În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Victor Rebengiuc, care a jucat în filmele De ce trag clopotele, Mitică?, Balanța, Prea târziu, Terminus Paradis, Niki Ardelean, colonel în retragere și Tertium non datur.
În zilele următoare vă vom oferi alte 5 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici, interviul cu Florin Călinescu aici, interviul cu Cristi Puiu aici, interviul cu Mariana Mihuț aici).
Claudia Nedelcu Duca: Cu mari emoții am așteptat întâlnirea aceasta și pentru că mă văd cu dumneavoastră, dar și pentru că sunteți printre puținii prieteni pe care Lucian Pintilie i-a avut. Ce a însemnat această relație de prietenie care vă leagă încă de Lucian Pintilie?
Victor Rebengiuc: Am fost colegi de an la Institut cu el, cu Radu Penciulescu, făceam parte din aceeași generație. Suntem născuți în același an, în luni diferite. Eu sunt în februarie. Lucian era născut pe 9 noiembrie și ne-am împrietenit în Institut, am început să lucrăm împreună. El era la regie, eu la actorie. Era un băiat deschis, un băiat deștept, un băiat cu mult înaintea vârstei și cu mai multe capacități decât colegii lui. Era fermecător pentru că știa cum să lucreze cu actorul. Era foarte serios, foarte bun profesionist, foarte bine pregătit. Când făcea un film știa, în momentul în care începeam filmările, cum o să fie. Știa cum să ne îndrume și cum să lucreze cu noi, cu actorii. Insista să i se respecte indicațiile în cel mai mic detaliu. Nu scăpai de el până când nu făceai așa cum voia el. Mi-aduc aminte că am tras la De ce trag clopotele, Mitică? (pe peliculă se filma, iar pelicula era scumpă) 15 - 20 de duble pentru o scenă și după 20 de duble voia să mai tragem încă una. "Măi dar nu mai știu ce să fac! Am făcut tot ce mi-ai spus!" "Lasă, mai tragem una!"
C.N.D.: Simțeați și dumneavoastră că e mai bine la a 21-a dublă?
V.R.: Normal, căci de fiecare dată, la fiecare indicație pe care mi-o dădea, simțeam că se deschide un alt orizont și că e mai bine decât credeam eu că fac. Se lucra foarte frumos cu el. Foarte bine se lucra. Bine, eu am fost rău cu el pentru că l-am refuzat de două ori, s-a supărat pe mine de două ori, ne-am împăcat după aia de două ori.
C.N.D.: Cum credeți că a fost posibil acest fenomen Lucian Pintilie în România aceea foarte gri?
V.R.: A fost o generație întreagă în perioada aceea, care naște niște semne de întrebare. Pintilie, Penciulescu, Dimiu au fost colegi cu mine de an, dar la Regie; au promis și s-au ținut de cuvânt, erau foarte buni. Apoi la actorie a fost o generație întreagă. Absolvenții anului 1956 erau George Constantin, Rauțchi, Cozorici, Rucăreanu, Albulescu, Amza... Toți foarte buni, foarte talentați, erau căutați de teatrele din București. Trebuia să mă enumăr și eu printre ei, căci și eu am fost din aceeași generație. Teatrele din București aveau un gol de actori tineri. Era perioada de după război. Războiul a făcut o gaură în succesiunea de generații în teatre și în viață în general. Pe mine, când eram în anul IV, m-a luat de mână domnul Moni Ghelerter, un profesor de la Institut, regizor al Teatrului Național, m-a dus la Teatrul Național, m-a prezentat directorului și l-a rugat să mă angajeze. Directorul i-a spus: "Dom'le nu se poate să-l angajez, pentru că e o lege: trebuie să dea concurs de angajare pentru posturile libere. Și concursul îl dă numai după ce execută un an de producție în provincie. Și nu se poate, n-am cum să fac asta!". Și-a rămas să aștept să treacă anul acela de producție undeva în provincie și pe urmă să vin să dau concurs dacă Teatrul Național o să anunțe concurs când o să aibă nevoie de actori.
C.N.D.: Toate numele pe care le-ați pronunțat sunt actori care au avut ocazia să joace și-au dezvoltat tehnica, iar talentul au avut cum să-l exerseze lucrând cu acești regizori foarte mari. Pintilie a fost un fenomen. Nimeni nu poate contesta valoarea lui David Esrig, a lui Dimiu, a lui Penciulescu, a niciunuia dintre acești regizori pe care i-ați enumerat puțin mai devreme, doar că Pintilie se detașează. Ce l-a făcut să se detașeze?
