Text anti-Ioana

Azi trebuie să scriu ceva... atipic mie. Aşa mi-am propus. Să practic un stil anti-Ioana. Să dezvolt anticorpi la orice întorsătură de frază în care-mi sunt eu mie recognoscibilă.

O să fie greu. Ca atunci când intri în apă şi apa are... nu ştiu câte grade, dar puţine. Ideea nu e să intri încet (o să te răzgândeşti şi n-o să mai intri niciodată), ci să plonjezi.

Pe locuri, fiţi gata, START!

Ok?

Let's dance.

Listă cu ce trebuie eliminat: referiri la cafea, drumul meu cu metroul, spaţii exotice, scriitori în război nuclear cu infernurile şi paradisurile lor interioare, iubiri celebre, anonime, intense, stătute, cum or fi ele, dar, în orice caz, obsedante ca o piesă pescuită de dimineaţă, de la radio, ORICE REFERIRE LA PIESELE OBSEDANTE, PESCUITE DIMINEAŢA DE LA RADIO, scriitorii mei fetiş (ăia despre care am mai scris: Morrison, Vonnegut, Yates, Márquez, Wilde, Foer, Hemingway, Plath, Nabokov, Shakespeare, Keats, Cervantes, Wallace Stevens şihaisăneoprimînaintesăajungemlaSwift!), viciile mele (vezi cerceii (încă n-am zis nimic de cercei), cafeaua (am zis de cafea!) şi scriitorii bântuiţi (ăia cu războiul nuclear), punct, închidem paranteza), eventuale ipohondrii, incursiuni în copilărie (cu precădere a mea), incursiuni în preferinţele livreşti ale altora (a se evita orice text susceptibil să conţină sintagme de tipul "un amic îmi spunea că..."), personaje gen Şeherezada-Harun-Ishmael-Prospero-Alice-Cyrano-şihaisăterminămînaintesăajungemlaBambi!!!!, călătorii (ale tuturor), îndemnuri din astea sudate într-un corp grafic unic şi nefiresc care nici măcar nu sunt interesante, acest Let's dance! (ameninţă să devină un tic verbal!).

Listă cu ce rămâne:...

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................

... să nu ne panicăm, zic!

Adică... trebuie să mai rămână ceva!

....................................................................................................................................
....................................................................................................................................
....................................................................................................................................

Bun.

Un punct de pornire e să scriu despre lucrurile atipice mie. Despre bloguri, de exemplu. Blogurile sunt perfecte. Îi admir foarte mult pe oamenii cu blog. Sunt ca nudiştii de la mare. Corpurile lor emoţionale, imperfecte, cărnoase, schiloade, ciumpăvite, noduroase, poate, îi preocupă prea puţin, sau prea mult, ca să nu le dezbrace de haina anonimatului. Mă zgâiesc şi eu la ele. Unele sunt ca fotografiile cu orori, cu mutilaţi şi avortoni. Altele au acea perfecţiune de sitcom cu hăhăieli şi zâmbete deformate gen reclamă la pastă de dinţi. Trec peste ele, ca peste fotografiile retuşate.

Navighez. Navighez ca Ulise. Ulise şi blogosfera. O mare invadată de literatură enormă, revărsată, cu episoade banale, sau letargice, sau intense, sau geniale, sau, pur şi simplu, răsuflate de vieţi interioare prin care de-abia răzbat... Navighez un pic invidios. Din ce în ce mai mult, am convingerea că Ulise nu se rătăcise deloc, ci fugea mâncând pământul de Penelopa lui casnică, spre o Circe mult mai exotică şi mai sumar îmbrăcată. De altfel, el nu s-a întors acasă decât atunci când a îmbătrânit.

De la capăt cu alineat.

Nu e bine. Sunt referiri la mitologie (trebuia trecută şi asta pe lista cu lucrurile care trebuie eliminate!), oameni care trăiesc autoreferenţial şi călătorii, despre care am spus CLAR că, virtuale sau nu, nu sunt de păstrat! În text, adică.

Să mai încercăm...

Numai că nu pot. Nu am anticorpi şi, ca urmare, trebuie să trec prin rubrica mea nevaccinată la spaima de manierism. Să recunosc în ea strâmbături şi, probabil, chiar şi exaltări care sunt ale mele. Să accept faptul că un text care-ţi seamănă poate fi autentic sau penibil. Sau, şi mai rău, repetitiv, fad, plat. Brrrrrrrrrrrrrrrrrrrr! (ăsta plonjeu şi asta apă rece...).

În unele zile, nu scriu despre cărţi. Nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că, lipsită de Shakespeare, Cervantes şi chiar şi autorul lui Bambi, afară e o lume întreagă, în mişcare, care se cere privită, citită şi privită din nou. Subiectiv. Manierist, poate.

E un risc pe care învăţ să mi-l asum. Poate că nu ne putem varia la infinit unghiul, fără să riscăm să lezăm imaginea.

În unele zile, mă mulţumesc să privesc în jur cu unicii ochi pe care îi posed (ai mei). Nu e întotdeauna o privire proaspătă, dar... cu tot potenţialul ei unghi neinteresant, mă bucur că o am. Mă bucur. Că o am.

Tipic.
...