Mirela Sandu: Anul acesta ai intrat în programul 10 pentru FILM la TIFF 2014. Ce înseamnă lucrul acesta pentru tine, în momentul acesta al carierei şi vieţii?
Enikő Györgyjakab: Nu ştiu cum aş fi primit lucrul acesta în 2013, dar acum mă bucur pentru această întâmplare a vieţii mele. Aşa am ocazia de a mă întâlni cu oameni cu care nu am fost în contact până acum. În teatru, cred că am intrat într-un fel de reţea a artiştilor, cunosc foarte multă lume şi am ajuns să mă simt acasă printre oamenii de teatru. Ceea ce nu mi s-a întâmplat încă cu lumea filmului din România. Sper că acest program ne va da ocazia de a cunoaşte oameni noi, interesaţi de noi, actorii. Acesta ar fi lucrul cel mai important.
M.S.: Vorbeai de lumea teatrului... Ce înseamnă pentru tine să fi pe scenă?
E.G.: În această perioadă, poate după un timp va fi diferit, cel mai important lucru pentru mine este ceea ce se întâmplă acolo, pe scenă, cu partenerul. Cât de adevărată este relaţia cu el şi în ce constă ea. Faţă de public încerc să fiu cât mai onestă.
M.S.: Ce crezi că dă în plus actorului filmul faţă de teatru?
E.G.: Nu ştiu dacă dă neapărat ceva în plus. Am făcut doar scurtmetraje până acum. A fost experienţă diferită, lucrurile erau noi. Timpul necesar pentru a fixa luminile, sunetul, actorul venind abia la urmă. Mi-au plăcut aceste pregătiri. Aşa am învăţat să îmi păstrez calmul până în momentul în care trebuie să mă activez. M-a ajutat mult şi teatrul. Şi aici ziua îţi trăieşti viaţa civilă, iar la ora şapte o joci pe Regina Angliei. De fapt, amândouă necesită o pregătire specială şi concentrarea asupra anumitor momente.
M.S.: Ce ai simţit când ai văzut scurtmetrajele în care ai jucat?
E.G.: M-a surprins că faţa mea trăieşte. Credeam că nu fac nimic, dar camera fiind atât de aproape, s-a văzut lucrurile fine, de profunzime. Au fost şi situaţii în care nu mi-a plăcut ceea ce am văzut. Simţeam că e fals, că joc teatru.
M.S.: Din punct de vedere al actoriei, filmul ţi se pare diferit de teatru?
E.G.: Îţi zic după ce fac primul lungmetraj. Nu pot să-mi dau cu părerea, eu care am făcut numai scurtmetraje... de fapt, nu am experienţă.
M.S.: Cum ai ajuns să faci meseria aceasta?
E.G.: Cred că din curiozitate faţă de viaţă, nu era ceva legat de scenă sau de actorie. Această meserie este o cale foarte bună pentru a te explora pe tine şi relaţiile dintre oameni, pentru a căuta răspunsuri la întrebarea de ce suntem aici?
M.S.: Când ai realizat că ai o fire curioasă?
E.G.: Cred că întotdeauna am fost. Am făcut o groază de lucruri, întotdeauna era o efervescenţă în viaţa mea. Totdeauna făceam mai multe lucruri în acelaşi timp. Acum sunt angajată la Teatrul Maghiar, joc în multe spectacole, dar mai găsesc timp să fac şi alte lucruri. Aşa eram şi în timpul şcolii. Am fost o elevă bună, nu am avut probleme cu învăţatul, dar pe lângă lecţiile pe care le aveam de făcut, făceam parte şi din cercuri, cluburi.
M.S.: În ce fel te ajută această curiozitate a ta?
E.G.: Mă forţează. Actul artistic care se întâmplă pe scenă, te forţează să fi onest, dar la un alt nivel. În viaţa noastră de zi cu zi, nu putem fi atât de oneşti. Asta pentru că trăim la un nivel superficial. Teatrul te forţează să exişti cu toată fiinţa aici şi acum. Altfel nu poţi să faci faţă acestei meserii. Nu cred în lucrurile călduţe. Pentru a reuşi, uneori trebuie să fii crud cu tine însuţi.
M.S.: Pentru a putea face acest lucru, de ce anume ai nevoie?