V.R.: Putea să se detașeze! Era deștept, citise, văzuse și avea idei. Era un geniu aproape. Aș putea spune că era un geniu. Pentru mine era un geniu. Știa, înțelegea. Studiase, nu i-a picurat nimeni înțelepciune în cap, așa, cu pipeta sau cu găleata. S-a educat singur, ce a învățat în școală, ce a citit. Nu erau mijloacele de comunicare de acum. Nu puteai să vezi un spectacol pe calculator de la nu știu ce teatru din Londra sau din New York sau din Paris. Totuși, el a izbutit să-și creeze surse de informare și să se formeze.
C.N.D.: A suferit foarte mult din cauza temperamentului pe care l-a avut. Au apărut dosarele de la C.N.S.A.S. și din sursele de informare reiese era extrem de urmărit încă din timpul facultății. Era un copil teribil. Nimeni nu-i contesta inteligența, nici chiar genialitatea. Își cunoștea foarte bine statutul acesta, spunea că România nu e țara în care ar putea să creeze tot ce poate și își dorește.
V.R.: A lucrat și la televiziune. A făcut 1 aprilie, am jucat și eu, juca și Cotescu. Spectacolele se transmiteau în direct. Spectacolul ăsta a avut succes, a fost apreciat foarte mult de public. Nu știu dacă s-a imprimat, pentru că atunci nu prea exista tehnică și, în orice caz, ceea ce se imprima era groaznic de lipsit de calitate. Când ne-am întâlnit ulterior, Cotescu i-a spus: "Lucian, lumea zice că, după spectacolul acesta cu 1 aprilie, tu ești al doilea Ciulei". Și Lucian zice: "Dar primul cine e?"
C.N.D.: Era un om comod pentru cei din jurul lui?
V.R.: Era deștept. Avea de lucru cu sine, se lucra în permanență, își dorea să se îmbunătățească. Citea foarte mult. A muncit la el, nu a apărut din senin. Și-a construit personalitatea.
C.N.D.: A avut parte de niște șuturi foarte dure din partea statului român, mai ales înainte de 1989.
V.R.: A fost foarte lovit. Cel mai lovit cu putință. Nu-i păsa. Nu accepta să modifice nimic în tot ce a lucrat. Orice pretenție care a venit din partea comisiilor ideologice care vizionau și legalizau un spectacol, a respins-o. Iar la Revizorul a fost o nebunie, pentru că, la vizionările care au fost înainte de premiera spectacolului, au participat membri importanți ai partidului: Ion Brad, Dumitru Popescu Dumnezeu și alții și toți au spus că e bine. Pentru ca, după premieră, chiar a doua zi, a treia zi, unii au început o agitație: nu se poate să fie acceptat un asemenea spectacol. Personajul principal al spectacolului era o critică serioasă și plină de umor și de ironie subtilă la adresa lui Ceaușescu. Acesta era Revizorul, era Ceaușescu.
C.N.D.: La momentul Proștii sub clar de lună a căzut în această capcană a vizionărilor. I-au cerut să modifice, a modificat și nu și-a mai putut recunoaște spectacolul. Acela a fost momentul în care a făcut un pariu cu sine însuși și a spus: "Din acest moment nu voi mai scoate nimic din spectacolele mele". Deși intervenea Toma Caragiu, cu care era prieten foarte bun și îl ruga să facă mici modificări, era extrem de încăpățânat și nu accepta nicio schimbare.
V.R.: Nu voia să facă, nu asta dorea. El voia să critice, nu să accepte compromisuri.
C.N.D.: Această luptă pe care o ducea cu sistemul în permanență, cât de mult îi ocupa din spațiul emoțional pe care îl împărțea cu prietenii? Povestea la întâlniri despre furiile lui, despre dezamăgiri?
V.R.: El nu spunea decât că nu poate să accepte așa ceva, că el nu taie nimic, cum a fost la Revizorul: toți îl înjurau, toată lumea din teatru a fost în pericol și s-a și întâmplat: teatrul a suferit de pe urma lui, au fost niște măsuri care s-au înăsprit odată cu acest spectacol. Când pentru interzicerea unui spectacol s-a dat un comunicat oficial într-un ziar, în Scânteia, organul principal de presă al Partidului Comunist Român, în care să se spună că, în urma sesizărilor mai multor cetățeni, spectacolul Revizorul se suspendă? Spectacolul este interzis și Pintilie e dat afară, nu mai poate lucra în țară, i se interzice să mai lucreze în țară. S-a mai pomenit așa ceva, undeva, vreodată în lume?
