Mecanica inimii

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Dacă v-a plăcut Micul prinţ, gustaţi şi din Mecanica inimii, o carte ca o inimioară de turtă dulce pentru copii mari. Alegorie luxuriantă creată din vise, imagini, sclipiri, întuneric şi fantasme, însufleţită de un cântăreţ-autor-compozitor unic. O carte muzicală prin poezia trăirilor, despre un băiat cu un ceasornic în loc de inimă şi dragostea lui pentru micuţa cântăreaţă andaluză.

"Ne iubim ca două beţe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm «incendii». Cât sunt de înalt, de un metru şaizeci şi şase şi jumătate, corpul mi-e zgâlţâit de un cutremur de pământ. Inima evadează din învelişul-închisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în ţeastă şi se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare muşchi până în vârful degetelor!" (Mathias Malzieu, Mecanica inimii)

"Însufleţit de o putere evocatoare ce aminteşte de Lewis Carroll" (Metro)

"Un mic miracol literar" (Glamour)

În această zi de 16 aprilie 1874, peste Edinburgh ninge şi iar ninge. Un frig de-ţi îngheaţă sângele zăbreleşte oraşul în tăcere. Bătrânii vorbesc pe la colţuri că de când e lumea şi pământul nu s-a mai pomenit aşa frig. Ai crede că soarele s-a ascuns pentru vecie. Vântul e tăios, fulgii, mai uşori ca aerul.

ALB! ALB! ALB! Explozie înăbuşită. Nimic altceva. Casele par locomotive cu abur, iar fumul plumburiu opintindu-se afară din hornuri dă cerului sclipiri de oţel.

Oraşul Edinburgh şi străzile lui povârnite se metamorfozează. Rând pe rând, fântânile se preschimbă în buchete de flori îngheţate. Bătrânul râu, atât de credincios menirii lui odinioară, pare deghizat într-un lac de zahăr pudră care ajunge până în buza mării. Talazurile vuiesc a sticlă spartă. Ca prin minune, pe trupul pisicilor se ivesc paiete de gheaţă. Copacii par zâne durdulii în cămăşi albe de noapte, care se întind somnoroase şi cască la lună, urmărind din priviri caleştile gata să alunece pe derdeluşul caldarâmului.

E atât de frig, că păsările încremenesc în zbor şi apoi se prăbuşesc la pământ. Dar şuierul lor în cădere e dulce, prea dulce pentru un sunet de moarte. Parcă nu a mai fost niciodată atât de frig ca astăzi, taman în ziua în care stau să mă nasc.

Povestea mea începe într-o colibă veche aşezată pe vârful celui mai înalt deal din Edinburgh - Arthur's Seat - un vulcan din cuarţ albastru în inima căruia se spune că s-ar odihni rămăşiţele pământeşti ale bunului rege Arthur. Acoperişul este înalt şi ascuţit din cale-afară, iar de hornul arătând a satâr de măcelar ce împunge stelele stă aninat însuşi cornul lunii. Locul e pustiu, numai arbori cât vezi cu ochii. Înăuntru, totul este din lemn, ca şi cum întreaga casă ar fi fost scobită cu migală într-un brad uriaş. Parcă intri într-o cabană: peste tot bârne noduroase, ferestruici salvate din cimitirul trenurilor, o masă de-o şchioapă cioplită dintr-un buştean. Cu puzderia de perne de lână, umplute cu frunze uscate, coliba aduce a cuib. În casa asta se nasc, în mare taină, copiii nedoriţi. Aici trăieşte Doctoriţa Madeleine, o moaşă cam ciudată, socotită nebună de locuitorii oraşului. E drăguţă în ciuda vârstei înaintate, ochii nu şi-au pierdut licărul, dar zâmbetul are ceva nefiresc. Doctoriţa Madeleine aduce pe lume pruncii desfrânatelor, ai femeilor părăsite, prea tinere sau prea necredincioase pentru a naşte după obicei. Pe lângă moşit, Doctoriţa Madeleine mai are un hatâr: să dreagă beteşugurile oamenilor. E marea specialistă în proteze mecanice, ochi de sticlă, picioare de lemn... în atelierul ei găseşti de toate. La sfârşitul secolului al XIX-lea nu-ţi trebuie mai mult ca să acuzi pe cineva de vrăjitorie. În oraş, umblă deja zvonuri că omoară nou-născuţii şi-i transformă în sclavii ei spectrali şi că se împreunează cu tot soiul de păsări pentru a zămisli monştri. în clipele lungi de travaliu, numărându-şi contracţiile, tânăra mea mamă urmăreşte absentă fulgii şi păsările care se izbesc fără zgomot de geam. Pare o fetiţă jucându-se de-a femeia borţoasă. Melancolia i se citeşte pe chip; ştie că n-are să mă păstreze. Abia îndrăzneşte să-şi plece ochii spre pântecele gata să plesnească. Simţind că nu mai am mult şi ies din găoace, îşi coboară pleoapele cu duioşie. Are pielea atât de albă, încât n-o mai zăreşti în aşternuturi, se afundă în ele, de parcă ar absorbi-o şi ar dispărea întru totul.

