrejurare, calitatea factorului uman va fi hotărâtoare.

Planurile și strategiile naționale elaborate în perioadele pre- și postaderare la UE, deși meritorii în multe privințe, păcătuiesc tocmai prin faptul că tratează aceste aspecte în mod disparat, în absența unui cadru conceptual unificator. Considerăm că noțiunea de dezvoltare durabilă poate oferi un asemenea cadru. În lumina tendințelor demografice îngrijorătoare, accentuate de fenomenul migrației, și a performanțelor încă nesatisfăcătoare în domeniile educației și cercetării, trebuie să repetăm mereu întrebarea: cu cine și pentru cine construim România de mâine? Doar îmbinarea organică a voinței politice cu metoda științifică orientată spre rezultat ne poate oferi un răspuns valabil.

Un serios studiu recent (Andrei Postelnicu, The Hottest Commodity: How Emigrants Can Be a Country's Most Valuable Resource, GMAP-I Thesis, The Fletcher School, Tufts University, US, July 2008. - n.edit.) relevă potențialul considerabil pe care îl oferă migrația inversă a persoanelor cu înaltă calificare și deprinderi antreprenoriale, care sunt în măsură să-și valorifice competențele, capitalul și cunoștințele acumulate în timpul șederii în străinătate pentru propășirea în modernitate a țării de origine. Pornind de la studii de caz bine documentate și susținute de date statistice, autorul pledează pentru încorporarea în strategiile de dezvoltare durabilă pe plan național a unor secțiuni distincte care să facă legătura între trei elemente cruciale: încurajarea revenirii în țară a emigranților, angrenarea diasporei proprii în programele de modernizare și menținerea unor investiții substanțiale în educație, formare profesională permanentă și cercetare. O asemenea viziune strategică menită «să transceadă ciclurile electorale și inițiativele populiste cu bătaie scurtă» trebuie să pornească de la aprecierea că «avantajele unei asemenea abordări - chiar dacă eficacitatea ei se dovedește doar parțială - nu pot fi ignorate într-o economie globală în care talentul uman devine cu repeziciune "marfa" cu cea mai mare căutare». (Op. cit., pp. 60-61. - n.edit.)

Acestea fiind zise, soluționarea problemelor reale cu care se confruntă România trebuie căutată în primul rând acasă. Demersul pe care îl propunem constă într-un exercițiu inovator de proiectare a cadrului conceptual privind formarea și dezvoltarea resurselor umane într-o Românie europeană, racordată la cerințele societății viitoare bazate pe cunoaștere și inovare permanentă într-un context dinamic și competitiv. În esență, se pornește de la premisa că soluțiile optime nu pot fi decât cele integratoare, bazate pe o abordare interdisciplinară și multisectorială, la confluența factorilor demografici, educaționali și de cercetare / inovare, luând totodată în considerare cerințele dezvoltării economice, stabilității politice, echității sociale și protejării mediului.

Ar fi prezumțios să venim acum, când ne aflăm abia la început de drum, cu un proiect alternativ care să corespundă acestor cerințe. Contribuțiile de autor la acest raport-culegere conțin, pe lângă o analiză sobră a realităților României de azi, numeroase propuneri și recomandări concrete, menite să ofere o bază de reflecție serioasă și responsabilă.

Prin acest raport am dori să inițiem o dezbatere națională, un fel de competiție de idei care, într-o formă adecvată, ar putea să se regăsească în politici publice coerente, acceptabile social și sustenabile prin resursele pe care putem conta.

Există încă în România oameni dispuși să slujească ideea de țară mai presus de orice alte preferințe. Doar o parte dintre aceștia simt nevoia să se afirme pe plan politic. În chip modest, cu smerenie și tenacitate, milioane de cetățeni români care se simt cu adevărat stăpâni pe meserie vor continua să-și vadă de treabă, să creeze și să producă în condiții mai mult sau mai puțin prospere, indiferent de teoriile sau doctrinele ce pot fi la modă la un moment dat. Ar fi însă mare păcat ca acest potențial imens să nu fie folosit în continuare la adevărata sa valoare. Fie că este vorba de un matrițer supercalificat, de un întreprinzător plin de idei sau de un inframicrobiolog de geniu, apartenența la elita națională este dobândită prin performanța individuală care nu se înscrie în tipare prestabilite.

Valorile autentice nu-și clamează superioritatea, iar competiția dintre ele nu este nici stridentă și nici distructivă. Argumentul științific, demonstrația excelenței prin fapte primează asupra pornirilor emoționale și se validează prin caracterul măsurabil, verificabil și reproductibil al rezultatelor. [...]