C.N.D.: Am citit zilele acestea că anunțul cu interzicerea Revizorul-ui a fost inclusiv la jurnalul de la știri de la TVR. Seara, la ora opt, în timpul jurnalului, au anunțat că se interzice acest spectacol. E adevărat?
V.R.: Nu mai știu. Eu am citit în Scânteia chestia asta a doua zi dimineață. Știu că mă duceam să o iau pe Mariana [Mihuț] de la spectacol, că ea juca în el, și stăteam în cabina electricienilor, așteptam să se termine spectacolul și îmi plăcea să mă uit la ea. De acolo vedeam în lojă pe Pană, alături de Baranga. Stăteau la spectacol, al treilea spectacol, îl vedeam pe Baranga, din când în când, aplecându-se spre Pană și spunându-i, referitor la ce se întâmpla pe scenă, nu știu ce chestii la ureche, apoi iarăși îi mai spunea câte ceva și a doua zi a apărut comunicatul acesta în Scânteia. De ce? L-au săpat colegii. Filmul De ce trag clopotele, Mitică? după ce a fost gata făcut, a fost interzis. Și Reconstituirea la fel, a avut de așteptat și, chiar dacă Pintilie nu a tăiat nimic din film, până la urmă s-au convins că pot să îi dea drumul, și-au dat seama că nu sunt chiar atât de aspru criticați. De ce trag clopotele, Mitică? a fost interzis din 1980 până în 1989. Abia în 1990 am putut vedea filmul. Noi am jucat în el și nu-l văzuserăm. Nu știam cum e.
C.N.D.: Venea și pleca din țară. De ce revenea în această țară? De ce i-a fost atât de dragă România? A avut un pașaport care era reînnoit permanent. Ceaușescu cerea să fie lăsat să plece din țară, ca să vadă cât de greu îi va fi. Nu i-a fost foarte greu, dar n-a reușit să facă film, ci doar teatru și operă. De ce vrei să revii într-o țară în care, în mod evident, nu ești binevenit, într-o țară în care nu poți să te exprimi creativ așa cum îți dorești?
V.R.: El venea pentru că despre asta creează el. El vorbește despre poporul român. Aici a crescut. Ce putea să facă? Să facă un film, să critice situația politică și socială din România și să-l arate englezilor sau francezilor? N-avea cum să lucreze acolo. El a lucrat la Paris, a pus vreo 4-5 spectacole foarte bune, Apoi a venit acasă. Dar, după ce terminase, mergea la Paris, lucra trei luni, cât durează un spectacol, montare, repetițiile și pregătirea unui spectacol și după aia se întorcea acasă. Nu era un golan, nu era unul căruia să nu-i pese. N-avea nevoie să prospere, să plece undeva în străinătate ca să facă bani. El voia să lucreze, voia să facă filme și voia să facă filme și dintr-un alt motiv: în teatru se simțea trădat. Așa sunt actorii. Se stabilește ceva, dar în momentul în care iese premiera și există contactul cu publicul, actorul este ispitit să facă mai mult decât trebuie ca să primească aplauze în plus sau un hohot de râs. Și asta îl deranja. El nici nu se mai uita la spectacol după ce dădea premiera, pentru că se îmbolnăvea să vadă că spectacolul este atins, este lovit. La film, el lucra cu noi, cu actorii, până când obținea ce voia, se filma și rămânea așa. Interpretarea ce se vede în film este exact ce a vrut el să facă din scenariul pe care l-a avut. Nu e altă interferență acolo, nu există altceva.
C.N.D.: Este evident că a preferat să se exprime prin film, după '90 ar fi putut reveni și în teatru, dar nu a făcut-o. Nu m-am gândit niciodată că a preferat să profeseze în zona filmului pentru că dorea de fapt ca opera să nu-i fie alterată. Mulțumesc! L-ați simțit ca pe un regizor foarte dur, ca pe un regizor care vă chinuie foarte tare ca să ajungă la aceste rezultate?
V.R.: Ne chinuia, dar chinul era plăcut, pentru că noi, actorii, asta vrem, să fim chinuiți ca să poți să scoți din tine lucruri pe care nu bănui că le ai. De multe ori am rămas surprins de ce am putut să fac, lucruri care nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap, datorită lui Pintilie și datorită celorlalți regizori din generația asta a lor, plus Ciulei, care era cu o generație mai bătrân. Au știut să lucreze bine cu noi și să ne împlinească. Pentru mine, Pintilie și colegii lui de generație cu care am lucrat, au fost niște universități pe care le-am absolvit. Din momentul din care ei au dispărut din peisajul teatral românesc, am simțit că stau. Nu progresez. Nu mai cresc. Bat pasul pe loc. Și chiar eram destul de frământat de treaba asta, de ce o să se întâmple dacă nu mai există un stimul, dacă nu vine cineva să te sprijine, să-ți spună "Hai că poți, hai că poți, fă așa! Poți să faci, să creezi, să spui chestia asta, să te miști", să te îndrume cum să faci o acțiune într-un fel anume.