A urcat plângând dealul până aici şi lacrimile ei îngheţate s-au împrăştiat pe pământ ca perlele dintr-un colier rupt. Cu cât înainta, cu atât sub tălpi i se desfăşura un întreg covor de mărgele strălucitoare. A început să alunece, însă şi-a continuat drumul, înteţind ritmul paşilor. Picioarele i s-au împleticit, s-a clătinat şi a căzut pe burtă. Înăuntru, eu am scâncit ca o puşculiţă spartă.

Doctoriţa Madeleine a fost primul chip pe care l-am văzut. Mi-a apucat cu degetele capul lunguieţ ca o măslină - balon de rugby în miniatură - apoi s-a retras în linişte. Mama preferă să-şi întoarcă privirea. În orice caz, pleoapele n-o mai ascultă. "Deschide ochii! Uită-te ce mic e! Cât un fulg de nea! Şi e al tău!"

Madeleine crede că semăn cu o pasăre albă, cu picioare lungi. Mama îi dă de înţeles că nu poate nici să mă privească, darămite să mai asculte şi vreo descriere a mea.
- Nu vreau nici să văd, nici să ştiu nimic!

Doctoriţa pare deodată preocupată de ceva. Îmi tot pipăie pieptul minuscul. Zâmbetul îi părăseşte chipul.
- Are inima bocnă, cred că a îngheţat.
- Şi-a mea e la fel, închipuiţi-vă, nu e nevoie să mai puneţi sare pe rană.
- Nu, nu, inima lui e îngheţată de tot!

Mă scutură din cap până-n picioare şi se aude un zdrăngănit ca şi cum ai scotoci într-o geantă de scule.

Doctoriţa Madeleine ţese planurile de bătaie. Aşezată pe pat, mama aşteaptă, tremurând din tot corpul, dar nu din cauza frigului. Pare o păpuşă de porţelan evadată dintr-un magazin de jucării.

Afară ninge din ce în ce mai tare. Iedera argintată se caţără pe acoperiş. Trandafirii diafani îşi pleacă fruntea împrăştiind lumină pe alei. Cu ghearele înfipte în jgheaburi, pisicile devin garguie care împodobesc streşinile caselor.
În apa râului, peştii îngheţaţi par că se schimonosesc.
Întregul oraş se află în mâna unui suflător de sticlă a cărui respiraţie tăioasă pişcă urechile. Cei mai îndrăzneţi, care se încumetă să se aventureze pe străzi, se trezesc încremeniţi în doar câteva clipe, ca şi cum un zeu ascuns i-ar imortaliza într-o fotografie. Prinşi de ritmul paşilor, unii dintre ei încep să alunece ca dansatorii unui ultim balet. Sunt aproape frumoşi, fiecare în felul lui, îngeri înfăşuraţi în văluri agăţate de crugul cerului sau mici balerine rotindu-se până la ultima suflare în cutiuţa lor muzicală.

Peste tot, trecători înfriguraţi sau gata să îngheţe, rămân înţepeniţi printre fântânile preschimbate de ger în buchete de trandafiri. Numai ornicele mai fac să bată inima oraşului, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

"Mi s-a spus doar să nu urc pe Arthur's Seat. Mi-a zis toată lumea că bătrâna e nebună", îi trece mamei prin minte. Sărmana fată pare moartă de frig. Dacă pe mine va izbuti doctoriţa să mă repare vreodată, cu inima mamei va avea mai mult de furcă. Întins în pielea goală pe o tejghea de lângă masa de lucru, stau în aşteptare, cu trupul prins în cleştii unei menghine de metal. Încep să tremur de-a binelea. O pisică neagră, bătrână şi cu maniere de valet, se apleacă de pe masa din bucătărie. Doctoriţa i-a încropit o pereche de ochelari şic, cu rame verzi, în ton cu ochii. Urmăreşte scena cu un aer plictisit - un ziar ieftin şi-o ţigară îi mai lipsesc.

