Aşa şi cu mine.
Pe cuvânt că aveam în plan un subiect serios, din cele cu nemurirea sufletului şi tensiuni fizico-metafizice, numai că, fatalitate, aşa mic, insignifiant, trivial, mă tem că o să mă concentrez pe cel care se ţine scai de mine de azi dimineaţă (fiind deja ora prânzului, trecut de fix, declar partida pierdută, c-aşa e-n tenis).
Să dialogăm, prin urmare... Vi s-a întâmplat vreodată să vă moară un idol? Mie, da. Nu era chiar idol şi nu, Doamne fereşte, n-a murit, ci a... expirat, s-a topit într-un produs fără sare şi piper şi, cel mai grav, fără legătură cu originalul. Cum? Imediat vă zic.
A fost aşa... Începuseră anii 2000. Care, printre altele, însemnau pantofi cu personalitate, o existenţă vag boemă, păr cu personalitate, o garderobă supradimensionată pentru bugetul personal şi... personalitate feminină proiectată într-o dimensiune simpatică, sarcastică, inteligentă, cu accese de infantilism, de snobism, de candoare şi răutate tranzitorie, de reflecţie kantiană şi derapaj neaşteptat în filozofia anilor '80, prin asocierea unor piese vestimentare care te şocau până la fascinaţie. Sau invers.
Da, mă uitam la Sex and the City. Şi la Carrie Bradshaw. La incursiunile ei prin magazine, cluburi, redacţii de reviste, patiserii new-yorkeze, lansări de carte, cocktail-uri, prezentări de modă sau, pur şi simplu, prin faţa monitorului propriu, impregnat de filozofia lui Carrie. Ştiu, v-am mai povestit despre asta. Cu tot riscul de a mă repeta, revin asupra subiectului - Carrie Bradshaw era o variantă (de succes? nu ştiu, dar de impact, cu siguranţă) a femeii anilor 2000. Credibilă şi dotată simultană cu simţ fashionistic şi materie cenuşie, alta decât cea folosită la asamblarea unei ţinute minimaliste CK.
N-am de gând să desfiinţez din nou cartea (da, e slabă, cu o variantă vulgară a lui Carrie, departe de cea iconică, devenită sinonimă, cumva, cu decada). Nici să iau în derâdere filmul (primul, cel în care actorii încă au o vârstă rezonabilă şi toxina botulinică (încă) face faţă cu succes).
Am să constat, pur şi simplu, degradarea unui produs. Nu literar, nu cinematografic. Ficţional. Atitudinal, dacă vreţi.
Începând cu filmul nr. 2 (sunt incapabilă să-i reţin titulatura completă, cred că e, pur şi simplu, Sex & the City... 2 - un titlu de o creativitate care, de altfel, i se potriveşte mănuşă), Carrie... nu mai e Carrie. Deloc. Ideea care a prins iniţial, cea a unei femei care, cu toate ale ei, inflamează imaginaţia scriind despre lumea pe care vede printre vitrine cu pantofi şi iubiri mai vechi, sau mai noi, nu mai intră în ecuaţia comercială actuală.
Fashion icon-ul anilor 2000, care o cita pe Barbara Streisand, vorbea o franceză execrabilă, dar recunoştea o pereche de Manolo Blahnik de la o poştă şi dansa cu stil, pe Moon River, într-un apartament aproape gol... nu mai e.
Varianta ei actuală e machiată în exces şi e.. un kitsch icon, în toată puterea cuvântului. Nu mai citează din nimic. Meditează în continuare la relaţii şi complicaţiile lor, duce o viaţă expandată financiar, dar nu mai e... Carrie. E o femeie puţin trecută, previzibilă şi în niciun fel reprezentativă pentru nimic. Nu mai are niciun rost s-o deconstruieşti, pentru că nici măcar n-o mai poţi savura.
Nu mai are şarm. Nu mai are naturaleţe. Nu mai are umor. Nu are ingredientul ei fetiş, cel care a făcut-o punct de referinţă pentru o cohortă de femei înspăimântate de viaţa trasă la indigo. Personalitate. Opinie. Ca să exagerez în stilul ei, aş spune că e sfârşitul unei ere.
Ştiu, se întâmplă ca produse exotice în 2000 să fie desuete în 2010. Nu e cazul. Carrie Bradshaw e un produs care a decăzut. De la trendsetter la... caricatură.
Mă mai distrez, din când în când, revizitând episoade vechi, din serial. Sau articole de revistă, de pe vremea când Carrie purta rochii frumoase, machiaj de om normal şi opinii proprii. Şi o personalitate. Mai creaţă, mai extravagantă, mai emfatică, dar... era.
La filmul cel nou n-am să mă mai uit. Nu promit solemn (cine ştie ce purice matinal mi se mai lipeşte de creier!), dar aş vrea să nu o fac.
Pe limba mea superficială, lucrurile stau chiar aşa. Se întâmplă câteodată să ai, o vreme, o rochie din acelea după care tu însăţi ai întoarce capul pe stradă. Una în care te simţi ca Daisy din Marele Gatsby. Nu vrei s-o porţi până devine propria ei amintire boţită, demnă numai de dimineţi petrecute frecând podeaua. Când se uzează, o împachetezi frumos şi-i spui la revedere, înainte să se decoloreze, s-o pătezi iremediabil cu sos de roşii sau să ţi se întoarcă defunctă de la curăţat. N-o laşi să devină o biată rochie de duzină.
Povestea ei a fost una fastuoasă. Clasică. Şi ar fi păcat.