C.N.D.: Ați jucat în producțiile lui Pintilie de după '90. Ați întâlnit în echipele acestea de filmare actori care erau incomodați de genul acesta de lucru, de intersecția cu această universitate?
V.R.: Pentru mine a fost universitate, eu am simțit că am ceva de învățat și chiar dacă nu simțeam, lucrurile se așezau în mine, pentru că el îmi cerea ceva din care învățam și de la care nu mai puteam regresa. Era ceva câștigat, era o treaptă în ceea ce privește formarea mea ca actor. Și deformarea mea ca actor... Glumesc, n-am prea fost deformat... poate doar fizic... din cauza vârstei...
C.N.D.: Vă propun să ne ducem în universul lui De ce trag clopotele, Mitică? Este un univers uriaș și e unul dintre filmele cele mai românești cu putință.
V.R.: Sunt de acord și este un film care trebuie văzut de mai multe ori, pentru că sunt atâtea lucruri în el și toate vin una după alta, una după alta, încât îți scapă foarte multe și nu apuci să le observi, doar dacă le știi de la filmare. Îmi aduc aminte, la prima filmare pe care am avut-o, undeva pe malul lacului Fundeni, se construise frizeria lui Nae Girimea acolo, era decor și ne-am întâlnit cu toții în prima zi de filmare, echipa, electricienii, mașiniștii, actorii, secretarul de platou, operatorul. Am stat de vorbă, ni s-a spus ce vom face în filmul ăsta și la un moment dat a spus: "Gata, acum haide să repetăm! Iese toată lumea afară, rămân numai actorii, secretara de platou, operatorul și cu mine." Am început să repetăm: repetam ca la teatru. El era regizor, știa ce să ne ceară. Eu jucam Pampon. Nu mă gândisem niciodată că o să joc Pampon. Cred că el se gândise pentru Pampon la Toma Caragiu, care între timp se prăpădise în cutremurul din '77, și m-a distribuit pe mine. Era o distanță de la mine până la Pampon, nici nu vedeam Pamponul pentru că era departe. Nu știam. Nu știam cum o să ajung acolo. Habar n-aveam. Am lucrat și a trecut ceva timp. Era în luna martie 1980, era cam friguleț afară, oamenii din echipă stăteau acolo și începuseră să se enerveze. "Hai, dom'le, ce face ăla acolo? Repetă?! La Sergiu până acum trăgeam 7 duble". Când au intrat și au văzut scena, le-a plăcut și după aia abia așteptau să vadă în continuare. Toată perioada de filmare a fost o bucurie. Eu m-am simțit minunat și stimulat în permanență. Colabora cu noi. Nu era regizor zbir. Dacă veneai cu o idee, imediat o cântărea și, dacă i se părea bună, o accepta. Deseori vorbesc cu Mariana [Mihuț] despre perioada filmărilor cu De ce trag clopotele, Mitică? și e o nostalgie foarte plăcută când ne amintim mizeria care era unde ne schimbam. Nu era ca acum, cu rulote etc., stăteam în niște case cu parterul pe pământ, case simple, de marginea Bucureștiului. Eram acolo înghesuiți cu toții într-o cameră, beam cafele, așteptând să ne vină rândul la filmare și era frumos, era bine, ne plăcea. Nu discutam altceva decât ceea ce aveam de făcut, pentru că era totul foarte interesant și ne plăcea. Doina Levintza ne îmbrăca, Dan Coman la fel, făceau costumele, probam, râdeam. Mergeam la filmare cu Florin Mihăilescu operator. Toată nebunia aceea cu lacul, cu expoziția în care arătam cum o sa fie România. Traversam lacul pe un pod de cinci scânduri. Ce idee mai bună poți să ai ca să explici prezentul arătând cum va fi viitorul. Ceva extraordinar!
C.N.D.: Cum reușea să creeze magia asta care vă umple și acum ochii de bucurie?
