România după criză. Reprofesionalizarea

Citiţi cuvântul editorilor despre această carte.


[...] Ce avem de făcut? Nu prea mult, dar ceva mai bine.

Ceea ce propune acest raport este lansarea unei dezbateri ample şi aprofundate despre locul, rolul, formarea şi valorificarea elitelor naţionale. Avem nevoie să ne lămurim în privinţa noţiunilor cu care operăm şi a ţelurilor pe care dorim cu toţii să le atingem.

Trăim într-o lume care începe să conştientizeze mai precis faptul că resursele Terrei de orice fel sunt limitate cantitativ. Fie că este vorba de rezervele de hidrocarburi, de erodarea biodiversităţii, de poluarea aerului, apei şi solului sau de starea oceanului planetar, pragurile critice se măsoară acum în decenii, generând efecte previzibile pe parcursul vieţii unei singure generaţii. Schimbările climatice demonstrabil cauzate de intervenţiile nesăbuite ale omului asupra naturii se constată deja prin înteţirea frecvenţei şi intensităţii fenomenelor meteorologice extreme. Cu o oarecare întârziere, comunitatea internaţională s-a angajat în căutarea unor soluţii raţionale şi realiste la sfidările globale. Un astfel de răspuns se găseşte în formularea şi demararea punerii în practică a conceptului de dezvoltare durabilă, care statuează principiul solidarităţii între generaţii în privinţa folosirii responsabile a resurselor Planetei Pământ.

Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, care a fost însuşită de Guvern în noiembrie 2008, stabileşte obiective precise la orizontul anilor 2013, 2020 şi 2030 pentru restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional şi stabil între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural într-un mod pe care societatea îl poate înţelege şi accepta. Spre deosebire de alte exerciţii de proiectare strategică realizate în trecut, există o doză substanţială de siguranţă că, de această dată, Strategia nu va sfârşi prin a aduna praful prin sertare uitate. Elaborarea ei a reprezentat o obligaţie asumată de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene, iar implementarea va fi monitorizată în continuare atât de autorităţile de la Bruxelles, cât şi pe plan naţional. Consiliile create în acest scop la nivelul puterii executive şi, respectiv, al societăţii civile, sub egida Academiei Române, vor trebui să prezinte rapoarte anuale Parlamentului României şi - odată la doi ani - Comisiei Europene. Se intră astfel într-o dinamică ce nu poate fi eludată.

Dacă, sub raport cantitativ, orice evaluare obiectivă indică natura finită a resurselor de care dispunem, perspectiva este practic nelimitată atunci când vorbim despre potenţialul enorm al schimbărilor calitative. Cel mai convingător se confirmă această aserţiune pe tărâmul gestionării inteligente, cu ochii spre viitor, a capitalului uman.

Într-o perioadă în care resursele financiare ale statului sunt drastic limitate ca urmare a crizei globale, este nevoie de o folosire mai înţeleaptă a mijloacelor de care dispunem, atâtea câte sunt. Nu mai suntem în situaţia de a impune sacrificii insuportabile din partea unei întregi generaţii în numele unui iluzoriu «viitor luminos». Există rezerve pe care n-am ştiut să le folosim în mod eficient până acum. Va trebui să reducem risipa, să renunţăm la încurajarea iresponsabilă a unui consumism excesiv, care nu este susţinut de o creştere proporţională a productivităţii. Dar nici nu se poate periclita dezvoltarea ţării şi bunăstarea cetăţenilor ei acum şi în viitor prin amputarea excesivă a resurselor destinate domeniilor de care depinde menţinerea României în cursa pentru dobândirea şi păstrarea accesului la binefacerile civilizaţiei moderne.

