Mirela Sandu: V-aţi născut la Botoşani, cum aţi ajuns să faceţi facultatea la Cluj?
Elena Ivanca: Am rămas o nostalgică după Bucureşti, deşi sunt convinsă că locul meu era aici, la Cluj... Am ajuns dintr-o întâmplare, după a cincea admitere ratată la Bucureşti. Eram în trenul care mă ducea la sora mea din Cluj. Ea mă consola după fiecare înfrângere. În compartiment cineva avea un ziar de unde am aflat că urma să fie un examen de admitere la Cluj. După aproape o săptămână eram studentă la clasa prof. Cristina Pardanschi şi Cornel Răileanu.
M.S.: De ce credeţi că toţi tinerii vor să meargă în Bucureşti?
E.I.: Pe atunci, facultăţile cele mai bune erau la Bucureşti şi Cluj. Pe vremea aceea credeam că aceasta este chemarea mea. Aveam senzaţia că de acolo, din Bucureşti, pornesc toate lucrurile, că doar acolo se poate învăţa meserie. Cu timpul, am înţeles că dacă ai un drum, el se deschide oriunde ai fi.
M.S.: În timpul facultăţii aţi lucrat foarte mult cu Radu Afrim. Ce a însemnat acea perioadă pentru dumneavoastră?
E.I.: Cred că alături de profesorii mei, Radu Afrim a fost cel care a avut cea mai mare încredere în mine. Prin anul trei de facultate, Radu a avut un examen cu tragedia greacă şi m-a distribuit în Phaedra de Racine. După spectacol, cei din facultate se întrebau cine a jucat rolul Phaedrei. A fost primul meu moment de glorie. Pe atunci, asta credeam că e gloria: să te recunoască oamenii, să te felicite, să te idolatrizeze. Nimic nu era mai important pentru mine. Acum înţeleg altfel aceste lucruri. Dar, eram atât de tânără...
M.S.: Ce alţi oameni au mai fost importanţi pentru cariera dvs?
E.I.: În cariera mea au existat doi oameni care mi-au schimbat destinul: Marius Rogojinschi care m-a descoperit la Botoşani, el fiind un tânăr absolvent de IATC, şi Vlad Mugur care m-a învăţat să fiu ceea ce sunt. Nu spun asta doar pentru că în Hamletul lui Mugur am făcut un rol important pentru cariera mea. M-a dus parcă într-un fel de lume în care am văzut ce nu mai întâlnisem niciodată. Am înţeles tot, dar n-am putut vorbi despre asta decât cu mine însămi. Nu vreau să supăr pe nimeni, fiecare dintre cei cu care am lucrat au însemnat foarte pentru mine, dar Vlad Mugur a fost cel care m-a făcut să mă descopăr şi să mă reinventez.
M.S.: Ce v-a făcut să vă îndreptaţi spre această meserie?
E.I.: N-am să pot să spun niciodată de ce am ales teatrul. Ştiu doar că mama era des chemată la şcoală pentru că învăţătoarea o ruga să mă convingă să nu mai vorbesc ca o ciocănitoare. Adică să mă înveţe să vorbesc cu accent moldovenesc. Apoi, eram singura fată din cartier care nu avea iubit. Şi, pentru că îmi era ciudă că prietenele mele aveau, am inventat un iubit. Le-am spus adevărul după mult timp, dar nimeni nu m-a crezut. Atunci mi-am dat seama că oamenii au nevoie de poveste. În plus, am constat că atunci când vorbeam, oamenii mă ascultau cu respiraţia tăiată.
M.S.: Ce vă dă forţă să mergeţi mai departe?
E.I.: Mă surprinde fiecare zi şi o trăiesc la prezent. Cred că, datorită temperamentului meu, nu am timp să mă gândesc la ziua de mâine. Trăiesc totul acum şi aici. Mă bucur de tot ceea ce îmi oferă viaţa.
M.S.: De ce aveţi nevoie atunci când lucraţi cu un regizor?
E.I.: Când întâlneşti un regizor, nu îţi doreşti decât ca el să aibă încredere că poţi să faci ceea ce îţi va cere. Nu poţi să-i ceri unui regizor să-ţi spună ce să faci. Asta e datoria actorului. Poţi să-i ceri să te provoace să cauţi în tine, să construieşti situaţii. Eu am avut noroc de astfel de regizori. De fiecare dată mi-e teamă că tot ceea ce am făcut până acum nu se va mai repeta. Apoi, mă bucur când văd că pot să ajung iarăşi la acel moment de graţie. Sunt genul de actriţă căreia îi este teamă de fiecare dată, la fiecare proiect nou. Nu ştiu cum este să nu simţi asta.
M.S.: Ce credeţi că dă în plus unui actor filmul faţă de teatru?
E.I.: Dacă fiecare dintre noi am avea curajul să recunoaştem şi să fim sinceri faţă de noi înşine, aceasta prezenţă în cadrul TIFF 2014 reprezintă o mare şansă. Este, în primul rând, şansa de a învăţa cum să fii tu în faţa unor oameni care nu ştiu nimic despre tine. Este şi şansa de a observa care este puterea fiecăruia dintre noi de a atrage atenţia, prin ceea ce spune sau face... Aici nu mai este dramaturgul care alege cuvintele pentru noi, nici spectatorii care ne cunosc şi ne iubesc. Suntem într-o lume nouă. Peste noapte m-am trezit în această lume care mi-a reamintit că nu sunt doar mama care aleargă în fiecare dimineaţă să îşi ducă copiii la şcoală. Nu sunt doar actriţa grăbită care trebuie să ajungă la teatru sau la şcolile unde predă. Mi-am reamintit că sunt în primul rând femeie. Îmi face o reală plăcere să îmi aleg rochiile din dulap, să-mi aranjez de fiecare dată altfel părul, să îmi scot cutiile de pantofi. Cred că nimic nu mă face mai fericită decât să mă simt femeie. Este important ca, din când în când, să primim câte un mic dar.