V.R.: Avea un dar de la Dumnezeu, era credincios si se închina, se ruga. Dumnezeu l-a ajutat și l-a și încurajat. Având ajutorul lui Dumnezeu, îi venea de acolo. Altfel de unde să-l ia? Nu se găsește în nicio farmacie un pachet cu geniu, să iei 15 pastile și să devii genial. Nu există așa ceva, n-are cum să creeze cineva, să inducă cineva geniu într-o altă persoană.
C.N.D.: Cum reușea să vă convingă să îi urmați viziunea asupra lumii lui Caragiale?
V.R.: Era vorba de încredere! Noi credeam în el. El credea în noi. Și, într-un fel, se lipea totul, noi ne lipeam de el, el se lipea de noi, simțea că o indicație a lui este transpusă în viață și asta îl mulțumea și-i plăcea și noi simțeam că izbutim să facem niște lucruri pe care nu le mai făcusem până atunci, nu ni le ceruse nimeni. Nu știam că poți să faci un lucru deosebit de ce făcusem până atunci. A fost o bucurie, o perioadă de mare bucurie pentru noi și de creativitate în același timp, pentru că eram stimulați. Avea o forță de a ne convinge, de a ne angaja, de a ne crea o stare pozitivă, de a ne dori să lucrăm, așteptam să lucrăm, voiam să lucrăm, să facem, să încercăm, voiam toți. Și el se bucura când noi aveam această pornire, această dorință și știa să ne îndrume.
C.N.D.: Cum ați parcurs această distanță de la un personaj pe care nu îl zăreați deloc până la rolul pe care îl vedem azi? Cum ați ajuns la el?
V.R.: El mi-a sugerat tot personajul, dar n-am conștientizat. Am fost un bulgăre de pământ cu care lucrează sculptorii și Pintilie a știut cum să mă modeleze. Eu am fost cuminte, m-am lăsat lucrat. Mi-a plăcut să lucrez cu el, pentru că era nou, era foarte interesant tot ce îmi cerea și-mi plăcea. Părea regizorul cel mai atractiv și era modern în peisajul acelui timp. Îl știam din facultate. De acolo mă provocase și ușor-ușor, ne-am împrietenit lucrând împreună, gândind împreună și având și aceleași idei politico-sociale. Eram de aceeași parte a "frontierei".
C.N.D.: Ne întoarcem la povestea asta din griul comunismului românesc, din vremurile acelea. Dar vreau să mai rămânem la modul în care îl zugrăviți ca fiind hărăzit și genial. Ce citea, ce filme vedea? Cum erau discuțiile pe care le aveați?
V.R.: Nu știu ce filme avea. La el acasă și-a făcut și o bibliotecă uriașă și cred că cel puțin jumătate din ea a citit-o. Avea talent literar. Era prieten bun cu Nicolae Labiș. Dar ce să învețe de la Labiș? Avea talent, dar era un copil tânăr. Prospețimea talentului lui Labiș îi plăcea, îl inspira, într-un fel. A citit, a căutat, a vrut să se informeze, a vrut să se formeze, nu a stat locului. Eu am stat locului cuminte, am citit și eu două cărți și zic că e bine. Dar el n-a stat. S-a luptat să fie undeva, să existe, să atragă atenția, să poată să spună ceva, să bage ceva în cap oamenilor care se uită la un film făcut de el, nu să vadă o înșiruire de poze una după alta, ci să și înțeleagă ce vor să spună pozele alea și, eventual, să-i pună pe gânduri.
C.N.D.: Mi-ar plăcea să intrăm în bucătăria pregătirii lui Pampon. În momentul în care sunteți la prim plan sau la gros plan, tu ca spectator ești surprins pentru că trecerile de la o stare la alta se întâmplă în câteva secunde.
V.R.: La De ce trag clopotele, Mitică? noi eram deja rodați în relația noastră regizor-actor. Lucrasem de mai multe ori, ne înțelesesem foarte bine de la început și nu era nevoie de multă polologhie ca să mă facă pe mine să înțeleg ce am de jucat. Înțelegeam și eu textul și eram pe aceeași lungime de undă, lucram împreună la același lucru. Împingeam împreună aceeași căruță. Foarte ușor mergea, ne înțelegeam din două vorbe. Era clar. Și am și eu intuiția mea ca actor, mai ales când am un teren bun și rolul îți oferă posibilitatea să faci lucruri deosebite și regizorul care să te ghideze și te împingă. Era simplu de făcut, într-un fel. Nu aveam angoase, încercam să fac ceva și dacă spunea că e bine, era perfect.