Ierarhizarea raţională a alocării de resurse presupune în mod necesar o reevaluare a priorităţilor şi o reeşalonare a acestora în timp. În unele cazuri, atingerea obiectivelor care ni se păreau realiste în urmă cu câteva luni va trebui să fie amânată, iar obiectivele însele vor trebui să fie redimensionate. Trebuie să fim conştienţi însă de faptul că, în cazul specific al României, există priorităţi de la care nu se poate abdica prea uşor. Nu vom realiza mare lucru prin reduceri procentuale uniforme de resurse în toate domeniile fără a cântări cu grijă ce este şi ce nu este de importanţă fundamentală pentru viitor. Oricât de serioasă şi profundă ar fi criza actuală, ea nu va dura la nesfârşit. Dacă această criză ne-a surprins pe toţi, reluarea unei creşteri normale - poate în alţi parametri - nu trebuie să ne prindă la fel de nepregătiţi. Ar fi de dorit, deci, ca soluţiile de avarie să fie concepute astfel încât să evite repercusiunile negative pe termen mediu şi lung. Şi invers, înţelegerea înţeleaptă a ceea ce este esenţial pentru asigurarea unui curs ascendent continuu trebuie să modeleze într-un raport cibernetic de feedback acţiunile întreprinse în imediat. Cu toate incertitudinile prezentului, un lucru rămâne sigur: în orice împrejurare, calitatea factorului uman va fi hotărâtoare.

Planurile şi strategiile naţionale elaborate în perioadele pre- şi postaderare la UE, deşi meritorii în multe privinţe, păcătuiesc tocmai prin faptul că tratează aceste aspecte în mod disparat, în absenţa unui cadru conceptual unificator. Considerăm că noţiunea de dezvoltare durabilă poate oferi un asemenea cadru. În lumina tendinţelor demografice îngrijorătoare, accentuate de fenomenul migraţiei, şi a performanţelor încă nesatisfăcătoare în domeniile educaţiei şi cercetării, trebuie să repetăm mereu întrebarea: cu cine şi pentru cine construim România de mâine? Doar îmbinarea organică a voinţei politice cu metoda ştiinţifică orientată spre rezultat ne poate oferi un răspuns valabil.

Un serios studiu recent (Andrei Postelnicu, The Hottest Commodity: How Emigrants Can Be a Country's Most Valuable Resource, GMAP-I Thesis, The Fletcher School, Tufts University, US, July 2008. - n.edit.) relevă potenţialul considerabil pe care îl oferă migraţia inversă a persoanelor cu înaltă calificare şi deprinderi antreprenoriale, care sunt în măsură să-şi valorifice competenţele, capitalul şi cunoştinţele acumulate în timpul şederii în străinătate pentru propăşirea în modernitate a ţării de origine. Pornind de la studii de caz bine documentate şi susţinute de date statistice, autorul pledează pentru încorporarea în strategiile de dezvoltare durabilă pe plan naţional a unor secţiuni distincte care să facă legătura între trei elemente cruciale: încurajarea revenirii în ţară a emigranţilor, angrenarea diasporei proprii în programele de modernizare şi menţinerea unor investiţii substanţiale în educaţie, formare profesională permanentă şi cercetare. O asemenea viziune strategică menită «să transceadă ciclurile electorale şi iniţiativele populiste cu bătaie scurtă» trebuie să pornească de la aprecierea că «avantajele unei asemenea abordări - chiar dacă eficacitatea ei se dovedeşte doar parţială - nu pot fi ignorate într-o economie globală în care talentul uman devine cu repeziciune "marfa" cu cea mai mare căutare». (Op. cit., pp. 60-61. - n.edit.)

Acestea fiind zise, soluţionarea problemelor reale cu care se confruntă România trebuie căutată în primul rând acasă. Demersul pe care îl propunem constă într-un exerciţiu inovator de proiectare a cadrului conceptual privind formarea şi dezvoltarea resurselor umane într-o Românie europeană, racordată la cerinţele societăţii viitoare bazate pe cunoaştere şi inovare permanentă într-un context dinamic şi competitiv. În esenţă, se porneşte de la premisa că soluţiile optime nu pot fi decât cele integratoare, bazate pe o abordare interdisciplinară şi multisectorială, la confluenţa factorilor demografici, educaţionali şi de cercetare / inovare, luând totodată în considerare cerinţele dezvoltării economice, stabilităţii politice, echităţii sociale şi protejării mediului.

Ar fi prezumţios să venim acum, când ne aflăm abia la început de drum, cu un proiect alternativ care să corespundă acestor cerinţe. Contribuţiile de autor la acest raport-culegere conţin, pe lângă o analiză sobră a realităţilor României de azi, numeroase propuneri şi recomandări concrete, menite să ofere o bază de reflecţie serioasă şi responsabilă.

