În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Florin Călinescu, actor, care a jucat în Balanța, Prea târziu și O vară de neuitat.
În zilele următoare vă vom oferi alte 6 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici).
Claudia Nedelcu Duca: Ați lucrat în trei producții de film de lungmetraj cu Lucian Pintilie. Care erau legendele care îl însoțeau?
Florin Călinescu: Eu am venit în București în '75. Nu știu dacă am avut norocul sau ghinionul, nu mai știu, atunci eram în al nouălea cer. Am intrat la prima facultate, cea de actorie. Pluteam. Profesoara mea a fost doamna Olga Tudorache, pe coridoare îi vedeai pe Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Marin Moraru, Amza Pellea, Ion Cojar. Nu pot să îți explic. Intrasem și auzeam legende cum că profesorilor, maeștrilor li se spunea "sărut mâna" și efectiv studenții sărutau mâna lui Costache Antoniu. Așa am crescut... foarte puțin, pentru că după aceea lucrurile au început să se schimbe dramatic și cu viteză. Ei bine, în acest context auzeam de David Esrig, Radu Penciulescu, Andrei Șerban, Liviu Ciulei care baleia între România și America, și Lucian Pintilie. Concomitent, venisem în TVR, am început Lumini și umbre puțin înainte de '80 și auzeam de Alexandru Bocăneț, fie iertat, de Toma Caragiu care s-a prăpădit în '77 la cutremur și am rămas uimit că Lucian Pintilie a lucrat și el în TVR. Și nu înțelegeam. TVR era o instituție greoaie, coordonată total de partid și de politica din anii aia. Mă tot întrebam cum a putut Alexandru Bocăneț, cum a putut Lucian Pintilie, după absolvire, să vină în TVR. Mă întorc acum în timp, am fost în 1978 cu Institutul de Teatru, student fiind, cu probabil cea mai frumoasă producție a doamnei Cătălina Buzoianu, Romeo și Julieta, la un festival de teatru în Anglia. În Paris am făcut o escală. Auzisem despre Turandot (montat de Lucian Pintilie la Théâtre National de Chaillot din Paris, în 1974), despre Cei din urmă (montat de Lucian Pintilie la Théâtre de la Ville din Paris, în 1978). Apăruse și Secolul XX, o revistă de mare cultură, se dădea pe sub mână la chioșcul de ziare, și am pus mâna pe un număr dedicat lui Lucian Pintilie. Atunci am văzut o listă cu tot ce a făcut el în teatru. Lucian Pintilie era un extraordinar creator de teatru. Nu am apucat să văd Revizorul la București pentru că fusese oprit (în 1974). Liviu Ciulei care era la conducerea teatrului a fost sancționat și Lucian Pintilie, nu știu cum s-a făcut, a plecat din țară. Ei bine, coroborând toate aceste date, m-am înscris urgent în gașca de fani ai lui Lucian Pintilie, fără să fi văzut, fără să fi cunoscut, fără să fi avut vreo indicație sau fără să vreau ceva de genul ăsta.
C.N.D.: Era un personaj foarte controversat. Venise de la Nottara unde colectivul nu și-l mai dorea, din TVR a plecat pentru că a fost supus unor ședințe în care era acuzat de eșecul unei emisiuni patriotice pe care oricum o făcuse forțat, a plecat la Bulandra de unde a plecat din țară primind un pașaport la scurt timp după Revizorul. Ce înseamnă un fan club Lucian Pintilie în anii '75 - '80?
