În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Maia Morgenstern, care a jucat (rol principal) în filmul Balanța.
În zilele următoare vă vom oferi alte două interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici, interviul cu Florin Călinescu aici, interviul cu Cristi Puiu aici, interviul cu Victor Rebengiuc aici, interviul cu Mariana Mihuț aici).
Claudia Nedelcu Duca: În momentul în care v-ați întâlnit cu Lucian Pintilie lucrați în zona filmului de aproape zece ani. Cum a fost această întâlnire și cât de mare a fost schimbarea de registru legat de modalitatea de lucru a lui Lucian Pintilie cu actorii?
Maia Morgenstern: Întâlnirea a fost încărcată de multe emoții, de multe ambiții, de multă dorință, de multe năzuințe din partea mea. Cunoșteam opera maestrului Pintilie, mai ales după ce citisem în revista Secolul XX, văzusem cât putusem din filmele domniei sale, spectacole de teatru nu apucasem să văd, evident. A fost, este și va fi o legendă. Era un deziderat. El era speranța, visul aproape neîndrăznit și nemărturisit de a face parte ca actriță, ca actor din viziunea sa. Când m-a chemat să dau probă, mă gâtuiau și emoția și ambiția și orgoliul și dorința de a face parte din echipă. Probele au durat trei zile, am filmat, am încercat tot felul de lucruri, conform indicațiilor maestrului Lucian Pintilie. Trei zile care mi s-au părut nesfârșite, dacă ar fi să compar, au fost cel puțin la fel de grele probele cum au fost filmările, pentru că filmările au fost grele. Dacă aș spune altceva, probabil că aș fi subiectivă, subiectivă sunt oricum, dar cred că nu aș spune adevărul. Perna de adrenalină, de entuziasm, pe care călătoream toți în timpul filmărilor, era absolut reală. S-a întâmplat o dată să filmăm cred că 48 de ore, să nu exagerez, dar să nici nu minimalizez, cred că am filmat 40 de ore încontinuu. E bine, nu e bine? În ziua de azi nu s-ar accepta așa ceva din multe puncte de vedere. Foarte adevărat, nimic mai adevărat. Mai e ceva, încă se filma pe peliculă. A făcut post sincron. A fost ultimul film care eu am făcut post sincron. Astăzi nici nu mai există noțiunea. Era cam așa: filmezi ce filmezi, îți spui replicile, spui textul și apoi, mai târziu, după ce filmul, a fost gata, se face bucățele și tu te pui într-un studio special amenajat unde trebuie să rostești ce ai spus la filmare cu încărcătura, cu emoția, cu interpretarea de atunci. Ei bine, se poate întâmpla să devină foarte greu, foarte complicat. Era foarte greu să nimerești mișcarea buzelor și, în primul rând, să revii la emoția, la starea, la ritmul interior, la incandescența, la lacrima momentului în care s-a filmat. Maestrul Lucian Pintilie filma câte două, trei, cinci, zece duble până obținea ceea ce dorea. Actorul trebuia să dăruiască interpretarea cea mai potrivită, cea mai bună variantă și nu se lăsa până nu era așa. Era un efort creativ.
Spun că filmările au fost grele. Există un moment în Balanța de care amintesc de fiecare dată și spectatorii își amintesc, vorbesc de celebra secvență în care Nela e pedepsită pentru faptul că se întinde pe asfalt și e dusă la miliție. Miliția apelează la o formă de tortură cu jetul furtunului care era foarte puternic, mi-a sfârtecat bluza, mi-a lăsat echimoze, vânătăi pe piele. Filmarea a fost făcută în mod real într-un sediu al poliției. Până nu a încercat maestrul Lucian Pintilie pe trupul său, pe brațul său, pe piciorul său, nu s-a filmat. Intensitatea jetului a fost verificată, reglată de maestrul Lucian Pintilie. Vorbesc despre exigența maestrului ca regizor de film, ca artist, exigență ce se manifesta la toate nivelurile, începând cu ceea ce privește actoria, interpretarea actorilor, în ceea ce privește producția, decorul, imaginea. Știa ce dorește, își cunoștea exact potențialul. Gândea, proiecta rezultatul pe care și-l dorește, controla totul de la învățarea elementară a textului până la fixarea ritmului pe care ți-l dădea cronometrul din mâna maestrului. Vai, ce prozaic! Exact așa de prozaic și de eficient era!
C.N.D.: Când spuneți cronometru era chiar un cronometru?
M.M.: Da. Cronometra cât să dureze o secvență. un monolog, o scenă, un dialog. Știa exact câte secunde trebuie să dureze fiecare. Asta presupune o pregătire minuțioasă. Creativitate, univers intelectual, evident, și în același timp, o cunoaștere profundă, exactă, minuțioasă, extrem de precisă, care dădea ordine și sens. Filmul înseamnă mai ales precizie, exactitate. Nu apăreai în cadru pentru că așa simțeai. Îți explica și înțelegeai pentru că aveai ce să înțelegi, pentru că era sens, era miez, puteai să întrebi. Îți oferea argumente logice și psihologice, aveai toate uneltele ca actor. Dacă e să mă întorc la întrebarea dumneavoastră, dacă a fost schimbat pentru mine statutul de actriță, în orice caz sigur a fost modificat, am devenit conștientă de statutul de actor, actriță, artist. Am descoperit, nu am avut nu mai știu ce revelații, dar mi-am asumat drepturile mele de artist: să întreb, să înțeleg, să nu fiu folosit așa, doar că dă bine. "Lasă că nu are nevoie", există această prejudecată că actrița nu are nevoie să înțeleagă. Nu! A-ți folosi mintea, inteligența, curiozitatea, a păstra un echilibru, demnitatea de artist înseamnă, așa cum am învățat alături de maestrul Lucian Pintilie, înseamnă a înțelege, înseamnă luciditate, înseamnă control, înseamnă a-ți folosi resursele, a ți le asuma, nu mofturi. Și atunci poți să lucrezi și 48 de ore fără simțământul că îți sfâșii hainele de pe tine.
