Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2014 - Teatrul de avangardă te învaţă să joci pentru oameni şi împotriva lor


Oltea Zambori, un interviu cu Alina Ilea

31.05.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe Alina Ilea am văzut-o prima oară pe scenă jucând-o pe Aziza din Piaţa Roosevelt (în regia artistică a lui Radu Afrim), montare a Teatrului Naţional din Timişoara, şi mi s-a părut atunci că acel personaj ar fi arătat altfel fără ea. În mod sigur, ar fi avut mai puţină strălucire, pentru că Alina pune o parte semnificativă din ea în personajele pe care le joacă. Nu e singurul actor care face asta, dar e printre puţinii care par să-şi asume acest "împrumut". Şi să-şi poarte asumarea cu mândrie.
În prezent, e actor-colaborator al Teatrului Naţional Timişoara, dar până acum o vreme a fost actor-angajat al teatrului, încă din 1999, jucând în peste 30 de producţii ale acestuia. Proiectul ei de suflet este
Compagnie 28, o companie de teatru independent în care este, de asemenea, colaborator.
E o minune de femeie, veselă şi entuziastă. Când o vezi, îi asemeni entuziasmul cu cel al unui puşti de 20 şi un pic de ani care abia a terminat actoria: râde, pasiunea i se vede în ochi când vorbeşte despre teatru, iar dacă în ea se află o fărâmă de amărăciune o ascunde foarte bine prin iubirea declarată (şi simţită) pentru teatru. Despre pasiune, promovarea artistului şi cei
10 pentru FILM de la TIFF 2014 am vorbit timp de o oră, promiţându-ne la final că ne vom revedea după primul ei rol într-un lungmetraj.


Oltea Zambori: N-am aflat foarte multe despre tine cercetând internetul. De ce nu încerci mai mult să vorbeşti despre tine şi ceea ce faci?
Alina Ilea: Da, e un punct sensibil. Acumulez material pentru un site, însă durează până aleg cele mai bune imagini. Am repetiţii dimineaţă şi după-amiază, am şi spectacole, am şi o familie. Nu e uşor şi ştiu că asta nu e o scuză, va trebui să îmi găsesc timp şi pentru a mă promova. E foarte nou să fii propriul tău PR, până acum nu trebuia să ne gândim şi la asta, dar, iată, lucrurile se schimbă şi noi trebuie să ne adaptam noului. Uneori, e mai greu.

O.Z.: Ai făcut facultatea de psihologie înainte să mergi la facultatea de teatru. Te-ai gândit vreodată să renunţi la a fi actor şi a te îndrepta spre psihologie?
A.I.: Nu, niciodată. Facultatea de teatru am început-o când eram în ultimul an la psihologie. Iniţial am vrut să mă transfer la Bucureşti, la psiho, şi acolo să dau la teatru, dar tata n-a fost de acord. Aşa că am rămas în Timişoara, însă am avut noroc să aflu că există facultate de teatru şi în Timişoara, eu aş fi fost al doilea an de la înfiinţarea secţiei. Dacă mi s-a arătat, am făcut, eu cred foarte mult în ceea ce e scris pentru mine. De când am terminat şi până acum, pe lângă colaborarea permanentă cu Teatrul Naţional Timişoara, am mai lucrat cu Teatrul Maghiar, cu cel din Arad sau cu Opera de la Timişoara.

O.Z.: Nu e mai dificil să fii freelancer în actorie? Cum e viaţă unui actor-colaborator în vestul ţării?
A.I.: Dacă eşti angajat, ai un fel de siguranţă şi un confort pe care îl apreciezi chiar dacă eşti un artist visător care face ce face din convingere şi nu din alte considerente. Freelancing-ul e riscant pentru că în România acest statut nu are nicio susţinere din partea statului; în alte ţări eşti acoperit tocmai pentru că atunci când ai contracte îţi plăteşti impozite şi alte state apreciază asta şi te susţin când ai nevoie.
Apoi, în zona noastră sunt mai puţini bani pentru producţii de teatru. În Bucureşti, de exemplu, mai există şi filmări de reclame, pe lângă toate spectacolele care se montează acolo. Pe de altă parte, nu mai cred că doar în Bucureşti se întâmplă lucruri bune, au început să apară şi la noi oameni care investesc în teatru. Dar, recunosc, acolo e un puls care te provoacă, chiar dacă uneori actorul e hăituit jucând în trei spectacole pe zi.
Am pus mult suflet în Compagnie 28, îmi stimulează creativitatea. Altfel simţi şi crezi în spectacolele pe care le faci tu, cu textul pe care îl alegi tu, cu actorii pe care îi simţi potriviţi.


O.Z.: Eşti unul dintre cei "10 pentru film" de la TIFF 2014. Ce speri să ţi se întâmple (bun) prin participarea la această iniţiativă?
A.I.: O iau ca pe o experienţă benefică, un moment din care am foarte multe de învăţat. Merg să întâlnesc oameni pe care îi admir, din ţară şi din afara ţării, şi o să încerc să-mi adaptez discursul în funcţie de fiecare. Vezi tu, noi, actorii, oricât am fi de deschişi şi dezinhibaţi pe scenă, suntem extrem de vulnerabili în faţa autovânzării; nu ştim să ne prezentăm, să ne purtăm şi avem nevoie de cineva care să ne înveţe ce să facem şi ce să spunem în anumite situaţii. Noi încă aşteptam să fim descoperiţi; avem conştiinţa valorii noastre şi avem impresia că dacă suntem foarte buni, cineva o să ne vadă şi o să ne facă faimoşi. Din păcate, lucrurile nu merg chiar aşa şi, la fel ca în orice alt domeniu, trebuie să munceşti mult şi să te zbaţi pentru a reuşi.
În ţara noastră, în breasla noastră, percepţia de a te prezenta cuiva se traduce prin "a te da pe lângă cineva" şi din prea multă timiditate nu ştim s-o facem cum trebuie. Poate ar trebui să vină nişte americani care să ne înveţe să vorbim despre noi; sau să plecam noi să vedem cum se întâmplă lucrurile în altă parte, doar ieşind în lume putem vedea cum funcţionează alte sisteme.