F.C.: Deveneai fan Lucian Pintilie fără să fi lucrat cu el, erai brusc admirator. De exemplu, o perioadă foarte scurtă asistent ne-a fost Dan Nuțu, care ne vorbea despre Andrei Șerban. Noi auzisem de Andrei Șerban, dar brusc deveneai interesat de ce făcea în Statele Unite. Ți se povestea, nu vedeai ce au făcut, dar de tot ce era împotriva sistemului, de tot ce era ocult, te îndrăgosteai brusc. Eram la berărie și vorbeam despre Lucian Pintilie sau Liviu Ciulei cu mândrie artistică, mai începea și doamna Olga, mai începea Dan Nuțu care lucraseră cu ei și atunci erai și tu parte din această realitate, ca la un film bun. Când te uiți o oră jumătate la un film, ești și tu acolo cu Tarzan, parcă sari și tu cu 130 de kile de pe o cracă pe alta și apoi o ții pe aia altfel la cofetărie. În ceea ce îl privește pe Lucian, eram îndrăgostiți, predați total unui om viu care trăia în străinătate, care vorbea despre România pe la Europa Liberă, dar pe care îl scăpasem așa, la mustață, să lucrăm și noi cu el. Îl știam din povestirile celor care lucraseră cu el, din povestirile celor cu care mai ținea legătura. Primul drum pe care l-a făcut după Revoluție a fost la București. El era român. După ce ne-am cunoscut, mi-am dat seama că și începuturile lui și exilul și revenirea nu au făcut parte decât din traseul unui artist român care, mai mult ca Andrei Șerban, Ciulei, ca Penciulescu sau Esrig s-a adăpat, precum Kusturica, din Balcanii ăștia, din românismul ăsta. Dacă te uiți la De ce trag clopotele, Mitică?, la Balanța el a vrut, cu o sălbăticie și cu o profunzime ardente, să recupereze anii. El ar fi vrut, dacă mă crezi, să trăiască în România tot timpul și să facă teatru și film pe aceste subiecte. Salonul numărul 6, cel pe care l-a făcut din Iugoslavia, nu era la sufletul lui. Ar fi făcut tot timpul Reconstituirea. E un post care dă numai filme românești. Eu mă uit de fiecare dată. Am un vecin care îmi zice: "Bă, tu ești cretin?" "De ce?" "Pentru că te uiți la anumite filme de câte ori se dau." "Da, cred că sunt cretin." "De ce te uiți a douăzecea oară la Reconstituirea?" "Pentru că sunt cretin.", ca să scap de el. Măiestria în a lucra atât de eficace este incredibilă. Eu nu mă pot sătura să mă uit la Găitan și la Mihăiță, la George Constantin, Emil Bota. Toți acolo au fost atinși de o baghetă. A venit Pintilie, a făcut "Bing" și toți au început să umble. Incredibil! Acel film este incredibil, după părerea mea. Acolo Lucian a lucrat, probabil că știa că urmează o ruptură brutală cu regimul, cu toată energia lui, de parcă știa că o vreme nu o să mai facă film. A revenit în țară, a făcut în 1981 De ce trag clopotele, Mitică? Nu știu cum a obținut aprobare să facă acel film, care a fost difuzat după '90.
C.N.D.: Apărea la Europa Liberă și povestea că nu are nimic de făcut în țară, fusese Salonul numărul 6, făcut în Iugoslavia, la Cannes și se bucurase de atenția presei. Se pare că însuși Ceaușescu a cerut să fie adus în țară și să fie lăsat să facă un film. Nu se aștepta nimeni ca un Caragiale să poată genera această producție. Cum a început colaborarea la Balanța?