C.N.D.: Am văzut making of-ul făcut de Horia Lapteș, Fără titlu, la De ce trag clopotele, Mitică? se simte atmosfera de pe platou, dar cadrele cele mai frumoase, din punctul meu de vedere, sunt prim planurile cu Lucian Pintilie care își urmărește actorii jucând. Trăiește odată cu ei... Avea o bucurie uriașă, era ca un dirijor care își urmărește orchestra și trăiește fiecare notă. Cred că era un histrionic. Era?
V.R.: Era! Și avea talent actoricesc. Era amuzant. Era comic. Era în permanență preocupat de filmul pe care îl făcea. El numai asta vedea tot timpul, oriunde se uita, la un sendviș, la un pahar de cafea, tot la film se gândea, la secvențele filmate - așa e bine, așa nu e bine, așa ar trebui să fie. El trăiește fiecare replică, tot timpul filmului, se consuma în permanență. Știa ce trebuie să vadă ca să impresioneze. Lucram pentru asta, încercam să facem un moment și când dădea "Motor!" urmărea momentul. Avea temperatura momentului. O trăia. Era o plăcere să simți. El, într-un fel, acum îmi dau seama, putea să suplinească pentru mine ceea ce filmul nu oferă actorului: contactul cu publicul. La film nu există public, vorbești în gol, dar era acolo cineva care trăia, era pe același fir cu tine în același timp, mergea odată cu tine. El poate cu o clipă înainte!
C.N.D.: Asta era următoarea întrebare: trăgeați cu coada ochiului la reacțiile lui? Mi se pare că puteai să te încarci văzându-l trăind alături de tine.
V.R.: Nu trăgeam cu coada ochiului. Simțeam! Simțeam interesul lui. Așa se simte în sală publicul. Actorul simte de pe scenă publicul care se uită. Sunt momente când simți atenția publicului și momente când simți că publicul nu e interesat. L-ai pierdut din mână. Se fâsâie, se bâjbâie în sală. Se aude imediat. Simți că nu ai izbutit să ții atenția publicului, iar pe Lucian îl simțeam. Îl simțeam cum participă la ce aveam eu de făcut acolo. Mi-a dat o sarcină și eu trebuie să o îndeplinesc. L-am iubit și îl iubesc în continuare!
C.N.D.: Minunat!
V.R.: Mi-a fost foarte milă de el pentru că a fost regizorul cel mai lovit. El tot timpul a fost atacat. Și partea proastă este că a fost atacat de colegi. S-au speriat, probabil, și l-au atacat. De ce trag clopotele, Mitică? a fost interzis din cauza colegilor lui care au spus că e prea dur.
C.N.D.: Atunci când v-a povestit în ce zonă urma să se ducă cu acest film, cu această realitate foarte dură, v-a fost teamă vreo secundă că ar putea avea destinul Reconstituirii?
V.R.: El știa că o să aibă probleme, dar voia să facă ce avea el de gând să facă, ce îl interesa pe el. Știa. Înfrunta. Risca. Știa că nu poate să fie pe placul lor, că niciodată nu o să satisfacă din punct de vedere ideologic comisiile acestea care veneau la vizionări. Știa treaba asta și de aia îi râcâia, îi plăcea să-i chinuie, dar suferea și el. A suferit foarte mult.
C.N.D.: Cum își manifesta această suferință, povestea despre ea sau o interioriza?
V.R.: Nu povestea. Scrie în cartea lui, Bricabrac, tot ceea ce voia să facă și cum accepta să suporte toate consecințele, crezând că poate la un moment dat va izbuti să îi convingă să îl lase în pace, să înțeleagă și ei ce spune și ce își dorește pentru poporul român.
C.N.D.: Ați lucrat din nou împreună la Balanța, primul film pe care l-a făcut la reîntoarcerea în țară, l-ați simțit schimbat pe Pintilie?
V.R.: Se simțea și am simțit că, în sfârșit, poate să vorbească și să spună orice. Nu mai era nimeni care să îl cenzureze.
C.N.D.: Fiecare rol pe care l-ați lucrat cu Lucian Pintilie, după Pampon, a fost la fel de provocator?
V.R.: Toate. Nu îmi place să mă repet. De la început am avut în cap ideea să am o paletă interpretativă diversă, să nu mă cantoneze într-un gen de roluri. El a înțeles asta și m-a distribuit în roluri diferite, unul este Niki Ardelean și altul este generalul din Tertium non datur sau personajele episodice pe care le-am jucat în celelalte filme ale lui. Foarte mult mi-a plăcut Niki Ardelean. Într-un fel, era Pintilie. Personajul ăsta a avut de suferit mult, toate atacurile la filozofia lui de viață, zdruncinăturile pe care le primea mereu din partea lui Flo se acumulau. Era atâta revoltă în el, încât a făcut explozie la un moment dat. După ce i s-a luat tot ce avea, chiar și stima de sine i se luase, atunci a izbucnit. Nu îl mai interesa nimica. A învins oprimarea.