Prin acest raport am dori să iniţiem o dezbatere naţională, un fel de competiţie de idei care, într-o formă adecvată, ar putea să se regăsească în politici publice coerente, acceptabile social şi sustenabile prin resursele pe care putem conta.

Există încă în România oameni dispuşi să slujească ideea de ţară mai presus de orice alte preferinţe. Doar o parte dintre aceştia simt nevoia să se afirme pe plan politic. În chip modest, cu smerenie şi tenacitate, milioane de cetăţeni români care se simt cu adevărat stăpâni pe meserie vor continua să-şi vadă de treabă, să creeze şi să producă în condiţii mai mult sau mai puţin prospere, indiferent de teoriile sau doctrinele ce pot fi la modă la un moment dat. Ar fi însă mare păcat ca acest potenţial imens să nu fie folosit în continuare la adevărata sa valoare. Fie că este vorba de un matriţer supercalificat, de un întreprinzător plin de idei sau de un inframicrobiolog de geniu, apartenenţa la elita naţională este dobândită prin performanţa individuală care nu se înscrie în tipare prestabilite.

Valorile autentice nu-şi clamează superioritatea, iar competiţia dintre ele nu este nici stridentă şi nici distructivă. Argumentul ştiinţific, demonstraţia excelenţei prin fapte primează asupra pornirilor emoţionale şi se validează prin caracterul măsurabil, verificabil şi reproductibil al rezultatelor.[...]



[...] III.C Câteva soluţii pentru ieşirea din criză şi dezvoltarea durabilă a României

Aşa cum s-a afirmat anterior, soluţiile sunt simple şi la îndemână. Ele au fost conturate în ultimul deceniu de numeroşi specialişti români sau străini şi nu au elemente de absolută noutate, fiind aceleaşi care au scos din marasm sau din dezastru şi au asigurat viitorul multor din actualele state dezvoltate (de la Japonia şi Germania la Irlanda şi Coreea de Sud).

Există un set clar de măsuri pe termen scurt, mediu şi lung care vor trebui să-şi găsească locul într-o viitoare Strategie Naţională de Dezvoltare Socio-Economică Durabilă pe următoarele decenii:
1. Refacerea potenţialului industrial al ţării, în paralel cu dezvoltarea serviciilor şi cu orientarea spre ramurile producătoare de valoare adăugată înaltă, spre crearea de locuri de muncă stabile şi bine remunerate, şi spre conservarea şi ameliorarea mediului natural prin introducerea de tehnologii nepoluante.
2. Dezvoltarea modernă a mediului rural în jurul unor centre focalizatoare prin eficientizarea producţiei agricole, încurajarea unor multiple activităţi adiacente sau complementare, reînvierea la un nivel calitativ superior a unor meşteşuguri şi îndeletniciri tradiţionale.
3. Investiţii substanţiale în cercetare, creaţie tehnico-ştiinţifică, în cultură şi în societatea bazată pe cunoaştere.
4. Modernizarea sistemului educaţional pe baza unor principii esenţiale: şcoala secundară (liceele, şcolile de arte şi meserii) trebuie să fie interactivă şi axată pe valorificarea capacităţilor individuale ale elevilor, punând în plus bazele unei culturi generale solide; şcoala terţiară (universităţile) trebuie să-şi ancoreze programele în realităţile şi nivelul de cunoştinţe ale mileniului trei, accentuând multidisciplinaritatea tuturor profesiunilor şi domeniilor actuale; aplicarea principiului învăţării pe tot timpul vieţii (atât în profesia de bază, cât şi pentru o eventuală schimbare a acesteia).
5. Conceperea judicioasă a infrastructurii naţionale, mai ales a căilor de transport şi comunicaţii şi a punctelor de tranzit, pentru a satisface atât nevoile comunitare europene, cât şi pe cele de dezvoltare şi revitalizare naţionale.
6. Sprijinirea prin programe coerente a micilor industrii producătoare de bunuri cu valoare ridicată (inclusiv artizanatul şi mărfurile de lux) şi a turismului menit să pună în valoare obiectivele istorice, artistice şi naturale ale ţării.
7. Transformarea dezideratelor de protecţie a mediului într-o adevărată industrie care creează locuri de muncă şi aduce beneficii pe termen lung (purificarea apelor şi conservarea solului, împăduriri pe 2 milioane de hectare în următorii 35 de ani, înfiinţarea şi stricta gestionare a ariilor naturale protejate: rezervaţii, parcuri naţionale, parcuri naturale etc.).
8. Îmbunătăţirea radicală a accesului la informaţii de interes public şi stimularea dezbaterii critice a problemelor curente şi de perspectivă ale dezvoltării societăţii moderne, precum şi a ideilor noi aflate în circulaţie.
9. Refacerea, modernizarea şi eficientizarea sistemului medical şi de asigurări sociale, în conformitate cu standardele europene şi cu cerinţele societăţii româneşti a mileniului trei.