F.C.: În '91 cred că am primit un telefon și din toată plutirea aia a mea, m-am trezit în rachetă. Contactul direct cu Lucian Pintilie al meu personal a fost destul de înrămurit; eram cu tot bagajul de curiozitate, admirație, adorație față de o legendă care devenise și cu niște chestii imediate: îl vedeam în hotel, în papuci, mai era câte o zi liberă, umbla în pijama pe acolo, Deodată am văzut omul, foarte hâtru, foarte vorbăreț cu toată lumea. Îți dai seama că noi care vorbeam cu "domnul Rebengiuc", și el: "Victor, vino, te rog!" Să îl vezi pe Victor Rebengiuc sau pe Mariana Mihuț, să o vezi pe Olga, să îi vezi pe ăștia care veneau ca niște studenți în prima zi de școală, era altceva. Lor le lipsise, după ce degustaseră din borcanul cu miere, colaborarea cu titanul, iar noi, ce să facem? Eram ca niște purceluși care umblam după țâța artei să ne hrănească. Rolișorul meu mi-a permis să stau mult în deplasare. Baza a fost la Piatra Mare în Poiana Brașov și de acolo scenele mele s-au filmat pe toată Valea Zărnești până sus la biserica Șirnea. Ne lăsa autobuzul și mergeam câte o oră cu toată echipa după noi, era ceva absolut extraordinar. În film a fost mai mică parte a mea. Din păcate, rațiunile occidentale, de data asta, au redus pelicula. A trebuit să taie mult. Stând în hotel, mergând la filmare să văd cum lucra cu domnul Rebengiuc, cu doamna Mihuț, cu Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu și cu ceilalți, îmi umpleam golurile din prima mea zi de student până la acest contact direct. Nu știu cum a venit vorba pe platou... urmează să mă umflu în pene: În '91 am absolvit și Regia de Film, Teatru și Televiziune la zi, 4 ani. I-am spus: "În ceea ce privește rolul meu, aș putea aici să stau cu o scobitoare sau..." "Deci, te rog să faci cum am spus eu să faci." 1, 2, 3, 4, 5, 6, la a 17-a dublă se încălzea. "OK", făcea Sanda Iliescu secretara de platou. "Cred că e OK!" Îl întreba pe domnul Mitran. "Imaginea OK? Sunetul OK? Hai să mai facem o dublă! Tinere, te rog foarte mult când faci... să scoți o scobitoare și o pui așa." "Maestre, dar..." "Tu să faci cum ți-am spus eu, da?"
El voia ca la masa aia dată de primar, în Balanța, să răsară soarele în timp ce Rebengiuc zicea replica aceea cu "Americanii mănâncă..." Voia ca din noapte să se facă zi. Pentru că mâncam toți real și mai era o lumină și un sunet și un foșnet, deci un "Stop!", și s-a dus soarele sus. "Mâine la ora 3, din nou plecarea de la hotel!" Șapte zile ca să filmăm o scenă, până când a fost mulțumit și soarele a răsărit peste noi, rupți de oboseală. Într-una dintre zile, din cauza mea și a lui Puiu Lazăr, s-a oprit filmarea. Făcea așa, în prima zi: "Titi (Popescu, producătorul filmului), vino lângă mine. Să citim ce scrie în scenariu: «Iau loc la o masă pe care se află gâscă afumată friptă, rață, icre negre și șampanie, vin, cornulețe, pâine, brânză, scoici, salam, jumări...»" "Da, maestre, uitați jumările, uitați pieptul de gâscă afumat, uitați icrele negre, icrele roșii..." "Perfect! Bun! Motor! Stop! Încă una! Motor!... Stop! Încă una! Aduceți gâștile, aduceți icrele." Cam în a treia zi nu mai puteam să înghițim nimic. Pentru că nu putea să îi spună domnului Rebengiuc, zice "Stop! Stop!", apoi a ieșit de acolo de unde stătea, vine la mine și spune: "Deschide gura! Exact cum am bănuit!" Avea un dar să lovească în mieluțul turmei... Mă prindeam cine vorbea în cadru și atunci eu mă făceam că rup, bag în gură și mă prefăceam că mestec. Nu mai puteam, mi se încleștau fălcile. "Stop! Stop! Deschideți toată lumea gurile! OK, încă una de la capăt! Ce facem noi aici, pantomimă? Vreau să mâncați! Vreau să vă iasă oasele din gură, vreau să...!" "Dar nu se mai poate, cinci zile la rând, nu mai putem, nu mai putem!". A cincea zi a zis: "Stop! Titi, scenariul! Citește-mi ce trebuie să fie pe masă!". Aia, aia, aia, aia. "Și ce avem? Puțină slănină, muștar și două colțuri de pâine." "Maestre, în tot Brașovul nu se mai găsesc nici icre, gâscă, nu mai sunt, nu mai se găsește nimic!" "Am înțeles, Titi! Filmarea se suspendă! Plecăm la hotel! Urcați în autocar!" "Mașină pentru dvs..." "Nu, toată lumea pe jos până în vale." Mergeam așa, cam ca în Nașul cu Al Pacino când se duce în Sicilia să o ia pe aia de nevastă și mergeau toți după el pe jos, și mafioții și nuntașii. "Deci, filmarea se suspendă! Mie îmi faci masa cum scrie în scenariu! Titi, ești singurul producător din Larousse-ul cinematografic. Ești singurul producător român trecut acolo. Păi, ce facem domnu' Titi aici? Singurul! Am avut și eu poate un mic merit! Te rog să fii singurul producător de film din Larousse. Mâine, încă o zi de filmare!"