C.N.D.: Toate personajele lui Pintilie sunt foarte mobile, nu există liniaritate și asta le face spectaculoase și cărnoase. Cât de ușor era să țineți pasul cu această mobilitate?
M.M.: Dacă ai argumente, dacă ai motivare, dacă înțelegi care sunt cu unghiurile, răsturnările de situație, de emoții... ca în viață. Cel puțin în filmul Balanța lui Lucian Pintilie trebuia să scapi de prejudecăți, de iubire faptul că iubirea e așa, furia e așa, că pentru filme trebuie să faci ochii într-un anume fel. Să găsești drumul spre firesc, spre natural. Nu trebuia să jucăm firescul, totul trebuia să fie consecința unui proces de gândire.
C.N.D.: Andrei Gorzo spune că ați reușit prin Nela să creați un personaj feminin emblematic pentru cinematografia românească și nu cred că îl poate contrazice cineva. Cum îl simțiți dumneavoastră, care ați avut ocazia să jucați și după 1992 roluri foarte puternice, v-ați intersectat inclusiv cu cinematografia mondială? Cum e Nela pentru dumneavoastră?
M.M.: Pe Nela eu am cunoscut-o înainte de filmul Balanța. Am citit romanul lui Ion Băieșu în anii '80. La prima întâlnire, i-am spus maestrului Lucian Pintilie că știu romanul. Maestrul Lucian Pintilie mi-a povestit despre felul în care a lucrat împreună cu Ion Băieșu la realizarea scenariului de film. Exista propria mea părere, propria viziune asupra personajului. M-a impresionat astfel încât atunci când la facultate ni s-a cerut să facem dramatizări după o operă literară am făcut-o pe Nela. Mă interesa foarte tare lupta interioară, conflictul. Există în fiecare dintre noi un conflict interior. Nela, fiică de ofițer de securitate, dacă ținem bine minte, a avut o copilărie îndestulată. Nelei nu îi lipsea nimic, inclusiv joaca periculoasă cu pistolul tatălui, lucru pe care îl vedem în film foarte bine reprezentat. În urma unui proces de conștiință, decide să rupă cu ceea ce a însemnat familia ei și traiul bun. Aici este o temă de discuție foarte interesantă și maestrul Lucian Pintilie mi-a oferit șansa să vorbim mult pe această temă. Îndeplinindu-și datoria de fiică, are grijă de tatăl ei până în ultimul moment, dar asta nu o împiedică să judece, să evalueze viața și acțiunile lui, felul în care tatăl ei s-a comportat. Nu știu dacă e puternică, habar n-am dacă e puternică. Are conștiința unei vini, nu ar avea de ce să se simtă vinovată și totuși, pentru faptele familiei tatălui ei, Nela poartă o vină.
C.N.D.: Știu că e greu să vă evaluați rolurile, dar puteți spune cam pe unde se situează Nela?
M.M.: A fost un moment extrem de important pentru mine, din toate punctele de vedere. Apoi, filmul a fost apreciat și privit și văzut și premiat și a avut un impact foarte serios, cum e și normal, asupra cinematografiei de pe lumea asta, zic eu.
C.N.D.: Spuneați că vă doreați foarte mult să lucrați cu Lucian Pintilie. Care era legenda Pintilie de dinainte de a vă întâlni la Balanța? E primul film pe care îl face la reîntoarcerea în țară, după o perioadă de pribegie în care a stat foarte mult în zona teatrului și a operei. Care era legenda urbană în jurul lui Pintilie la începutul anilor '90?
M.M.: Cum spuneam am citit foarte mult, am citit atât cât am putut despre Turandot. Acum, când mă întrebați, îmi vin în minte pasaje întregi. Ascultam poveștile adevărate rostite de cei care au lucrat cu maestrul Lucian Pintilie. Aflasem despre felul în care a fost silit să plece. Știam despre felul în care a fost interzis spectacolul său Revizorul. Am întâlnit un regizor care respecta actorul, respecta creativitatea. Exigența maestrului se manifesta în a construi împreună cu actorul sau actorii, situațiile, astfel încât totul să devină vibrant, cu sens logic, să atingă umorul, sarcasmul, tragicul într-o succesiune ce preexista în mintea lui, a creatorului. Îmi era foarte limpede lucrul acesta. Felul în care controla procesul de creație îți dădea siguranță și încredere. Lucrurile erau extrem de bine monitorizate, contorizate, controlate. Mi-a dat încredere și îmi cerea în permanență foarte mult. Într-o zi, deși se terminase ziua de filmare, se terminase secvența, se declarase mulțumit, a doua zi, pentru că se filma în aceeași locație, după ce am filmat așa cum era programat, am spus că vreau să refac secvența de ieri. Am crezut că o să stea universul, că o să pornească pământul invers, că o să se răstoarne planetele. M-a ascultat, nu mi-a răspuns imediat, nu s-a supărat pe mine. Mi-am spus argumentele bine formulate. Mă frământau, era o nemulțumire în mine. Am îndrăznit să fiu nemulțumită, s-a refilmat și aia a intrat în film. M-a înțeles, înțelegere umană, artistică. A acceptat argumentele mele. Nu era vorba de orgoliu, era un om care avea viziune. Maestrul Lucian Pintilie avea viziune.