În cele ce urmează se va încerca o scurtă argumentare şi explicitare a acestor deziderate esenţiale pentru o ţară şi o naţiune care doresc să aibă un viitor. Cât despre realizarea lor concretă, ea nu este nici pe departe atât de dificilă pe cât pare. În cele mai multe cazuri, aportul statului s-ar reduce la o legislaţie favorabilă atingerii obiectivului respectiv, la anumite facilităţi compatibile cu operarea unei economii de piaţă concurenţiale, la coordonarea şi utilizarea responsabilă a fondurilor europene care sunt dirijate cu prioritate spre asemenea obiective. Numai în unele cazuri (sistemul educaţiei, al sănătăţii, al asigurărilor sociale, al cercetării ştiinţifice în domenii de interes naţional, al culturii) ar fi nevoie de fonduri de la buget şi de o politică de sprijin pe termen lung. Dar acesta este rolul unui stat, chiar şi în condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană.

În următorii ani, România va trebui să identifice şi să încurajeze dezvoltarea acelor produse sau servicii specifice, «de nişă» care dau contur brand-ului de ţară. Se pot invoca în această privinţă exemplele Belgiei, Irlandei şi Ungariei. Belgia, o ţară cu jumătate din populaţia României, este susţinută economic în proporţie de 60% de trei industrii: cea a prelucrării diamantelor (locul I în lume); cea a producerii de bere de calitate (242 de sortimente, locul I în lume); cea a producţiei de specialităţi de ciocolată fină (locul I în lume). Belgia exportă asemenea produse în 100 de ţări şi cifra de afaceri a acestor industrii depăşeşte anual câteva zeci de miliarde de dolari. Irlanda a devenit în ultimii 20 de ani un mare producător mondial de echipamente electronice de înaltă calitate în urma unor eforturi susţinute, desfăşurate în timp, pentru calificarea superioară a forţei de muncă specializate. Ungaria a trecut recent la producţia pe scară largă (preluând tehnologie din Italia) de machete aeronavale de colecţie, o industrie care îi aduce peste 1 miliard de dolari anual şi este total nepoluantă! Şi exemplele pot continua.

Proporţia persoanelor a căror principală sursă de venit este munca în agricultură depăşeşte în România de 5 până la 10 ori procentajul populaţiei agricole din celelalte ţări membre ale Uniunii Europene. Absorbţia excedentului de forţă de muncă din agricultură şi îndrumarea sa spre activităţi aducătoare de venituri sigure şi stabile, în primul rând în sfera serviciilor, devine astfel o prioritate în procesul de modernizare a României. Şi în acest caz există modele europene demne de urmat, s-a acumulat o experienţă preţioasă, ce poate fi aplicată cu succes pentru transformarea mediului rural din România şi ridicarea populaţiei săteşti la o viaţă civilizată. Ţări ca Belgia şi Austria au încurajat transformarea fermelor tradiţionale în pensiuni pentru agroturism, ceea ce le aduce, după calculele economiştilor englezi, un venit de 15-25 de ori mai mare decât cel pe care l-ar fi putut primi din vânzarea produselor animaliere ori vegetale obţinute de pe suprafeţele respective.

Guvernele grec şi ceh, spaniol şi italian s-au folosit din plin de banii Uniunii Europene pentru a-şi recondiţiona obiectivele turistice naţionale şi a completa elementele infrastructurii de transport şi comunicaţii.