[...] III.C Câteva soluții pentru ieșirea din criză și dezvoltarea durabilă a României

Așa cum s-a afirmat anterior, soluțiile sunt simple și la îndemână. Ele au fost conturate în ultimul deceniu de numeroși specialiști români sau străini și nu au elemente de absolută noutate, fiind aceleași care au scos din marasm sau din dezastru și au asigurat viitorul multor din actualele state dezvoltate (de la Japonia și Germania la Irlanda și Coreea de Sud).

Există un set clar de măsuri pe termen scurt, mediu și lung care vor trebui să-și găsească locul într-o viitoare Strategie Națională de Dezvoltare Socio-Economică Durabilă pe următoarele decenii:
1. Refacerea potențialului industrial al țării, în paralel cu dezvoltarea serviciilor și cu orientarea spre ramurile producătoare de valoare adăugată înaltă, spre crearea de locuri de muncă stabile și bine remunerate, și spre conservarea și ameliorarea mediului natural prin introducerea de tehnologii nepoluante.
2. Dezvoltarea modernă a mediului rural în jurul unor centre focalizatoare prin eficientizarea producției agricole, încurajarea unor multiple activități adiacente sau complementare, reînvierea la un nivel calitativ superior a unor meșteșuguri și îndeletniciri tradiționale.
3. Investiții substanțiale în cercetare, creație tehnico-științifică, în cultură și în societatea bazată pe cunoaștere.
4. Modernizarea sistemului educațional pe baza unor principii esențiale: școala secundară (liceele, școlile de arte și meserii) trebuie să fie interactivă și axată pe valorificarea capacităților individuale ale elevilor, punând în plus bazele unei culturi generale solide; școala terțiară (universitățile) trebuie să-și ancoreze programele în realitățile și nivelul de cunoștințe ale mileniului trei, accentuând multidisciplinaritatea tuturor profesiunilor și domeniilor actuale; aplicarea principiului învățării pe tot timpul vieții (atât în profesia de bază, cât și pentru o eventuală schimbare a acesteia).
5. Conceperea judicioasă a infrastructurii naționale, mai ales a căilor de transport și comunicații și a punctelor de tranzit, pentru a satisface atât nevoile comunitare europene, cât și pe cele de dezvoltare și revitalizare naționale.
6. Sprijinirea prin programe coerente a micilor industrii producătoare de bunuri cu valoare ridicată (inclusiv artizanatul și mărfurile de lux) și a turismului menit să pună în valoare obiectivele istorice, artistice și naturale ale țării.
7. Transformarea dezideratelor de protecție a mediului într-o adevărată industrie care creează locuri de muncă și aduce beneficii pe termen lung (purificarea apelor și conservarea solului, împăduriri pe 2 milioane de hectare în următorii 35 de ani, înființarea și stricta gestionare a ariilor naturale protejate: rezervații, parcuri naționale, parcuri naturale etc.).
8. Îmbunătățirea radicală a accesului la informații de interes public și stimularea dezbaterii critice a problemelor curente și de perspectivă ale dezvoltării societății moderne, precum și a ideilor noi aflate în circulație.
9. Refacerea, modernizarea și eficientizarea sistemului medical și de asigurări sociale, în conformitate cu standardele europene și cu cerințele societății românești a mileniului trei.

În cele ce urmează se va încerca o scurtă argumentare și explicitare a acestor deziderate esențiale pentru o țară și o națiune care doresc să aibă un viitor. Cât despre realizarea lor concretă, ea nu este nici pe departe atât de dificilă pe cât pare. În cele mai multe cazuri, aportul statului s-ar reduce la o legislație favorabilă atingerii obiectivului respectiv, la anumite facilități compatibile cu operarea unei economii de piață concurențiale, la coordonarea și utilizarea responsabilă a fondurilor europene care sunt dirijate cu prioritate spre asemenea obiective. Numai în unele cazuri (sistemul educației, al sănătății, al asigurărilor sociale, al cercetării științifice în domenii de interes național, al culturii) ar fi nevoie de fonduri de la buget și de o politică de sprijin pe termen lung. Dar acesta este rolul unui stat, chiar și în condițiile apartenenței la Uniunea Europeană.