E.G.: Să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu cum ţi-ai dori. Să ai luciditate. Nu zic că de fiecare dată reuşesc să ajung la acest lucru. Dar sunt întâlniri care te ajută să afli lucruri noi, care te aduc mai aproape de tine şi de oameni.
M.S.: Toţi actorii fac asta?
E.G.: Nu ştiu. Am prieteni colegi cu care lucrez şi sunt foarte buni. La ei există această latură. Dar poate că alţii nu au această capacitate şi totuşi reuşesc să facă lucruri bune.
M.S.: Când a început să îţi placă atât de mult dansul şi mişcarea scenică?
E.G.: Întâlnirea cu mişcarea s-a întâmplat în anul I de facultate. Îmi doream să mă fac actriţă şi să învăţ toate lucrurile care mi-ar putea fi de ajutor. Am început să studiez. Nu dansul a intervenit în viaţa mea, de fapt am descoperit corporalitatea. Am aflat că pot să lucrez bine cu corpul meu. Din fericire, am o mare putere de a duce lucrurile până la capăt. În exerciţiile în care trebuie învăţaţi paşii e foarte mult de lucru. Nu ai cum să reuşeşti din prima. Ca şi la muzicieni, este esenţial să exersezi. Eu am primit un mare dar: răbdarea. Pot exersa ore întregi. M-am legat foarte tare de acest lucru şi am învăţat tot ce am putut. Acum simt nevoia să învăţ ceva complet nou, un stil care să schimbe zona în care lucrez acum. Am nevoie de o direcţie mai fină şi poate mai profundă.
M.S.: Câtă mişcare faci zilnic?
E.G.: Din păcate nu fac zilnic. Joc în multe spectacole în care corporalitatea este esenţială, în care lucrez mult cu corpul şi mişcările. Acestea presupun încălziri, exerciţii. Astfel sunt obligată să exersez. Lucrez şi cu studenţii, întotdeauna le arăt cum ar putea să facă din ce în ce mai bine. Pentru asta trebuie să fiu în permanenţă în formă.
M.S.: Cu studenţii faci mişcare scenică?
E.G.: Da, dar nu înseamnă nimic să înveţi doar mişcarea, dacă nu adaugi şi propria personalitatea. Au învăţat deja foarte multă tehnică, pot să se mişte fin, să facă izolaţie (să oprească o anumită parte a corpului). Dar nu au încă curajul să intre în momentele pe care le-am compus împreună. Nu au curajul "să-şi verse eu-l".
M.S.: Privind în urmă, ce crezi că te-a ajutat să te formezi?
E.G.: Cred că acesta este un proces încă în desfăşurare. Nu m-am format încă, adică sper să nu. Dacă intru într-o situaţie pe scenă şi ştiu deja cum sunt lucrurile, nu e bine. Când faci ceva, întotdeauna trebuie să te întrebi cum este, să o iei de la început. Mintea ne este penetrată de o groază de imagini superficiale.
M.S.: Cum descoperi adevărul acestor momente?
E.G.: Cu întrebări. Trebuie să fii curios. Cum e? Ce înseamnă pentru mine întâlnirea cu tine? Să laşi lucrurile să respire.
M.S.: Cum trăieşti întâlnirile din afara scenei?
E.G.: M-am schimbat mult în acest sens. Când aveam douăzeci de ani eram plină de temeri, îmi era frică de oameni, într-un sens foarte sublim. Întotdeauna ziceam că nu mi-e frică de nimeni şi de nimic. Dar când îţi dai seama că poţi urî pe cineva, înseamnă că ai ceva probleme. În acest sens, am devenit mult mai liniştită, nu mă gândesc că oamenii vor să-mi facă rău. Încerc să dau multe şanse tuturor relaţiilor. M-am certat de curând cu cineva şi această situaţie m-a ajutat să realizez că, în anumite situaţii, fac exact lucrurile care m-au deranjat la persoana respectivă. Când ceilalţi îmi spuneau că mă comport aşa, nu îi credeam. Dar experienţa m-a învăţat multe. Încerc să folosesc relaţiile în care intru ca pe nişte oglinzi. Fac tot posibilul să mă pot bucura de oameni.
M.S.: Ce-ţi place să faci în timpul liber?