Doctoriţa Madeleine începe să scotocească pe etajera cu ceasuri mecanice. Are o sumedenie de modele. Unele triunghiulare, cu un aer sobru, altele rotunde, făcute din lemn sau din metal, pretenţioase din cap până-n vârful acelor. Cu o ureche îmi ascultă inima dereglată, iar cu cealaltă tic-tacul ceasornicelor. Se încruntă a nemulţumire, ca o băbuţă care stă un sfert de oră până să aleagă o roşie din piaţă. Apoi, dintr-odată, ochii i se luminează. "Asta e!", izbucneşte, mângâind cu buricele degetelor un ceas cu cuc prăfuit. Ceasul are patru centimetri lăţime şi opt în lungime, făcut cu totul şi cu totul din lemn, mai puţin mecanismul, cadranul şi acele. E şlefuit cam grosolan, dar "trainic", gândeşte doctoriţa cu glas tare. Cucul, cât un degeţel de-al meu, e roşu cu ochi negri. Ţine ciocul deschis şi ţeapăn ca o pasăre moartă.
- Cu ceasul ăsta o să ai o inimă pe cinste! Unde mai pui că se potriveşte de minune cu căpşorul tău de pasăre, îmi spune Madeleine.

Nu-mi prea surâde povestea ei cu pasărea. Totuşi, încearcă să-mi salveze viaţa, aşa că n-am de ce să fac mofturi.

Doctoriţa Madeleine îşi potriveşte un şorţ alb - de data asta, sigur se apucă de treabă. Mă simt ca un pui la rotisor prăjit de viu. Scotoceşte într-un bol, alege nişte ochelari de sudură şi-şi acoperă faţa cu o batistă. Nu-i mai văd zâmbetul. Se apleacă deasupra mea şi-mi dă să inhalez eter. Îmi cobor pleoapele, încet-încet, cum se lasă obloanele într-o seară de vară, departe de aici. Nu mai am putere să ţip. Mă uit la ea, cufundându-mă lent în somn. Toate formele ei sunt rotunjite, ochii, pomeţii ridaţi ca un măr zbârcit, pieptul. Îmi vine să mă cuibăresc lângă trupul ei cald. Chiar dacă nu mi-ar fi foame, tot m-aş preface că mi-e, doar ca să mă pună la sân.

Madeleine îmi decupează pielea de pe piept cu o foarfecă mare şi zimţată. Dinţii ei mărunţi mă gâdilă la atingere. Doctoriţa îmi strecoară cesuleţul sub piele şi începe să lege firele angrenajului la arterele inimii. E o operaţiune delicată, totul trebuie pus la locul lui. Ca să facă vreo douăsprezece noduri minuscule, foloseşte o sârmă oţelită, dură, dar foarte subţire. Inima bate din când în când, dar cantitatea de sânge trimisă spre artere este prea mică. "E alb ca varul!", şopteşte ea. În sfârşit, ora adevărului. Doctoriţa Madeleine fixează ceasul la douăsprezece noaptea... Nu se întâmplă nimic. Mecanismul nu pare suficient de puternic ca să pună în mişcare pulsaţiile cardiace. Inima mi s-a oprit o clipă periculos de lungă. Îmi las capul într-o parte ca într-un vis istovitor. Doctoriţa apasă uşor mecanismul ca să dea un impuls mişcării. "Tic-tac", murmură ceasul. "Bum-bum", îi răspunde inima, şi arterele se colorează în roşu. Încetul cu încetul, tic-tacul se înteţeşte, iar bum-bumul îi ţine isonul.

Tic-tac. Bum-bum. Tic-tac. Bum-bum. Inima bate într-un ritm aproape normal. Doctoriţa îşi ridică uşor degetele de pe angrenaj. Sunetul ceasului se aude din ce în ce mai slab. Apasă din nou să-l repornească, dar imediat ce îşi retrage mâna, ritmul inimii încetineşte. Parcă ar meşteri la o bombă întrebându-se când are de gând să explodeze.

Tic-tac. Bum-bum. Tic-tac. Bum-bum.

Primele raze de lumină ţopăie prin zăpadă şi se strecoară tiptil prin încheieturile obloanelor.

Doctoriţei Madeleine i se sleiesc puterile. Eu am adormit; poate că sunt mort pentru că mi-a stat inima prea mult timp. Dintr-odată, în piept răsună atât de tare cântecul cucului, încât surprins, m-apucă tusea. Deschid ochii mari şi o zăresc pe doctoriţă cu mâinile în aer, de parcă ar fi marcat un gol din penalty în finala cupei mondiale.