În următorii ani, România va trebui să identifice și să încurajeze dezvoltarea acelor produse sau servicii specifice, «de nișă» care dau contur brand-ului de țară. Se pot invoca în această privință exemplele Belgiei, Irlandei și Ungariei. Belgia, o țară cu jumătate din populația României, este susținută economic în proporție de 60% de trei industrii: cea a prelucrării diamantelor (locul I în lume); cea a producerii de bere de calitate (242 de sortimente, locul I în lume); cea a producției de specialități de ciocolată fină (locul I în lume). Belgia exportă asemenea produse în 100 de țări și cifra de afaceri a acestor industrii depășește anual câteva zeci de miliarde de dolari. Irlanda a devenit în ultimii 20 de ani un mare producător mondial de echipamente electronice de înaltă calitate în urma unor eforturi susținute, desfășurate în timp, pentru calificarea superioară a forței de muncă specializate. Ungaria a trecut recent la producția pe scară largă (preluând tehnologie din Italia) de machete aeronavale de colecție, o industrie care îi aduce peste 1 miliard de dolari anual și este total nepoluantă! Și exemplele pot continua.

Proporția persoanelor a căror principală sursă de venit este munca în agricultură depășește în România de 5 până la 10 ori procentajul populației agricole din celelalte țări membre ale Uniunii Europene. Absorbția excedentului de forță de muncă din agricultură și îndrumarea sa spre activități aducătoare de venituri sigure și stabile, în primul rând în sfera serviciilor, devine astfel o prioritate în procesul de modernizare a României. Și în acest caz există modele europene demne de urmat, s-a acumulat o experiență prețioasă, ce poate fi aplicată cu succes pentru transformarea mediului rural din România și ridicarea populației sătești la o viață civilizată. Țări ca Belgia și Austria au încurajat transformarea fermelor tradiționale în pensiuni pentru agroturism, ceea ce le aduce, după calculele economiștilor englezi, un venit de 15-25 de ori mai mare decât cel pe care l-ar fi putut primi din vânzarea produselor animaliere ori vegetale obținute de pe suprafețele respective.

Guvernele grec și ceh, spaniol și italian s-au folosit din plin de banii Uniunii Europene pentru a-și recondiționa obiectivele turistice naționale și a completa elementele infrastructurii de transport și comunicații.

Creșterea substanțială a rolului activităților de cercetare științifică, inovație și dezvoltare tehnologică nu este doar o chestiune de prestigiu național, ci și o condiție necesară a racordării României la dinamica economiei europene și mondiale într-un context concurențial tot mai accentuat. Pentru a putea ține pasul cu exigențele neiertătoare ale pieței, existența unei baze proprii de cercetare este imperativă în efortul unei țări de a-și croi nișe de excelență și de a dobândi și menține un loc fruntaș în cursa permanentă de reînnoire tehnologică. În această privință, obiectivele-țintă stabilite prin Strategia Lisabona a Uniunii Europene sunt deosebit de ambițioase și se sprijină pe instrumente de finanțare generoase. Nu numai în toate cele 26 de state dezvoltate, dar și în China, India, Rusia, Brazilia, Malaysia, cercetarea științifică este sprijinită, încurajată și finanțată direct de stat, pe lângă inițiativele particulare. Până și în SUA și Anglia, campioanele privatizării cercetării tehnico-științifice, guvernele o sprijină cât se poate de direct prin enorme comenzi de stat făcute preferențial companiilor care investesc masiv în cercetarea științifică și în tehnologiile moderne.

Este salutar faptul că, în cazul României, Strategia națională în domeniul cercetării, dezvoltării și inovării pentru perioada 2007-2013 reafirmă rolul statului în acest domeniu: acela de a crea condiții pentru acumularea cunoașterii și aplicarea acesteia în interesul societății prin inovare. Documentul oferă baza pentru organizarea sistemului, identifică principalele priorități și recomandă modalități practice prin care se va concentra investiția publică în cercetare și dezvoltare pentru susținerea inovării în următorii ani.

