Reparaţi peretele

Poveştile de vestiar. Cine a făcut vreodată parte dintr-un colectiv sportiv ştie despre ce vorbesc. Acele întâmplări spontane care rămân peste ani şi creează un numitor comun şi-o prietenie veşnică între cei ce le-au fost personaje. Omul care le va strânge pe toate şi le va pune într-o carte, va ajunge în rai.

O iarnă în Neamţ nu-i blândă deloc. La Bicaz, unde eram noi cantonaţi, zăpada era cât un puşti de 13-14 ani, aşa că nu ne prea vedeam printre nămeţi. Diferenţa o făceau cărările bătătorite de alergările noastre nesfârşite de dimineaţă, prânz şi seară. De-aş avea un ban pentru fiecare ocazie în care l-am blestemat pe cel care a inventat pregătirea fizică, aş scrie rândurile astea din ţările calde.

Eram la vârsta la care educaţia nu se face cu vorba bună. Nu te puteai înţelege cu 25 de bezmetici plini de energie cărora nu le stă mintea decât la hârjoneală şi şmecherii ieftine. Toată viaţa am să-i mulţumesc omului cu mâna de fier care a ştiut să nu ne ştirbească personalităţile, dar în acelaşi timp să nu ne lase s-o luăm razna. Ne-a spus de la bun început care sunt cele trei cuvinte pe care trebuia să le ţinem minte: Disciplină, disciplină, disciplină. Ne era frică de el, dar îl respectăm de două ori mai mult.

Camera dânsului era prima de pe culoarul etajului la care eram cazaţi, deci ştia cam tot ce / cine mişcă. Mergeam şi ne întorceam de la masă toţi odată. Nimeni n-avea voie în şlapi, nimeni n-avea voie cu telefon mobil. Cine raşcheta scaunul sau nu se comporta civilizat, era ras. A urmat ziua a treia.

Mic-dejun, toată lumea somnoroasă, lipsită de vlagă. Printre altele ni se serveşte şi gem. De căpşuni. Termină toată lumea, ne întoarcem în cameră şi ne pregătim pentru primul antrenament. În îngrămădeala de pe culoarul nostru, câţiva colegi se ţin de glume şi se împing amical. Din neatenţie unul dintre ei loveşte peretele din dreptul camerei profesorului cu cotul. Fiind din rigips, acesta se îndoaie serios, cu urme vizibile. Ni s-au înmuiat genunchii şi ne-am îngrămădit spre camere.

- Staţi pe loc! - iese profesorul pe uşă deschizând-o cum o făcea Kramer în Seinfeld. Cu respiraţiile îngheţate fiecare s-a oprit statuie, ca-ntr-un joc al copilăriei, de data asta ceva mai neplăcut.

- Ce faceţi, mă, nesimţiţilor? Stricaţi pereţii p'aici? Aveţi prea multă energie? Toată lumea la mine, acum! Ne căutam alibiuri. Eu, de exemplu, eram la toaletă, mă spălam pe dinţi, altul era în pat cu telecomanda în mână, iar alţi doi deja îşi doreau să nu se fi născut. N-a funcţionat niciunul.

- Ba, golanilor, v-am adus aici să mă faceţi de râs? Ce v-am zis io să lăsaţi panarama? Am venit aici la muncă, bă, nu la distracţie! - se opreşte din vorbit pentru cinci secunde, cât să lase timp sângelui din noi să facă circulaţia mare şi schimbul de gaze, se uită la perete, căutând pedeapsa din care noi să rămânem c-o morală: - Reparaţi peretele! Nu mă interesează cum faceţi, pe cine chemaţi, cum strângeţi bani, reparaţi peretele!

Eh, şi-atât ne-a fost, doar v-am zis de pregătirea fizică. Mă imaginam culegându-mi ficatul din zăpada unde nici măcar urmele literelor de pe talpa adidaşilor nu se mai cunoşteau din cauza kilometrilor alergaţi. Ajută-ne, Doamne, să găsim un zidar, ceva, în mijlocul pustietăţii la o cabană la care nu se poate ajunge decât cu cei nouă reni. Pentru că da, asta ne doream. Un Moş Crăciun cu-n trafalet în mână. Atât şi nimic mai mult.

Douăzeci şi cinci de puştani cu o singură imagine în retină. Profesorul, cu o mână sus până în dreptul pieptului, degetul arător ridicat ca un semn de exclamare după un verb imperativ spunând: "Reparaţi peretele!"

Încep discuţiile: "Uă, ce dracu, sunteţi nebuni? Doar ştiţi că se enervează repede, nu puteţi şi voi să vă abţineţi când ştiţi că-i prin preajmă? Să vedeţi ce ne omoară la antrenament." Colegul care avea tatăl zidar încercă să prindă semnal la telefon, ca şi cum viaţa lui ar depinde de asta. Pentru că, de altfel, chiar aşa e.

Apoi începe cheta, c-o linişte apăsătoare cum în niciun grup de copii scăpaţi de-acasă nu e. Trec cincisprezece minute. De pe culoar se aude urletul care avea legătură directă cu toate terminaţiile noastre nervoase. Urletul care ne-a influenţat junioratul zi de zi, meci de meci, greşeală de greşeală. Urletul de care mi-e dor să mă împingă de la spate când simt că nu mai pot. Urletul care ne-a adus locul trei la naţionalele din 2006 şi şansa să mâncăm o pâine din fotbal.

"Vă omor!!! Toată lumea afară, imediat!!!" Ştiţi imaginea dintr-o biserică în momentul în care preotul zice "În numele tatălui"? Exact! Douăzeci şi cinci de cruci, simultan, şi fuga repejor către camera profesorului. - "Bă, nesimţiţilor! Ce-i acolo pe scări, bă? Care v-aţi întors cu magiun de la masă în cameră şi-aţi vărsat pe scări? E plin de magiun pe scări! Vă omor!!!"

Ne blestemam zilele. "Care Doamne, iartă-mă a mai făcut-o şi p-asta", mă întrebam în sinea mea şi-mi venea să-l bag în pământ. Nu-i destul că deja era necaz mare, acum imaginaţia mea zbura şi mai departe către o pubertate pierdută făcând alegări prin pădurea din Bicaz.

În timp ce profesorul îşi dilata venele tâmplelor în faţa grupului, cobor scările cu-n coleg să verific locul faptei. Nici urmă de gem. Magiunul era de fapt zăpadă cu noroi, adusă de turişti pe bocanci în cursul dimineţii. Ne întoarcem repede în timp ce fondul sonor era în continuare dominat de vorbele cu tâlc de la etaj.
- Domn' profesor, dar nu e niciun magiun pe scări, e doar zăpadă cu noroi!

Relaxare imediată. Totul fusese doar o confuzie de care până şi profesorul îşi dădu seama. Simţindu-se la înghesuială, replica vine imediat:
- Aa, da? Reparaţi peretele!