Creşterea substanţială a rolului activităţilor de cercetare ştiinţifică, inovaţie şi dezvoltare tehnologică nu este doar o chestiune de prestigiu naţional, ci şi o condiţie necesară a racordării României la dinamica economiei europene şi mondiale într-un context concurenţial tot mai accentuat. Pentru a putea ţine pasul cu exigenţele neiertătoare ale pieţei, existenţa unei baze proprii de cercetare este imperativă în efortul unei ţări de a-şi croi nişe de excelenţă şi de a dobândi şi menţine un loc fruntaş în cursa permanentă de reînnoire tehnologică. În această privinţă, obiectivele-ţintă stabilite prin Strategia Lisabona a Uniunii Europene sunt deosebit de ambiţioase şi se sprijină pe instrumente de finanţare generoase. Nu numai în toate cele 26 de state dezvoltate, dar şi în China, India, Rusia, Brazilia, Malaysia, cercetarea ştiinţifică este sprijinită, încurajată şi finanţată direct de stat, pe lângă iniţiativele particulare. Până şi în SUA şi Anglia, campioanele privatizării cercetării tehnico-ştiinţifice, guvernele o sprijină cât se poate de direct prin enorme comenzi de stat făcute preferenţial companiilor care investesc masiv în cercetarea ştiinţifică şi în tehnologiile moderne.

Este salutar faptul că, în cazul României, Strategia naţională în domeniul cercetării, dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007-2013 reafirmă rolul statului în acest domeniu: acela de a crea condiţii pentru acumularea cunoaşterii şi aplicarea acesteia în interesul societăţii prin inovare. Documentul oferă baza pentru organizarea sistemului, identifică principalele priorităţi şi recomandă modalităţi practice prin care se va concentra investiţia publică în cercetare şi dezvoltare pentru susţinerea inovării în următorii ani.

Transformarea protecţiei mediului într-o «industrie» generatoare de profit este una din marile surprize pe care le-au rezervat statele dezvoltate restului lumii în ultimele 2-3 decenii. Japonia, Germania, Noua Zeelandă, Franţa, Italia (de Nord), Elveţia, ţările scandinave, Olanda, Coreea de Sud, Austria, Irlanda, Scoţia, Canada fac investiţii masive în depoluarea apelor şi a solului, în asanarea marilor aglomerări urbane, împăduriri pe suprafeţe întinse, promovarea speciilor autohtone. Sondajele de opinie indică o creştere constantă a preferinţei populaţiei din aceste ţări pentru un ambiant curat, pentru o relaţie mai prietenoasă şi mai armonioasă între om şi natură. Mai mult, în paralel cu aplicarea principiului «poluatorul plăteşte», cetăţenii acestor ţări, mai ales în Uniunea Europeană, se declară dispuşi să accepte internalizarea, în preţul produselor şi serviciilor curente, a costurilor pe care le implică acţiunea de conservare şi ameliorare a calităţii mediului înconjurător. Cu sprijinul masiv al populaţiei şi al Parlamentelor naţionale, reglementările UE în materie de mediu devin tot mai exigente. România, ca membră a Uniunii Europene, nu poate decât să se alinieze la aceste tendinţe, nu dintr-un reflex mimetic, ci având conştiinţa clară că aceasta este singura cale de urmat pentru asigurarea sănătăţii şi bunăstării generaţiilor prezente şi viitoare. Este de aşteptat ca guvernele viitoare ale României să tragă învăţămintele necesare din experienţa altor ţări europene şi să acorde o atenţie sporită, precum şi resursele necesare pentru acţiunile de ocrotire şi îmbunătăţire a mediului natural. O asemenea schimbare de atitudine este cu atât mai necesară într-o ţară ca România, unde suprafaţa pădurilor este în continuă scădere, iar cea a terenurilor degradate unde se efectuează împăduriri s-a redus la o cincime în ultimele două decenii - singura ţară europeană ex-socialistă unde retrocedarea pădurilor s-a făcut haotic, fără să fi fost însoţită de o legislaţie de protejare adecvată a fondului forestier.