Transformarea protecției mediului într-o «industrie» generatoare de profit este una din marile surprize pe care le-au rezervat statele dezvoltate restului lumii în ultimele 2-3 decenii. Japonia, Germania, Noua Zeelandă, Franța, Italia (de Nord), Elveția, țările scandinave, Olanda, Coreea de Sud, Austria, Irlanda, Scoția, Canada fac investiții masive în depoluarea apelor și a solului, în asanarea marilor aglomerări urbane, împăduriri pe suprafețe întinse, promovarea speciilor autohtone. Sondajele de opinie indică o creștere constantă a preferinței populației din aceste țări pentru un ambiant curat, pentru o relație mai prietenoasă și mai armonioasă între om și natură. Mai mult, în paralel cu aplicarea principiului «poluatorul plătește», cetățenii acestor țări, mai ales în Uniunea Europeană, se declară dispuși să accepte internalizarea, în prețul produselor și serviciilor curente, a costurilor pe care le implică acțiunea de conservare și ameliorare a calității mediului înconjurător. Cu sprijinul masiv al populației și al Parlamentelor naționale, reglementările UE în materie de mediu devin tot mai exigente. România, ca membră a Uniunii Europene, nu poate decât să se alinieze la aceste tendințe, nu dintr-un reflex mimetic, ci având conștiința clară că aceasta este singura cale de urmat pentru asigurarea sănătății și bunăstării generațiilor prezente și viitoare. Este de așteptat ca guvernele viitoare ale României să tragă învățămintele necesare din experiența altor țări europene și să acorde o atenție sporită, precum și resursele necesare pentru acțiunile de ocrotire și îmbunătățire a mediului natural. O asemenea schimbare de atitudine este cu atât mai necesară într-o țară ca România, unde suprafața pădurilor este în continuă scădere, iar cea a terenurilor degradate unde se efectuează împăduriri s-a redus la o cincime în ultimele două decenii - singura țară europeană ex-socialistă unde retrocedarea pădurilor s-a făcut haotic, fără să fi fost însoțită de o legislație de protejare adecvată a fondului forestier.

Dar, pentru ca toate aceste măsuri să devină realitate, pentru ca strategiile de dezvoltare durabilă să fie cu adevărat implementate, trebuie să existe voință politică. Ea nu se naște de la sine în nici o țară, ci trebuie să rezulte dintr-o presiune crescândă a opiniei publice, care să dea contur unui consens național.

Nicăieri acest adevăr nu se verifică mai bine decât în domeniul în care statul are un rol primordial: educația și formarea profesională. Aici resursele vor trebui să fie alocate în baza unor politici care probează valoarea adăugată sau creată de școală la oricare dintre nivelurile de învățământ. România trebuie să-și propună și să realizeze o strategie a învățării pe parcursul întregii vieți care să reunească serviciile educaționale create prin intervenția părinților și prin oferta educațională a sistemului formal de învățământ.

Problema capătă o acuitate deosebită în condițiile în care, potrivit constatărilor Ministerului Educației și Cercetării, rata abandonului școlar s-a dublat între 1997 și 2004, liceele au laboratoare caricaturale și biblioteci scheletice, universitățile particulare (și unele de stat) scot pe bandă rulantă posesori de diplome în loc de specialiști, în 2007 elevii și studenții români citeau în medie o carte pe an, iar 60% din adolescenți considerau școala o formalitate inutilă.

Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor în domeniile educației și cercetării constata în 2007 că performanțele singulare remarcabile ale unor elevi, studenți și profesori nu sunt nici pe departe ale întregului învățământ secundar și terțiar din România. Că 95% din cursuri se țin în clase și puținele acțiuni interactive în afara școlii nu sunt încurajate de inspectoratele școlare, preocupate de prezența fizică în bănci, și nu de mentalul elevilor. Că prea puține unități de învățământ superior din România sunt competitive, potrivit criteriilor obiective acceptate pe plan internațional: lucrări apărute sau citate în publicații de prestigiu, invenții sau procedee brevetate etc. Că absolvenții de universități românești ajunși să lucreze într-o economie bazată pe cunoaștere au prea puține cunoștințe despre stadiul actual al domeniului lor. Că istoria României este predată separat, fără interacțiuni cu istoria universală. Că științele naturale rămân materie moartă, fără legătură vizibilă cu viața zilnică, și asta într-o lume în care ecologia a devenit o valoare de bază a statelor dezvoltate și a civilizației europene.

Or, lucrul cel mai deranjant este acela că așa ceva nu ar trebui să se întâmple în România, țară cu tradiții valoroase în domeniul educației, datorate, în primul rând, moștenirii lui Spiru Haret sau, mai bine zis, a legii nescrise a lui Haret: marele matematician și-a legat numele de introducerea învățământului modern în România, care a pus bazele unei școli caracterizate de răspundere, seriozitate, disciplină, cunoștințe riguroase și personal calificat. În timp ce Haret încorpora în acest model ideea de «mașină bine pusă la punct», în conformitate cu vederile din cartea sa intitulată Mecanica socială, el manifesta, pe plan emoțional și cultural, o pasiune fără limite pentru idealurile de emancipare a societății.