Apoi, ca un croitor de mare ţinută, începe să mă coasă la loc; aproape că nu se cunoaşte, dar pielea zbârcită pare îmbătrânită, asemenea ridurilor lui Charles Bronson. Gata. Cadranul este protejat de un pansament enorm. În fiecare dimineaţă, va trebui să mă întoarcă cu o cheie. Dacă nu, s-ar putea să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată.

Mama spune că semăn cu un fulg dolofan cu acele mele rotitoare. Madeleine îi răspunde că aşa poate să mă găsească mai uşor în mijlocul unei furtuni de zăpadă.

E amiază. Doctoriţa o însoţeşte pe tânără la uşă, zâmbind duios, cum face ea de obicei la necaz. Mama înaintează încet. Un tremur uşor îi încreţeşte colţul buzelor. Se îndepărtează cu paşi rari ca o bătrână doamnă melancolică prizonieră într-un corp de adolescentă.

Învăluită în pâcla strălucitoare a ninsorii, mama pare de departe o nălucă de porţelan. Din acea zi, minunată şi stranie, nu am mai revăzut-o niciodată.

Madeleine primeşte vizitatori în fiecare zi. Pacienţii care îşi rup câte ceva şi nu au bani suficienţi ca să apeleze la un medic cu "diplomă" ajung întotdeauna la ea. Lămurindu-le fiecare amănunt, le drege inimile, fie că doar le potriveşte ritmul, fie că le repară pe de-a-ntregul. Tic-tacul dinăuntru mă umple de plăcerea de a fi normal. Deodată, aud un client văicărindu-se că i-a ruginit coloana vertebrală.
- Cum altfel? Doar e metal!
- Da, dar scârţâie la cea mai mică mişcare de braţ!
- V-am prescris deja o umbrelă! Ştiu că e greu s-o găsiţi la farmacie. De data asta, v-o împrumut pe a mea, dar aveţi grijă să faceţi rost de una până la următoarea noastră întâlnire.

Îmi trec pe dinainte, ca la defilare, şi cupluri de tineri bine îmbrăcaţi, care au urcat cu greu dealul ca să adopte un copil, pentru că nu pot avea unul al lor. Scena se petrece ca la cumpărarea unui apartament: Madeleine îl laudă pe cutare copil care nu plânge niciodată, mănâncă tot şi e curăţel foc. Îmi aştept rândul, pe un colţ de canapea. Sunt cel mai mic exponat, atât de mic încât mă pot ţine într-o cutie de pantofi. Când se întorc spre mine, mă privesc invariabil cu un zâmbet înduioşat, mai mult sau mai puţin prefăcut, până când unul dintre viitorii părinţi cere lămuriri: "De unde se aude tic-tacul ăsta?" Atunci, doctoriţa mă ia pe genunchi, îmi descheie nasturii şi dă la o parte pansamentul. Unii scot un strigăt, alţii se mulţumesc să strâmbe din nas şi să spună:
- Dumnezeule! Ce nebunie mai e şi asta?
- Dacă ar fi mâna lui Dumnezeu, nu am mai avea despre ce discuta. "Nebunia", cum îi ziceţi dumneavoastră, e un ceas care face ca inima micuţului să bată normal, le răspunde ea sec. Stânjeniţi, cei doi se retrag în camera de alături, şuşotesc o vreme, dar când se întorc, verdictul este mereu acelaşi:
- Nu, mulţumim, am putea vedea şi alţi copii?
- Bineînţeles, veniţi după mine! Am două fetiţe născute în săptămâna Crăciunului, le propune ea bucuroasă.

La început, fiind prea mic, nu-mi dădeam seama de ce se întâmplă. Dar odată cu vârsta, a devenit jignitor să fiu ultima roată la căruţă. Uneori mă întreb de ce îi dezgustă atât de tare pe oameni un simplu ceas. La urma urmelor, e doar un lemn!

Astăzi, când pentru a nu ştiu câta oară am picat testul adopţiei, un pacient care vine la doctoriţă în mod regulat se apropie de mine. Arthur este un fost ofiţer de poliţie devenit peste noapte un om fără căpătâi şi mort după băutură. Are toate lucrurile boţite, de la pardesiu până la pleoape. E destul deînalt şi ar fi şi mai înalt, dacă ar sta drept. De obicei, nu-mi vorbeşte niciodată. Surprinzător, îmi place că nu ne vorbim. Mersul lui şchiopătat când trece prin bucătărie, zâmbind cu jumătate de gură şi dând din mâini, are ceva care mă linişteşte.