C.N.D.: Tertium non datur e și el într-o altă zonă.
V.R.: Am filmat undeva pe un câmp, spre Mogoșoaia, pe o căldură îngrozitoare. Aici m-a obligat să mă uit la materialul filmat. Nu îmi place. Sunt foarte pretențios față de mine. N-a fost rău că m-a obligat, am mai alungat din suspiciuni. Sunt filme în care am jucat și pe care nu le-am văzut.
C.N.D.: Nu le-ați văzut deloc, niciodată?
V.R.: Niciodată. Nu mi-au plăcut pentru că nu a existat o colaborare cu regizorul. Se întâmplă.
C.N.D.: Spuneați la început că sunt proiecte de teatru pe care vi le-a propus și le-ați refuzat. Care sunt acelea și de ce?
V.R.: De doua ori! Din tâmpenia mea l-am refuzat. Primul a fost Proștii sub clar de lună Sunt patru roluri acolo, doi bărbați, două femei: Gina Patrichi și Rodica Tapalagă cred că jucau fetele, Octavian Cotescu și cu mine. După vreo două lecturi am renunțat pentru că mie nu mi-a plăcut piesa, deși acum îmi place. S-a supărat, s-a simțit jignit. Ne-am împăcat mult mai târziu. Și a doua oară, aveam un rol în Revizorul. Am început repetiția. Am repetat destul de mult acolo, îmi plăcea ce fac. Simțeam ce vrea el să facă din spectacolul ăla și cum așteaptă să crească spectacolul, să se împlinească. Erau mulți actori și avea mult de lucru cu toți. La un moment dat am primit o invitație de la Teatrul Național să joc într-o piesă a lui Everac, Un fluture pe lampă. Mi se părea că repetițiile deja duraseră destul și încă ar mai fi durat la Revizorul. La Teatrul Național era o piesă nouă, niște bani în plus și am plecat. S-a supărat și acum. În piesa asta, în prima variantă pe care am citit-o, era vorba de cu totul altceva. Era despre un tip care pleacă din țară nu din considerente economice, nu să se ducă să câștige mai mulți bani în străinătate și să facă fel de fel de afaceri ca să se îmbogățească, ci pleacă din cauza constrângerilor filozofice și ideologice. Așa era la început. Când am început repetițiile, textul a fost revizuit și era altceva, dar nu mai aveam ce face. Trebuia să rămân să joc. Nu m-am așteptat niciodată că o să aibă un asemenea succes de public. Era pentru prima oară când se vorbea în mod deschis că există români care fug din țară, nicăieri în cărți, în ziare, reviste, în ședințe nu se pomenea despre așa ceva. Asta a adus public. Eu treceam prin toată piesa, se juca într-un stil care mie nu mi-a plăcut deloc. Se caricaturiza foarte mult. Fiecare își făcea treaba lui. Erau concursuri de poante, să vedem ce poante mai facem astăzi unul altuia. Mă căzneam să păstrez linia personajului. Până la urmă am renunțat, dar după vreo 150 de spectacole. A fost și aici un scandal că nu voiau să mă lase să plec. S-a alarmat Everac - nu se poate, este singura piesă care are o temă politică și el nu mai vrea să joace, nu se poată să scoatem spectacolul din cauza dumnealui. M-au chemat la minister și mi-au spus tovarășii că e sarcină de partid. "Dar eu nu sunt membru de partid." Am mai juca vreo două-trei spectacole până când l-au pregătit pe George Motoi. Întorcându-mă în teatru, m-am împăcat cu Pintilie. În momentul în care s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu Revizorul, jucam la Național, dădusem deja premiera, i-am dat telefon, i-am spus că sunt alături de el, că resping toate argumentele pe care le vor aduce deștepții ăștia în legătură cu spectacolul și că nu pot să accept faptul că i se interzice să lucreze. În momentul ăla m-a iertat că l-am supărat și am fost prieteni foarte buni în continuare.
C.N.D.: Ce însemna prietenia aceasta care vă lega?
V.R.: Lucraserăm mult împreună, mă plăcea ca actor, credea în mine. Am și niște documente scrise de el despre mine care sunt măgulitoare. Mă tem că a exagerat puțin ca să îmi facă plăcere. Cum spuneam, a crezut în mine ca actor, cum am crezut și eu în el ca regizor. Îmi făceam și eu o idee când citeam un scenariu despre personajul meu și veneam cu niște propuneri de interpretare pe care el le modela, le aducea spre el, spre modul în care vede el personajul. Veneam în întâmpinarea lui. Am făcut ce mi s-a cerut și căutam întotdeauna să fac cât pot de bine.