E.G.: Îmi place foarte mult să citesc. Nu ştiu dacă asta e bine. Vreau să aflu cât mai multe lucruri, dar nu ştiu dacă răspunsurile le pot găsi în cărţi. E foarte amuzant că tot citesc, dar nu reuşesc să aflu nimic. Îmi place să fiu în apă şi, când am timp, mă duc la înot. Să fiu în apă este ceva foarte special pentru mine, face bine minţii mele. Îmi place mult să merg la pădure. Are acelaşi efect asupra mea. Acolo e o energie care mă ajută să mă refac.
M.S.: Ai timp să le faci pe toate?
E.G.: Nu prea, dar visez la ele.
M.S.: Cu ce crezi că ai venit de acasă?
E.G.: Dorinţa de a munci, am primit-o de acasă. Căsătoria părinţilor mei nu a fost dorită de părinţii lor. Au lucrat foarte mult pentru ca noi să avem o casă, să nu ne lipsească nimic. Respectul faţă de muncă era pe primul loc. Lucru, în acelaşi timp. fericit şi nefericit. Respectul faţă de momentul mesei l-am învăţat la Cluj. Acasă asta însemna să furi din timpul de muncă. Respectul faţă de liniştea proprie era parcă pe ultimul loc acasă. Întotdeauna mă simţeam vinovată dacă nu lucram. Să-mi găsesc echilibrul este o mare încercare pentru mine. Din fericire, familia mea este echilibrată, am trei fraţi sănătoşi, cu propriile familii. Provin dintr-o zonă în care aceste valori există şi pe care le port cu mine în continuare.
Fiind singura fată din familie, am copilărit ca un băiat. Abia la Cluj am început să realizez aceste diferenţe, de fapt, nuanţe. Aici am început să îmi dezvolt feminitatea. Tot la facultate a început să îmi placă tot ceea ce ţinea de intelect şi să mă dezvolt şi în acest sens.
M.S.: Ce îţi doreşti pentru viitor?
E.G.: Mi-aş dori ca întotdeauna să fiu măcar cât de cât conştientă de valoarea lucrurilor care mă înconjoară şi să nu mă fure aspiraţiile false. Baloane de săpun, aşa cum e şi succesul în sine. Mi-aş dori să pot să găsesc bucurie în ceea ce fac şi să nu fug după lucruri care doar par frumoase. Atât în viaţa personală cât şi în cea profesională.
(Transcriere: Bíró Árpád Levente)
Enikő Györgyjakab
Data naşterii: 5 ianuarie 1983
Este absolventă de actorie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2005), unde a obţinut şi diploma de master în teatru (2011). Este actriţă la Teatrul Maghiar din Cluj începând din anul 2005, unde a jucat în spectacole regizate de Robert Raponja, Michal Dočekal, Mihai Măniuţiu, András Hatházi, Gábor Tompa, Karin Coonrod, Alain Timar, Dragoş Galgoţiu, Silviu Purcărete, Andrei Şerban şi mulţi alţii. Joacă în spectacole de teatru independent şi a avut numeroase colaborări în spectacole de teatru-dans sau de teatru de mişcare cu compania M Studio din Sfântu Gheorghe.
A jucat în scurtmetrajele Személyi figyelő, regia Róbert Lakatos (2013), Un pachet la două zile, regia Manuela Borza (2012), Romantism, regia József László (2010), Curba dreaptă, regia Kincső Bakó (2010), Mázrománc, regia Kinga Kurta (2010), Autogol, regia József László (2009), Ibusár, regia Orsolya Ferencz (2009), Cu tine, regia Botond Püsök (2008). A obţinut Premiul "Miklós Bánffy" pentru spectacolul Ruins True Refuge, regia Gábor Tompa (2014), şi Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Thea Elvsted din spectacolul Hedda Gabler, de Henrik Ibsen, în regia lui Andrei Şerban (2013).
Enikő Györgyjakab a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2014, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Alături de ea, cei care iau parte la acest demers în 2014 sunt actorii Rareş Andrici, Vlad Bîrzanu, Katalin Berekmeri, Sorin Dobrin, Alina Ilea, Elena Ivanca, Lucia Mărneanu, Silvana Mihai şi Ioan Paraschiv.