Cât timp Madeleine se ocupă de cuplurile bine îmbrăcate în camera alăturată, Arthur se fâţâie dintr-o parte în alta. Coloana lui vertebrală scârţâie scoţând sunete triste. La un moment dat, răbufneşte:
- Nu-ţi face griji, micuţule! În viaţă, totul trece, să ştii! Ne vindecăm întotdeauna, chiar dacă ne ia ceva timp. Mi-am pierdut slujba cu câteva săptămâni înainte de cea mai friguroasă zi din lume şi nevastă-mea m-a dat pe uşă afară. Unde mai pui că pentru ea am acceptat să lucrez în poliţie. Visam să ajung muzician, dar ne descurcam tare greu cu banii.
- Dar ce s-a întâmplat de te-au dat afară din poliţie?
- Ştii cum se spune, năravul din fire n-are lecuire.

Puneam depoziţiile martorilor pe muzică şi petreceam mai mult timp bătând pe clapele unui armoniu decât la maşina de scris a comisariatului. Apoi mai beam şi whisky, numai atâta cât să-mi ung vocea... Dar ăia habar n-aveau ce înseamnă muzica, pricepi? Aşa că mi-au cerut să-mi strâng catrafusele. Am avut proasta inspiraţie să-i povestesc nevesti-mii toată tărăşenia. Urmarea o ştii... De atunci mi-am cheltuit ultimul ban care mi-a mai rămas pe whisky. Asta mi-a salvat viaţa, pricepi?

Îmi place la nebunie când mă întreabă "pricepi?" şi când îmi explică, pe un ton solemn, cum băutura "i-a salvat viaţa".
- În ziua aceea de pomină, 16 aprilie 1874, de atâta frig mi s-a crăpat coloana vertebrală: numai căldura alcoolului, pe care-l înghiţisem ca să uit de necazuri, m-a împiedicat să îngheţ de tot. Dintre toţi vagabonzii doar eu am scăpat teafăr, ceilalţi tovarăşi au murit de frig. Îşi scoate paltonul şi mă îndeamnă să-i privesc spatele. Nu prea îmi vine, dar nu-mi vine nici să-l refuz.
- Doctoriţa Madeleine mi-a înlocuit partea crăpată cu o bucată de coloană vertebrală sonoră şi i-a acordat fiecare oscior. Pot să cânt şi melodii dacă bat cu un ciocănel. Sună foarte bine, dar în schimb, merg cam într-o parte. Hai, nu vrei să cânţi ceva? Mă îndeamnă el întinzându-mi ciocănelul.
- Dar nu ştiu nicio melodie!
- Ia stai puţin! O să-ţi cânt ceva. Ascultă!

Începe să fredoneze Oh When the Saints acompaniat de instrumentul lui ciudat făcut din oase. Vocea lui mă încălzeşte ca o sobă cu foc mocnit într-o seară de iarnă.

Când să plece, îşi deschide traista plină cu ouă de găină.
- De ce cari toate ouăle astea?
- Pentru că sunt umplute cu amintiri... Nevastă-mea le gătea de minune. Când le pun la fiert, am impresia că sunt din nou cu ea.
- Şi-ţi ies la fel de gustoase?
- Îmi iese o porcărie, dar m-ajută să o simt aievea lângă mine, să-mi aduc aminte de noi doi. Vrei şi tu unul?
- N-aş vrea să-ţi iau vreo amintire.
- Nu-ţi face griji pentru mine, am poate prea multe. Tu eşti încă mic, n-ai amintiri, dar într-o bună zi o să-ţi deschizi traista şi o să găseşti un crâmpei de copilărie. Şi atunci o să ţi se umple inima de bucurie.

Ascultându-l, mi-am dat seama că de când au răsunat primele acorduri minore din Oh When the Saints, gândurile întunecate mi-au dispărut ca prin farmec, pentru câteva ore.

După ce am împlinit cinci ani, doctoriţa nu m-a mai arătat nici unui client. Îmi pun din ce în ce mai multe întrebări, iar nevoia de a primi răspunsuri creşte cu fiecare zi care trece.

Dorinţa de a descoperi "parterul muntelui" devine şi ea o obsesie pentru mine. Şi aud vuietul tainic de pe acoperişul casei unde mă caţăr ca să fiu singur, singur cu noaptea. Lumina lunii învăluie străzile din inima oraşului într-o crustă aurie ca de zahăr, din care îmi vine să ronţăi.