Dar mai există o lege nescrisă și puțin cunoscută a lui Haret. Conform ei, se reformează școala modernizând-o la un moment dat, iar după 25-30 de ani (saltul unei generații), se obține un moment de înflorire economică, socială și culturală a țării. Un asemenea salt a avut loc din 1910 până în 1935, an ilustrativ pentru cel de-al patrulea pas rodnic pentru progresul modernizării în România. Oare legea lui Haret nu ne ajută la identificarea datelor relevante pentru progresul profesionalizării în țara noastră? Întrucât profesionalizarea este inseparabilă de modernizare, se obține următorul tablou:
1864: momentul Cuza. Reformă școlară, considerată un succes de specialiștii străini. Un deceniu după aceea, o delegație japoneză care lucra la proiectul de modernizare a perioadei Meiji a venit în România să se documenteze asupra organizării școlii elementare.
1880 (16 ani mai târziu): momentul Carol, după Independență. Roadele vizibile ale momentului Cuza se materializează în noi investiții în învățământ, esențiale pentru ridicarea liceelor (unele licee-internat) la un înalt nivel de calitate.
1910 (peste 30 de ani): momentul Haret. Cea mai profundă și eficace reformă școlară. În orașe și localități, stilul arhitectural al școlii Haret, cu cărămizi roșii, devine emblema centrală a societății.
1935 (încă 25 de ani): instituția școlară la maturitate. Ocuparea unei catedre de liceu devine eveniment național (Ion Barbu obține o catedră la Giurgiu!). Curând însă, societatea românească intră într-un vârtej de conflicte care duc la erodarea instituțiilor, învățământului și profesionalizării.
1960 (peste 25 de ani): cadrele din cercetare și educație formate în procesul de modernizare antebelică sunt folosite la reînvierea profesionalismului, în mod limitat și sub control riguros. Nu durează mult: în 1971 revine valul ideologizant, antiprofesionalist, care va constitui începutul declinului.

Mutând centrul atenției în alte regiuni ale lumii, descoperim legea lui Haret la lucru în apariția «dragonilor» asiatici. În patru cazuri (Singapore, Hong Kong, Taiwan și Coreea de Sud), salturile economice sunt precedate de investiții masive în educație și de reforme ale învățământului și cercetării. Europa are și ea dragonii săi: Irlanda și Finlanda. Și în cazul lor se aplică legea lui Haret dar, în a doua jumătate a secolului XX, saltul calitativ dintre generații se reduce la circa un deceniu. Deci roadele impulsului educațional combinat cu cercetarea pot fi culese mai repede.

În secolul XXI, globalizarea se manifestă ca o cursă cu circa 150 de alergători. Este un adevărat maraton, un efort pe termen lung. În vârf se află plutonul celor 15 state foarte dezvoltate, urmat de plutonul secund, compus din alte 20-30 de țări - cele emergente. Un caz devenit exemplu clasic este cel al Coreei de Sud. În timp, de la un maraton la altul, a ajuns din coadă la vârf. A fost pe rând subdezvoltată, în curs de dezvoltare, emergentă și apoi dezvoltată. A trecut prin ocupații și războaie. Astăzi deține poziția 11 în domeniul economic. Dar e a patra (după Japonia, SUA și China) în materie de brevete. Toate statele din plutonul fruntaș vor da aceeași explicație a succesului lor: cercetare și dezvoltare, școală și instruire. Formarea de profesioniști. Este reconfortant pentru mulți să vadă că plutonul de vârf cuprinde, alături de giganți, numeroși competitori de statură mică sau mijlocie. Elveția le-a dat această asigurare. Iar acum, un stat mai mic, Singapore, este în primii zece ca venit pe cap de locuitor.

Ilustrativă pentru evoluția maratonului internațional este comparația între România și Coreea de Sud. Timp de 20 de ani (1960-1980), Coreea de Sud figura în statisticile Băncii Mondiale cu un produs național inferior României. În anii '60, decalajul era uriaș. În 1968, PIB-ul Coreei de Sud era de 10 ori mai mic decât al României. În anii '70, Coreea, vindecându-și rănile războiului, își începea ascensiunea. În 1972, raportul față de România nu mai era 1:10, ci 1:6. În 1976 era 1:2, în 1980 era aproape 1:1, iar în 1981, Coreea devansa România pentru prima oară. Sfârșitul deceniului: în 1989, raportul era 4:1 în favoarea statului asiatic. Începe cursa frenetică a Coreei, care, în anii '90, intră în categoria țărilor cu un produs național pe cap de locuitor de 10 ori mai mare decât cel al României, raport ce se menține constant între 1995 și 2000. Revenirea în cursă a României în 2005 reduce această proporție la 4:1; însă, în 2007, Coreea de Sud iese din categoria țărilor emergente (în care România nici nu figurează) și intră în plutonul țărilor dezvoltate.