O.Z.: Vrei să faci film?
A.I.: Doamne, cum nu? Din păcate, n-am prea mers la casting-uri, deşi am fost chemată. Uneori nu mă potriveam cu personajul, simţeam asta din primul moment, alteori nu aveam cum ajunge din Timişoara până în Bucureşti în două-trei ore. Castingul e ceva serios şi trebuie să simţi că te potriveşti în personaj. Dacă se întâmplă asta, depui toate eforturile să ajungi la un casting.
Cred cu tărie că, dacă e să fac film, o să fac.

O.Z.: De ce crezi că în România nu există încă o şcoală de film adevărată, care să producă actori pregătiţi special şi foarte bine doar pentru film?
A.I.: O şcoală de film făcută ca la carte implică o foarte mare investiţie materială. În teatru e simplu, noi, actorii, suntem importanţi, pe noi se pune accentul. În film nu e chiar aşa, ai nevoie de tehnologie adecvată studierii actoriei de film. Cred că va veni cineva, la un moment dat, dispus să investească şi foarte multă pasiune, pe lângă bani, într-o astfel de şcoală.


O.Z.: Rolul preferat pe care l-ai jucat deja?
Nu e doar unul, sunt mai multe. Dora din Alb (cu Compagnie 28), Masha din Trei surori (TNT - în regia Adei Lupu Hausvater), Muta din Povestea de iarnă (TNT - în regia lui Alexander Hausvater). Sunt câteva roluri de avangardă şi sunt norocoasă că am avut ocazia să joc în poate primele spectacole de acest fel din ţară. Când am fost la Festivalul Naţional de Teatru cu Interzis accesul animalelor (de Rodrigo Garcia, regia Rodrigo Garcia), am fost uimiţi de reacţia publicului, care se separase în timpul spectacolului: unii erau cu noi, pătrunşi de experienţă, alţii ne urau, pur şi simplu. E uimitor de dificil să joci împotriva oamenilor, să-i simţi cum ar vrea să sară la gâtul tău, dar genul ăsta de teatru îţi dă un sentiment extraordinar, te face să-ţi dai seama cât de important eşti tu, pe scenă, în acel moment.

O.Z.: Rolul preferat pe care nu l-ai jucat încă?
A.I.: Ah, n-am dorinţe de acest fel. Joc ce-mi place şi ce mi se potriveşte, nu-mi doresc ceva anume. Vreau doar să joc şi s-o fac bine.

O.Z.: Ai vreo dorinţă de a lucra cu vreun regizor anume?
A.I.: Da, mi-aş dori foarte mult să lucrez cu Cristian Mungiu sau cu Cristi Puiu, mai ales cu cel din urmă. Are o direcţie foarte bună şi ştie exact ce vrea de la filmele pe care le face.

Alina a plecat după o oră, o aşteptau repetiţiile. La ora la care scriu, repetă pentru un spectacol care va avea premiera pe 29 iunie 2014 la Teatrul Naţional din Timişoara, un amestec de dans, operă şi teatru, în regia Adei Hausvater, iar pe seară are reprezentaţie: o joacă din nou pe Aziza din Piaţa Roosevelt, un spectacol care se joacă de fiecare dată cu casa închisă, încă din 2009. Mărturisesc că m-a uimit şi bucurat întâlnirea cu ea, energia şi forţa delicată cu care m-a întâmpinat şi-mi doresc tare mult să o văd şi pe marele ecran.


Alina Ilea
Data naşterii: 30 ianuarie 1973
Este absolventă a Facultăţii de Teatru din Cadrul Universităţii de Vest Timişoara (2000), dar şi a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie, Secţia Psihologie, din cadrul aceleiaşi universităţi (1996). Este actriţă a Teatrului Naţional Timişoara din anul 2000, unde a interpretat peste 30 de roluri, colaborând cu regizori precum Alexander Hausvater, Mihai Măniuţiu, Rodrigo Garcia, Alexandru Dabija, Radu Afrim, Ada Lupu, Cătălina Buzoianu.
Din 2012, colaborează cu compania teatrală independentă româno-franceză "Compania 28", alături de care a participat la proiectele Isadora - expoziţie teatrală, un concept de Yann Verburg, şi ALB - white dress code în regia lui Eugen Jebeleanu. În 2008, a obţinut premiul Pro Cultura Timisiensis. În film, a jucat în scurtmetrajele Forecast, regia Frantz Weis (2004) şi Becul spart, regia Gelu Sfaiter (2011) şi a făcut figuraţie vorbită în filmul Sindromul Timişoara, regia Marius Barna (2005).

Alina Ilea a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2014, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Alături de ea, cei care iau parte la acest demers în 2014 sunt actorii Rareş Andrici, Vlad Bîrzanu, Katalin Berekmeri, Sorin Dobrin, Enikö Györgyjakab, Elena Ivanca, Lucia Mărneanu, Silvana Mihai şi Ioan Paraschiv.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Spacer Spacer