Madeleine nu conteneşte să-mi repete că foarte curând va sosi vremea să înfrunt realitatea.
- Trebuie să stai liniştit, fiecare bătaie a inimii tale este o mică minune, să ştii. Dar mecanismul e încă fragil. Se va ameliora cu vârsta, numai că va fi nevoie de multă răbdare.
- Peste cât timp? De câte ori se vor roti acele?
- De puţine ori... Aş vrea să ţi se mai întremeze inima, înainte să-ţi dau drumul în lume.

Ceasul ăsta îmi aduce multe necazuri, trebuie să recunosc. E partea cea mai şubredă din corpul meu.

În afară de Madeleine, nu suport să îl atingă nimeni. Cu o cheiţă, ea îl întoarce în fiecare dimineaţă. Dacă răcesc, accesele de tuse slăbesc mecanismul. Stă să-mi sară din piept. Urăsc zgomotul de farfurii sparte pe care-l produce. Dar grija cea mai mare este decalajul orar. Când vine seara, din cauza tic-tacului ce-mi vibrează în tot corpul nu pot să închid un ochi. Uneori pic de oboseală în toiul amiezii şi sunt plin de energie la miezul nopţii. Nu sunt nici hamster, nici vampir, doar insomniac. În schimb, aşa cum se întâmplă câteodată cu oamenii suferinzi, am parte şi de compensaţii. Trăiesc momente de nepreţuit când Madeleine, ca o nălucă în cămaşă de noapte, mi se strecoară în odaie cu o ceaşcă de ciocolată caldă şi-mi alungă nesomnul îngânând cântece de leagăn. Se întâmplă să murmure până în zori dezmierdându-mi cu vârful degetelor sistemul de rotiţe. E atât de frumos! Love is dangerous for your tiny heart, repetă ea hipnotic. Parcă rosteşte formule dintr-o carte de vrăji ca să-mi găsesc eu somnul. Îmi place să-i ascult glasul sub cerul tivit cu stele, deşi felul în care şopteşte love is dangerous for your tiny heart mi se pare puţin ciudat.

În ziua când împlinesc zece ani, Doctoriţa Madeleine acceptă, în sfârşit, să mă ducă în oraş. E marea mea rugăminte de multă vreme. Dar nu se poate stăpâni să nu amâne momentul şi se face că trebăluieşte, fâţâindu-se de colo până colo, dintr-o odaie în alta.

O urmez până-n pivniţă, ţopăind, şi descopăr o policioară înţesată cu borcane. Pe eticheta unora citesc "lacrimi 1850-1857", iar altele sunt pline cu "mere din grădină".
- Cine a vărsat atâtea lacrimi? o întreb.
- Eu. Când plâng, adun toate lacrimile într-o sticluţă şi le aduc aici, în pivniţă, ca să prepar cocktailuri.
- Şi cum de-ai adunat atâtea?
- În tinereţe, un embrion a greşit drumul spre pântece şi s-a împotmolit într-una dintre trompe, provocând o hemoragie internă. Din ziua aceea, nu pot avea copii. Şi chiar dacă le ajut bucuroasă pe alte femei la naştere, am vărsat multe lacrimi. Dar de când eşti tu aici, mi-e mai bine...

Mi-e ruşine că i-am pus aşa o întrebare.
- După o zi întreagă de lungi suspine, mi-am dat seama că dacă-mi beau lacrimile mă liniştesc, mai ales drese cu un dram de calvados. Dar dacă bei când eşti într-o stare obişnuită, ajungi să nu mai fii fericit decât dacă bei şi e un cerc vicios, nu te mai opreşti din plâns ca să-ţi bei lacrimile.
- Îţi petreci zile în şir lecuind beteşugurile oamenilor, iar tu îţi îneci amarul în băutura propriilor lacrimi. De ce?
- Hai, nu te mai gândi la asta! Azi coborâm în oraş, avem pe cineva de sărbătorit, ce zici? mă ademeneşte ea, silindu-se să zâmbească.

Povestea lacrimilor lui Madeleine m-a tulburat atât de tare, încât, coborând dealul, nu simt nicio emoţie. Totuşi, îndată ce oraşul Edinburgh mi se înfăţişează vederii, încep să mijească visele.

Mă cred Cristofor Columb şi descopăr America! Labirintul întortocheat al străzilor mă ispiteşte ca braţele unei iubite. Casele se înghesuie una într-alta şi deasupra, cerul pare îngust. Alerg! Mi se pare că oraşul s-ar putea nărui bucată cu bucată, ca piesele de domino, la cea mai uşoară adiere de vânt. Alerg! În vârful dealului au prins rădăcini copacii, dar aici, de peste tot, răsar oamenii, femeile dau în floare cu rochii şi pălării ca macul de roşii, colorând ferestrele şi balcoanele până în târgul pestriţ din piaţa St Salisbury.

