Nomadiada (partea I)

În perioada 2001-2007, profesorul ne-a scos prin Europa cu mai multe ocazii, dar de fiecare dată a încercat să îmbine scopurile sportive cu cele culturale. Un scurt exemplu: Luni dimineaţă - meci, luni după-amiază - Colosseum şi Columna lui Traian, marţi dimineaţă - antrenament, şamd. Au trebuit să treacă ceva ani ca să ne dăm seama cât de mult ne-a folosit să vedem de tineri ţări unde gunoaiele nu se aruncă pe jos, ţări unde maşinile nu-s parcate pe trotuar sau pe pista de biciclete. Fie vorba între noi, când am cumpărat o apa plată şi-un pachet de gume de la un chioşc din Lyon, Sophie, vânzătoarea, nu mi-a dat rest bomboane sau ness. Consider că vizitele vestice m-au făcut un om mai civilizat.

Încerc să împărtăşesc sumedenia de întâmplări memorabile petrecute de-a lungul excursiilor noastre prin Europa, cu aceeaşi nostalgie cu care un copil îşi aminteşte verile la bunicii de la ţară, sub numele de... Nomadiada.

De ce Nomadiada? Pentru toate serile de mai şi iunie în care grupul nostru cu treninguri asortate cu două numerele mai mari a înnoptat în saci de dormit, prin parcări sau poieni. Pentru toate mesele la botul calului, mese la care fiecare adăuga un soi de caşcaval, o legumă sau o conservă de pate. Pentru toţi kilometrii parcurşi în autocare din care nu se putea ieşi decât pe geam din cauza mormanelor de bagaje.

Profesorul ne instruise de la bun început să nu scoatem un sunet la controlul vamal. Fiind minori, era responsabilitatea dânsului să ţină actele tuturor, acordurile parentale, paşapoartele şi alte foi din care nu înţelegeam nimic. Noi vroiam să vedem Ferarri, vroiam să vedem San Siro, vroiam să vedem iahturile din Monte Carlo. Îmi amintesc că din cinci role de film, trei au fost cu maşini sau cu magazine strălucitoare. La 12 ani, Europa era pentru noi doar ce văzusem la televizor. Maşini străine, firme de lux, bogăţie.

La ieşirea de la Nadlac, vameşul ungur urca scările autocarului, privind îndoielnic spre culoarul unde celor 24 de capete goale li se vedeau ochii ca unor pisici în întuneric. Întoarce capul către profesor şi zice: "Where are you going?"

Înainte de a reproduce ce a spus domn' profesor, trebuie să mărturisesc că dânsul este unul dintre cele mai descurcăreţe persoane pe care le cunosc. Fără el, ne-am fi rătăcit după primele indicaţii în ungureşte. Plus că pe vremea când făcea şcoala, nu se învăţa nici engleză, nici franceză. Doar ruseşte.

Făcând un semn palma paralelă cu solul undeva la nivelul şoldului, profesorul răspunde pios:
- "Turneu du football pour children."