M.S.: Ce ar trebui să vadă ceilalţi la actriţa Elena Ivanca?
E.I.: Cred că ar trebui să vadă o femeie de patruzecişicinci de ani care este fericită cu această vârstă. O femeie care a primit de la viaţă mai mult decât a îndrăznit să viseze şi a trăit în teatru cele mai mari bucurii şi înfrângeri. Şi, care, ar dori să îşi îndeplinească şi visul de a face film.
M.S.: Credeţi că şcoala de teatru pregăteşte actorii pentru a face film?
E.I.: Dacă un actor e sincer pe scenă şi păstrează măsura şi în film va putea aplica acelaşi lucru. Talentul poate migra dinspre teatru spre film şi invers, cu condiţia ca regizorul să ştie ce vrea. Cred că filmul are puterea de a ne hrăni orgoliul de a fi cunoscuţi şi apreciaţi. Mult mai mult decât poate teatrul să o facă. Dar, dacă mi s-ar întâmpla întâlnirea cu filmul, aş vrea să pot să mă întorc din când în când la teatru. Doar prin teatru mă simt aproape de Dumnezeu.
M.S.: Sunteţi o persoană optimistă?
E.I.: Sunt optimistă pentru că prin ochii mei aşa se vede viaţa. Asta nu înseamnă că nu am probleme, ca toată lumea. Dar nimic din ce mi se întâmplă nu îmi pune în pericol copiii, sănătatea, profesia. Mi-e bine. Îmi place să trăiesc!
M.S.: Aveţi doi băieţi, cum e viaţa alături de ei?
E.I.: Am doi băieţi minunaţi: Vlad şi Tudor. N-am crezut că fericirea supremă sunt copiii. Dar mi-am spus că dacă va fi să fie, va fi. Acum e altfel. Totul e altfel. Cred că de atunci totul s-a schimbat, nu mai sunt încrâncenată şi... am devenit mai bună, mai caldă, mai atentă la tot ce se află în jurul meu. Am învăţat să iert. Fără să îmi dau seama, copiii mei m-au învăţat.
M.S.: Aveţi o actriţă de film favorită?
E.I.: Da, sunt o nostalgică şi rămân fidelă filmelor lui Zeffirelli, Tarantino, Pasolini şi a actriţelor: Anna Magnani, Ingrid Bergman, Meryl Streep, deşi ultima mă enervează că are atât de multe Oscaruri:)...
M.S.: Ce vă doriţi pentru viitor?
E.I.: Mi-aş dori să-i pot învăţa pe copiii mei că viaţa este cel mai de seamă dar şi că ochii noştri recunosc lumina adevărată. Mi-aş dori să rămân un om bun sau, dacă nu sunt, să ajung să fiu un om bun. Mi-aş dori să nu mai am fluturi în stomac de fiecare dată când apare o distribuţie la avizier.
M.S.: Cum vă vedeţi peste douăzeci-treizeci de ani?
E.I:. Peste douăzeci-treizeci de ani mă văd în plină forţă. Uşor isterică şi nevrotică, dar bucurându-mă că băieţii mei şi-au găsit calea, că soţul meu încă nu uită să-mi aducă dimineaţa cafeaua şi povestind despre marele meu film de succes şi despre Vlad Mugur.
Elena Ivanca
Data naşterii:17 aprilie 1969
Este absolventă de actorie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1999). Este absolventă de master (2008) şi de studii doctorale (2012) a Universităţii de Artă Teatrală Târgu-Mureş. Este actriţă a Teatrului Naţional Cluj-Napoca din 2000 şi, de asemenea, profesor asociat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai", Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj şi Liceul de Coregrafie şi Artă Dramatică "Octavian Stroia" din Cluj.
A jucat în spectacole regizate, printre alţii, de Vlad Mugur, Mihai Măniuţiu, Gábor Tompa, Alexandru Dabija, Mona Chirilă, Radu Afrim, Eli Simon. A jucat în scurtmetrajele Usturoi, regia Lucian Alexandru (2012), Superman, Spiderman sau Batman, regia Tudor Giurgiu (2011), Cheful, regia Adrian Sitaru (2011), Gobel, regia Raluca David (2010), Feed-back, regia Sorin Misirianţu (2006), Soldatul, regia Tamas Buvary (2002, Ungaria). A obţinut Premiul "Lucia Mureşan" al Festivalului Internaţional ,,Lucian Blaga" (2013), Diploma de Excelenţă pentru activitatea deosebită în pregătirea elevilor olimpici (2010 şi 2009), Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate depusă ca artist şi mai apoi ca profesor, pentru cariera remarcabilă şi premiile câştigate în numele artei în cadrul Premiilor Media (2008), Ordinul "Meritul Cultural" în gradul de Cavaler, categoria "Artele Spectacolului" (2004).
Elena Ivanca a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2014, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Alături de ea, cei care iau parte la acest demers în 2014 sunt actorii Rareş Andrici, Vlad Bîrzanu, Katalin Berekmeri, Sorin Dobrin, Enikö Györgyjakab, Alina Ilea, Lucia Mărneanu, Silvana Mihai şi Ioan Paraschiv.