Mă pierd în mulţime; zgomote de paşi răsună pe dalele de piatră; mă las purtat de şoapte amestecate şi, mai ales, de dangătul unui clopot enorm care bate cu o inimă de zece ori mai mare decât a mea.
- Ăla-i tatăl meu?
- Nu, nu e tatăl tău... e un clopot care bate o singură dată pe zi, la ora unu, îmi răspunde Madeleine gâfâind.

Traversăm piaţa. La colţul unei străduţe, aud o melodie plină de tristeţe şi de duioşie ca un joc de scântei. Cântecul îmi răscoleşte sufletul şi în tot trupul simt că-mi plouă şi e soare totodată.
- E o flaşnetă, sună tare frumos, nu-i aşa? îmi spune Madeleine. Funcţionează cam ca inima ta, poate tocmai de aceea îţi place. E un mecanism cu emoţii înăuntru.

Credeam că am auzit sunetul cel mai fermecător din viaţa mea, dar surprizele de-abia urmau să apară. Un ghemotoc de fată, ca un boboc înflorit, se aşază în faţa instrumentului muzical şi începe să cânte. Vocea ei preschimbă trilul unei privighetori în cuvinte.

Mi-am pierdut ochelarii, mă rog, n-am vrut să-i pun pe nas, cu ei am o faţă caraghioasă, parcă-s o flacără... cu ochelari.

Braţele îi seamănă cu nişte ramuri, iar părul ondulat de abanos îi învăluie chipul ca umbra unui incendiu. Nasul bine conturat este atât de mic, încât mă întreb cum de poate respira - după părerea mea e doar de decor. Dansează ca o pasăre în echilibru, suspendată pe tocuri cui - găselniţe femeieşti. Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor. O hotărâre de neclintit se citeşte în ei. Îşi ţine capul mândră ca o dansatoare de flamenco în miniatură. Sânii par două bezele într-atât de coapte, că îţi vine să le înfuleci pe nemestecate.

Nu-mi pasă că văd în ceaţă, în timp ce cânt şi sărut, prefer să ţin ochii închişi...

Un val de căldură îmi năpădeşte întregul trup. Lăcaşul micii cântăreţe îmi dă fiori pe şira spinării, dar o nestăpânită dorinţă de a urca îmi dă ghes. Mirosul de vată de zahăr şi praful îmi usucă gâtul. Nu ştiu ce-are să mi se întâmple, dar trebuie să urc cu orice preţ.

Dintr-odată, încep să cânt şi eu ca în comediile muzicale. Doctoriţa se uită la mine cu acea privire ia-ţi-imediat-mâinile-de-acolo-că-te-arzi.

O, draga mea flăcăruie, lasă-mă să-ţi smulg veşmintele, să le rup în bucăţi, să le azvârl şi să ne sărutăm sub o ploaie de confetti... Am auzit bine, "confetti"?

Din ochii lui Madeleine sar scântei de nemulţumire.

Nu văd decât foc, în doi-trei paşi pot să mă rătăcesc departe, atât de departe în lume, încât nu mai îndrăznesc nici cerul să-l privesc, nu văd decât foc.
- Pot să-ţi fiu călăuză pe drumul din afara minţii tale, eu o să-ţi fiu perechea de ochelari, iar tu o să fii scânteia mea.
- Trebuie să-ţi fac o mărturisire, te aud, dar nu te-aş putea recunoaşte niciodată, nici dacă ai sta între doi bătrânei...
- O să ne lipim unul de altul atât de tare, încât o să ni se încingă oasele şi, când ceasornicul inimii mele o să bată miezul nopţii, o să fim cuprinşi de flăcări, nu e nevoie să deschidem ochii.
- Ştiu, sunt o văpaie, dar când se opreşte muzica, mi-e greu să deschid ochii, mă aprind ca o flacără, mii de scântei îmi ard pleoapele şi-mi sparg ochelarii şi nu vreau să deschid ochii.

Glasurile noastre se înalţă la unison, dar chiar în clipa aceasta îi intră tocul stâng între două scânduri şi începe să se clatine uşor ca un titirez, apoi se prăbuşeşte pe duşumeaua rece. Un accident comic, dar violent. Pe rochia ei cu pene de pasăre se întinde o pată de sânge. Seamănă cu un pescăruş căzut din zbor. Chiar şi aşa, chircită pe duşumea, mi se pare tulburătoare. Desface cu greu ramele sucite ale unei perechi de ochelari, bâjbâind ca o somnambulă. Mama o apucă straşnic de mână, ţinând-o pe loc.