Dar, pentru ca toate aceste măsuri să devină realitate, pentru ca strategiile de dezvoltare durabilă să fie cu adevărat implementate, trebuie să existe voinţă politică. Ea nu se naşte de la sine în nici o ţară, ci trebuie să rezulte dintr-o presiune crescândă a opiniei publice, care să dea contur unui consens naţional.

Nicăieri acest adevăr nu se verifică mai bine decât în domeniul în care statul are un rol primordial: educaţia şi formarea profesională. Aici resursele vor trebui să fie alocate în baza unor politici care probează valoarea adăugată sau creată de şcoală la oricare dintre nivelurile de învăţământ. România trebuie să-şi propună şi să realizeze o strategie a învăţării pe parcursul întregii vieţi care să reunească serviciile educaţionale create prin intervenţia părinţilor şi prin oferta educaţională a sistemului formal de învăţământ.

Problema capătă o acuitate deosebită în condiţiile în care, potrivit constatărilor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, rata abandonului şcolar s-a dublat între 1997 şi 2004, liceele au laboratoare caricaturale şi biblioteci scheletice, universităţile particulare (şi unele de stat) scot pe bandă rulantă posesori de diplome în loc de specialişti, în 2007 elevii şi studenţii români citeau în medie o carte pe an, iar 60% din adolescenţi considerau şcoala o formalitate inutilă.

Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor în domeniile educaţiei şi cercetării constata în 2007 că performanţele singulare remarcabile ale unor elevi, studenţi şi profesori nu sunt nici pe departe ale întregului învăţământ secundar şi terţiar din România. Că 95% din cursuri se ţin în clase şi puţinele acţiuni interactive în afara şcolii nu sunt încurajate de inspectoratele şcolare, preocupate de prezenţa fizică în bănci, şi nu de mentalul elevilor. Că prea puţine unităţi de învăţământ superior din România sunt competitive, potrivit criteriilor obiective acceptate pe plan internaţional: lucrări apărute sau citate în publicaţii de prestigiu, invenţii sau procedee brevetate etc. Că absolvenţii de universităţi româneşti ajunşi să lucreze într-o economie bazată pe cunoaştere au prea puţine cunoştinţe despre stadiul actual al domeniului lor. Că istoria României este predată separat, fără interacţiuni cu istoria universală. Că ştiinţele naturale rămân materie moartă, fără legătură vizibilă cu viaţa zilnică, şi asta într-o lume în care ecologia a devenit o valoare de bază a statelor dezvoltate şi a civilizaţiei europene.

Or, lucrul cel mai deranjant este acela că aşa ceva nu ar trebui să se întâmple în România, ţară cu tradiţii valoroase în domeniul educaţiei, datorate, în primul rând, moştenirii lui Spiru Haret sau, mai bine zis, a legii nescrise a lui Haret: marele matematician şi-a legat numele de introducerea învăţământului modern în România, care a pus bazele unei şcoli caracterizate de răspundere, seriozitate, disciplină, cunoştinţe riguroase şi personal calificat. În timp ce Haret încorpora în acest model ideea de «maşină bine pusă la punct», în conformitate cu vederile din cartea sa intitulată Mecanica socială, el manifesta, pe plan emoţional şi cultural, o pasiune fără limite pentru idealurile de emancipare a societăţii.