C.N.D.: Care e cel mai frumos compliment pe care vi l-a făcut?
V.R.: Că vrea să îmi taie unghiile de la picioare. Are un articol mic în cartea lui în care spune despre mine că mă iubește ca actor foarte mult. E o secvență în Niki Ardelean în care eu îmi tai unghiile de la picioare și pornind de la asta a dat un titlu unui articol care este foarte serios, povestea cu unghiile e o metaforă. Articolul e minunat, pe mine m-a mișcat.
C.N.D.: Când vă gândiți la timpul pe care îl petreceați împreună, ce vă amintiți?
V.R.: Eram prieteni, mergeam la el acasă, acolo, la Băneasa, mâncam acolo. Am făcut grătare în curtea lui. Eu făceam mici, eram grataragiul, beam un pahar de vin. Am făcut revelioane împreună, la Clody [Bertola, soția lui Lucian Pintilie din 1965, până în 28 decembrie 2007] acasă, pe Bulevardul Elisabeta. Eram prieteni de familie.
C.N.D.: Revine des în gândurile dumneavoastră?
V.R.: Vorbesc acasă, cu Mariana, despre Lucian. Ne aducem aminte foarte des de el. Te izbești tot timpul de probleme și problemele alea te trimit la el. A fost un prieten foarte bun. M-a durut ultima perioadă a vieții lui, când avea Parkinson. Sufeream să văd cât suferă și că nu pot să îl ajut cu nimic. Cu nimic. Gândea perfect, era perfect lucid, era întreg la minte, dar îl trăda boala. Părea atât de fragil. Sunt sigur că se detesta în momentul ăla. A fost un om foarte puternic, dovadă că nu se speria de nimic.
C.N.D.: Care sunt calitățile regizorale și umane ale lui Lucian Pintilie pe care nu le-ați mai regăsit la ceilalți regizori cu care v-ați intersectat?
V.R.: Mă enerva că e prea deștept. Mult mai deștept decât mine și mult mai talentat decât mine. Îmi plăcea pentru că aveam ce învăța de la el. Eram lângă el, eram prieteni foarte buni. L-am admirat pentru curajul lui. A înfruntat tot. Era conștient de posibilitățile lui, de talentul lui. Știa perfect să aprecieze cât de valoroasă este opera pe care a creat-o și asta îi dădea încredere în el. El nu a făcut compromisuri. Nu avea ce să își reproșeze. Poate să își reproșeze că nu m-a convins pe mine să rămân în spectacole, dar, dacă eram deștept, rămâneam, nu trebuia să mă convingă el. Trebuia să rămân pentru că știam cu cine am de-a face, dar n-am fost deștept. Asta e... Dar acum el nu mai e.
C.N.D.: Ba mai e! Uitați cât e de viu în amintirile dvs și ni-l aduceți și nouă aici!
V.R.: Mi-a fost prieten. Acum nu mai am prieteni. Au murit toți colegii mei. Am rămas ultimul, sunt rătăcit, sunt doar cu nevastă-mea, atât. E singura care îmi e aproape. În rest, nu mai am cu cine să discut. Am parteneri în spectacolele în care joc, îi stimez, îmi sunt dragi, dar nu am prieteni. Aștept să îi regăsesc. Când își vor revizui ăștia registrele vor vedea că pe mine m-au sărit, că au uitat să mă cheme când trebuia. O să îi reîntâlnesc pe toți prietenii mei.
C.N.D.: Poate nu mai aveți prieteni, dar sunt foarte mulți oameni care vă admiră și mulți care iubesc. Simțiți asta?
V.R.: Nu știu ce să zic.
C.N.D.: Nu trebuie să mai ziceți nimic. Mulțumesc foarte mult! Prezența dvs aici este o reverență pentru prietenul pe care l-ați avut!
V.R.: Sărut mâna! Și eu vă mulțumesc că m-ați făcut să mă gândesc din nou la el, lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată așa, în mod conștient - ia să văd cine este el?! M-a convins prin fluxul ăsta de energie pe care îl aducea și de nebunie a lui care te putea cuceri, te lua cu el în zbor, te suiai în spinarea lui, el dădea din aripi și ne ridicam în aer sus, în înaltul cerului... unde el e acum. Dacă ne uităm bine, poate îl putem zărim!