Faptul că putem vorbi deschis despre aceste cifre impresionante și comparații alarmante este, în sine, binevenit. O dezbatere sobră, bazată pe fapte, fără nostalgii și iluzii, ne oferă posibilitatea de a identifica problemele cu care ne confruntăm, de a stabili o ierarhie rațională de priorități și de a purcede apoi la căutarea, cu instrumentele științei, a soluțiilor optime pentru viitor. Primul pas în această direcție este conștientizarea aprofundată a situației în care ne aflăm, a motivelor care au determinat această stare de fapt, urmând ca, pe această bază, să decelăm avantajele comparative ale României în maratonul global.

Poporul român, situat la încrucișare de drumuri și la intersecția zonelor de dominație sau influență a cel puțin trei imperii, a trecut cea mai grea probă a istoriei, aflându-se după două mii de ani tot în limitele spațiului de origine, păstrând limba creată și perfecționată de atâtea generații. A fost un adevărat «miracol», așa cum îl consideră, în cartea sa, istoricul Gheorghe Brătianu.

Ceea ce a caracterizat istoria românilor rămâne constanța năvălirilor, războaielor și influenței forțelor dominante din exterior. Strategia supraviețuirii în aceste condiții a cuprins și sporadice rezistențe eroice, lupte pline de sacrificii, dar, mai ales, lungi perioade de așteptare, construite pe un relativism profund, dublat de o persistentă încredere în «vremelnicia» catastrofei suferite. În acest cadru a dominat apelul la mijloace pașnice, negocieri și compromisuri, căutarea formulelor de acomodare și de minimalizare a pierderilor, obsesia căilor de păstrare a identității sub povara ocupației sau abuzului puterilor vecine. Întreg Evul Mediu românesc este caracterizat de această atitudine, pe care o vom regăsi și în epoca modernă.

Pentru portretul caracterului specific al românilor sunt importante de reținut, ca efect al acestei strategii repetate, răbdarea, găsirea prin istețime a formulelor intermediare, evitarea bătăliilor ce nu pot fi câștigate, neîncrederea în asocieri durabile, capacitatea de a inova și de a oferi soluții de moment. Dar costul în termeni de «caracterologie» există și el. Astfel, se dezvoltă, pe de o parte, gustul improvizării și, pe de altă parte, neîncrederea în proiecte pe termen lung, specifice civilizației occidentale.

Din punctul de vedere al profesionalismului, capacitatea de inovare este prețioasă, ca și rapiditatea acomodării. În același timp, improvizația temporară, devenită cel mai adesea permanentă, este dăunătoare. Rezerva față de «termenul lung» și neimplicarea sunt, de asemenea, în contradicție cu cerințele profesionalismului.

De aceea, oricât de interesante ar fi «tehnologiile populare», rod al improvizației creatoare, ele nu pot suplini implicarea conștientă în cursa pentru civilizație și dezvoltare, adică exact ce a lipsit țărilor românești până în epoca modernă, când intrarea în această competiție a fost opera unor elite remarcabile, dar prea puțin numeroase.

În condițiile actuale, este esențial ca România, reînnodând legătura cu tradițiile luminate ale trecutului și debarasându-se totodată de balastul unor idiosincrazii remanente, să-și contureze identitatea proprie în concertul națiunilor libere și democratice ale Europei Unite. Reintegrarea firească în spațiul civilizației europene s-a făcut cu eforturi și sacrificii, adesea dureroase, uneori inutile. Dar s-a făcut!

Nu ne rămâne decât să punem în valoare, cu perseverență și înțelepciune, resursele de care dispunem. Cu atât mai mult cu cât potențial există, măcar în ceea ce privește factorul uman. Chiar și astăzi, elite creative și profesioniști de marcă nu lipsesc României. Sunt reduse numeric, dar compensează cantitatea prin valoare - numai că trebuie să li se redea locul pe care îl merită într-o societate modernă, orientată spre viitor. [...]