Dar mai există o lege nescrisă şi puţin cunoscută a lui Haret. Conform ei, se reformează şcoala modernizând-o la un moment dat, iar după 25-30 de ani (saltul unei generaţii), se obţine un moment de înflorire economică, socială şi culturală a ţării. Un asemenea salt a avut loc din 1910 până în 1935, an ilustrativ pentru cel de-al patrulea pas rodnic pentru progresul modernizării în România. Oare legea lui Haret nu ne ajută la identificarea datelor relevante pentru progresul profesionalizării în ţara noastră? Întrucât profesionalizarea este inseparabilă de modernizare, se obţine următorul tablou:
1864: momentul Cuza. Reformă şcolară, considerată un succes de specialiştii străini. Un deceniu după aceea, o delegaţie japoneză care lucra la proiectul de modernizare a perioadei Meiji a venit în România să se documenteze asupra organizării şcolii elementare.
1880 (16 ani mai târziu): momentul Carol, după Independenţă. Roadele vizibile ale momentului Cuza se materializează în noi investiţii în învăţământ, esenţiale pentru ridicarea liceelor (unele licee-internat) la un înalt nivel de calitate.
1910 (peste 30 de ani): momentul Haret. Cea mai profundă şi eficace reformă şcolară. În oraşe şi localităţi, stilul arhitectural al şcolii Haret, cu cărămizi roşii, devine emblema centrală a societăţii.
1935 (încă 25 de ani): instituţia şcolară la maturitate. Ocuparea unei catedre de liceu devine eveniment naţional (Ion Barbu obţine o catedră la Giurgiu!). Curând însă, societatea românească intră într-un vârtej de conflicte care duc la erodarea instituţiilor, învăţământului şi profesionalizării.
1960 (peste 25 de ani): cadrele din cercetare şi educaţie formate în procesul de modernizare antebelică sunt folosite la reînvierea profesionalismului, în mod limitat şi sub control riguros. Nu durează mult: în 1971 revine valul ideologizant, antiprofesionalist, care va constitui începutul declinului.

Mutând centrul atenţiei în alte regiuni ale lumii, descoperim legea lui Haret la lucru în apariţia «dragonilor» asiatici. În patru cazuri (Singapore, Hong Kong, Taiwan şi Coreea de Sud), salturile economice sunt precedate de investiţii masive în educaţie şi de reforme ale învăţământului şi cercetării. Europa are şi ea dragonii săi: Irlanda şi Finlanda. Şi în cazul lor se aplică legea lui Haret dar, în a doua jumătate a secolului XX, saltul calitativ dintre generaţii se reduce la circa un deceniu. Deci roadele impulsului educaţional combinat cu cercetarea pot fi culese mai repede.

În secolul XXI, globalizarea se manifestă ca o cursă cu circa 150 de alergători. Este un adevărat maraton, un efort pe termen lung. În vârf se află plutonul celor 15 state foarte dezvoltate, urmat de plutonul secund, compus din alte 20-30 de ţări - cele emergente. Un caz devenit exemplu clasic este cel al Coreei de Sud. În timp, de la un maraton la altul, a ajuns din coadă la vârf. A fost pe rând subdezvoltată, în curs de dezvoltare, emergentă şi apoi dezvoltată. A trecut prin ocupaţii şi războaie. Astăzi deţine poziţia 11 în domeniul economic. Dar e a patra (după Japonia, SUA şi China) în materie de brevete. Toate statele din plutonul fruntaş vor da aceeaşi explicaţie a succesului lor: cercetare şi dezvoltare, şcoală şi instruire. Formarea de profesionişti. Este reconfortant pentru mulţi să vadă că plutonul de vârf cuprinde, alături de giganţi, numeroşi competitori de statură mică sau mijlocie. Elveţia le-a dat această asigurare. Iar acum, un stat mai mic, Singapore, este în primii zece ca venit pe cap de locuitor.

Ilustrativă pentru evoluţia maratonului internaţional este comparaţia între România şi Coreea de Sud. Timp de 20 de ani (1960-1980), Coreea de Sud figura în statisticile Băncii Mondiale cu un produs naţional inferior României. În anii '60, decalajul era uriaş. În 1968, PIB-ul Coreei de Sud era de 10 ori mai mic decât al României. În anii '70, Coreea, vindecându-şi rănile războiului, îşi începea ascensiunea. În 1972, raportul faţă de România nu mai era 1:10, ci 1:6. În 1976 era 1:2, în 1980 era aproape 1:1, iar în 1981, Coreea devansa România pentru prima oară. Sfârşitul deceniului: în 1989, raportul era 4:1 în favoarea statului asiatic. Începe cursa frenetică a Coreei, care, în anii '90, intră în categoria ţărilor cu un produs naţional pe cap de locuitor de 10 ori mai mare decât cel al României, raport ce se menţine constant între 1995 şi 2000. Revenirea în cursă a României în 2005 reduce această proporţie la 4:1; însă, în 2007, Coreea de Sud iese din categoria ţărilor emergente (în care România nici nu figurează) şi intră în plutonul ţărilor dezvoltate.