Dau să-i spun ceva, dar vorbele mi se împotmolesc în gâtlej. Mă întreb cum de vede atât de rău cu nişte ochi aşa de frumoşi şi de minunaţi, încât se loveşte de toate lucrurile din jur.

Doctoriţa Madeleine schimbă câteva vorbe cu mama ei, ca stăpânele unor câini care s-au luat la harţă.

Inima îmi bate din ce în ce mai tare şi mi-e greu să-mi recapăt suflarea. Am impresia că ceasornicul mi se urcă, umflându-se, până în gât. Oare o fi ieşit dintr-un ou fata asta? Se mănâncă? E din ciocolată? Ce-o fi cu ea?

Încerc să mă uit în ochii ei, dar privirea mi-a rămas aţintită asupra buzelor sale răpitoare. Nu m-aş fi gândit niciodată că poţi sta atât timp ca să contempli o gură.

Chiar în clipa asta, din inima mea se aude un cu-cu răsunător, mai tare decât în crizele mele obişnuite. Simt că acele mi se învârt cu toată viteza, de parcă aş fi înghiţit un elicopter. Clopotul îmi sparge timpanele, îmi astup urechile, dar, bineînţeles, e mai rău.

Acele or să-mi spintece gâtul. Doctoriţa Madeleine încearcă să mă potolească, mângâindu-mă uşor, ca un păsărar care vrea să prindă un canar înspăimântat într-o colivie. Mi-e cald de mor. Am vrut să par un vultur regal sau un pescăruş maiestuos şi n-am reuşit să fiu decât un biet canar zbătându-se de groază. Trag nădejde să nu mă fi văzut micuţa cântăreaţă. Tic-tacul se mai aude sec, ridic pleoapele, mă pomenesc nas în nas cu azurul cerului.

Pe gulerul cămăşii simt mâna de fier a doctoriţei care îmi desprinde călcâiele de pe pământ. Mă trage de braţ.
- Facem cale-ntoarsă! Ai băgat în sperieţi pe toată lumea! Pe toată lumea!

Pare neliniştită şi furioasă deopotrivă. Mi-e ruşine. În acelaşi timp, îmi revin în minte imagini ale fetei cu chip de arbore, care cântă fără ochelari şi se uită drept în lumina soarelui.

Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu, este ziua cea mai călduroasă din lume.

După un sfert de oră de reparaţii şi o supă bună cu fidea, iată-mă din nou în starea mea normală, fără strop de sare şi piper.

Cu faţa trasă şi un aer îngrijorat, Madeleine îmi cântă îndelung ca să mă adoarmă.
- Inima ta e doar o proteză, e mai şubredă decât celelalte inimi şi aşa va fi întotdeauna. Mecanismul ceasului nu poate filtra emoţiile tot atât de bine ca ţesuturile. Trebuie să fii foarte atent. Ceea ce s-a întâmplat în oraş când ai văzut-o pe micuţa cântăreaţă nu face decât să-mi adeverească temerile: dragostea e prea periculoasă pentru tine.
- Dar mi-a plăcut aşa de tare gura ei!
- Să nu te-aud!
- Face gropiţe atât de jucăuşe, zâmbeşte în atât de multe feluri, încât, nu ştiu cum, dar nu mă mai satur privind-o!
- Nu-ţi dai seama ce spui, tu iei totul în joacă. Dar te joci cu focul, un joc periculos, mai ales când ai inima din lemn. Tusea îţi face foarte rău, nu-i aşa?
- Da, aşa e.
- Atunci să ştii că asta-i o nimica toată pe lângă ce ţi se poate întâmpla dacă te îndrăgosteşti. Mai devreme sau mai târziu, o să plăteşti cu multă suferinţă întreaga bucurie care te cuprinde când iubeşti. Şi cu cât vei iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simţi va fi mai ascuţită. Vei cunoaşte dorul, chinurile geloziei şi ale incertitudinii, senzaţia că eşti respins şi că ţi se face o mare nedreptate. Frigul o să-ţi macine oasele, iar sângele se va preschimba în sloiuri de gheaţă rătăcind pe sub piele, prin tot trupul.

Mecanismul inimii tale va sări în aer. Eu ţi-am pus ceasul, aşa că ştiu pe dinafară cât poate duce. Pesemne că forţa fericirii nu-l va doborî. Dar nu e destul de voinic ca să îndure chinurile dragostei.

Madeleine surâde amar - mă priveşte la fel de absentă ca întotdeauna, dar de data aceasta, fără mânie.