Faptul că putem vorbi deschis despre aceste cifre impresionante şi comparaţii alarmante este, în sine, binevenit. O dezbatere sobră, bazată pe fapte, fără nostalgii şi iluzii, ne oferă posibilitatea de a identifica problemele cu care ne confruntăm, de a stabili o ierarhie raţională de priorităţi şi de a purcede apoi la căutarea, cu instrumentele ştiinţei, a soluţiilor optime pentru viitor. Primul pas în această direcţie este conştientizarea aprofundată a situaţiei în care ne aflăm, a motivelor care au determinat această stare de fapt, urmând ca, pe această bază, să decelăm avantajele comparative ale României în maratonul global.

Poporul român, situat la încrucişare de drumuri şi la intersecţia zonelor de dominaţie sau influenţă a cel puţin trei imperii, a trecut cea mai grea probă a istoriei, aflându-se după două mii de ani tot în limitele spaţiului de origine, păstrând limba creată şi perfecţionată de atâtea generaţii. A fost un adevărat «miracol», aşa cum îl consideră, în cartea sa, istoricul Gheorghe Brătianu.

Ceea ce a caracterizat istoria românilor rămâne constanţa năvălirilor, războaielor şi influenţei forţelor dominante din exterior. Strategia supravieţuirii în aceste condiţii a cuprins şi sporadice rezistenţe eroice, lupte pline de sacrificii, dar, mai ales, lungi perioade de aşteptare, construite pe un relativism profund, dublat de o persistentă încredere în «vremelnicia» catastrofei suferite. În acest cadru a dominat apelul la mijloace paşnice, negocieri şi compromisuri, căutarea formulelor de acomodare şi de minimalizare a pierderilor, obsesia căilor de păstrare a identităţii sub povara ocupaţiei sau abuzului puterilor vecine. Întreg Evul Mediu românesc este caracterizat de această atitudine, pe care o vom regăsi şi în epoca modernă.

Pentru portretul caracterului specific al românilor sunt importante de reţinut, ca efect al acestei strategii repetate, răbdarea, găsirea prin isteţime a formulelor intermediare, evitarea bătăliilor ce nu pot fi câştigate, neîncrederea în asocieri durabile, capacitatea de a inova şi de a oferi soluţii de moment. Dar costul în termeni de «caracterologie» există şi el. Astfel, se dezvoltă, pe de o parte, gustul improvizării şi, pe de altă parte, neîncrederea în proiecte pe termen lung, specifice civilizaţiei occidentale.

Din punctul de vedere al profesionalismului, capacitatea de inovare este preţioasă, ca şi rapiditatea acomodării. În acelaşi timp, improvizaţia temporară, devenită cel mai adesea permanentă, este dăunătoare. Rezerva faţă de «termenul lung» şi neimplicarea sunt, de asemenea, în contradicţie cu cerinţele profesionalismului.

De aceea, oricât de interesante ar fi «tehnologiile populare», rod al improvizaţiei creatoare, ele nu pot suplini implicarea conştientă în cursa pentru civilizaţie şi dezvoltare, adică exact ce a lipsit ţărilor româneşti până în epoca modernă, când intrarea în această competiţie a fost opera unor elite remarcabile, dar prea puţin numeroase.

În condiţiile actuale, este esenţial ca România, reînnodând legătura cu tradiţiile luminate ale trecutului şi debarasându-se totodată de balastul unor idiosincrazii remanente, să-şi contureze identitatea proprie în concertul naţiunilor libere şi democratice ale Europei Unite. Reintegrarea firească în spaţiul civilizaţiei europene s-a făcut cu eforturi şi sacrificii, adesea dureroase, uneori inutile. Dar s-a făcut!

Nu ne rămâne decât să punem în valoare, cu perseverenţă şi înţelepciune, resursele de care dispunem. Cu atât mai mult cu cât potenţial există, măcar în ceea ce priveşte factorul uman. Chiar şi astăzi, elite creative şi profesionişti de marcă nu lipsesc României. Sunt reduse numeric, dar compensează cantitatea prin valoare - numai că trebuie să li se redea locul pe care îl merită într-o societate modernă, orientată spre viitor. [...]