Și tot de acolo, îmi mai aduc aminte, o istorie foarte drăguță. Filmam într-o cameră de munte, aceeași masă de lemn, eram 10 personaje - Răzvan cu Maia în capul mesei și noi, Dorel Vișan, Mariana Mihuț, primarul... Doru (Mitran, directorul de imagine) când se uita în cameră: "Maestre, vă văd!" "OK! OK!" se muta mai încolo. "Maestre, vă văd! "OK! OK!" se muta mai încolo. "Nu, vă văd în oglindă!" "Mă vedeți în oglindă? Am înțeles." El avea așa: ochelarii cu lanț pe vârful nasului, țin minte și acum, scenariul, mai și fuma, mai avea și o cafea. Tot timpul ăsta era cineva după el care să îi țină cafeaua, mai scruma. "Unde să mă mai bag? Acolo mă vezi?" "Da, vă văd!" Era soba de teracotă în colțul camerei în spatele căreia era un spațiu mic. Se bagă acolo. "Mă vezi, Doru?" "Nu, acolo nu vă văd." Își supsese burta, stătea cu scenariul, ochelarii, cafeaua și țigara. "Atenție!" Apoi... liniște... liniște... Doru își ia ochii de la cameră. Ăla cu prăjina de sunet nu mai putea. Actorii de la masă nu îndrăzneau să facă nimic, ne uitam cu coada ochiului. Șefii operatori au un fel de relație mai specială: "Domnu' Pintilie, ce facem?" "Bă, nu se poate! M-am văzut în oglinda de pe perete și mi-am pierdut măreția. Nu pot să stau așa pitit aici, înghesuit! Nu pot să stau aici ascuns după sobă ca lupul din Capra cu trei iezi!"
C.N.D.: Vreau să ne întoarcem...
F.C.: Și mai am ceva... Am făcut la Teatrul Mic O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu și, din mai multe motive nu se mai ducea la teatru în ultimii ani și, la un moment dat, a început un foșnet în sală. "Ce s-a întâmplat?" Lucian Pintilie la interval, acolo, în sală. Avem și noi o găurică în cortină, m-am uitat: Lucian Pintilie, cu barba lui imensă. Spectacolul ținea vreo 3 ore jumate sau cât îl țineam eu că aveam congrese, cuvântări. După spectacol mi-a zis: "Vreau să îți spun ceva. Eu nu am mai fost la teatru de șapte-opt ani. Ce am văzut aici, mi-a trezit pofta din nou. Aș face un spectacol cu dumneata pentru că m-ai copleșit în chestia asta de 3 ore și jumătate." Nu îmi place să vorbesc despre mine, dar asta a spus-o Lucian Pintilie.
C.N.D.: Spuneați că atunci când revedeți Reconstituirea vi se pare că Pintilie a venit cu o baghetă, a atins actorii și au ieșit aceste interpretări de care nu vă plictisiți niciodată privindu-le.
F.C.: Avea o baghetă la el tot timpul.
C.N.D.: Cum a funcționat această baghetă pentru rolurile făcute de dvs, sub bagheta lui. Cum lucra aceste roluri mici? Am găsit undeva că la premieră, atunci când s-a terminat secvența cu dvs din Balanța, sala a aplaudat.
F.C.: Fără să aibă nicio legătură cu ce spun acum, Scorsese, întrebat de ce lucrează cu De Niro, repet, fără nicio legătură cu ce spun acum, a zis: "Pentru că pot să mă ocup de restul filmului." Rolurile mele nu au fost niște roluri care necesitau discuții îndelungate cu domnul Pintilie despre ce și cum. Cred că a fost un contact foarte scurt la primele minute de pe platou, la Balanța apoi putea să se ocupe de restul producției. Era interesat de absolut tot. Senzația mea atunci și acum este că mi-a dat o oarecare libertate. Nu știu dacă, terminând dialogurile noastre cu O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu, a intuit că sunt un personaj care, la rândul meu, caut și eu. Am fost actor la Teatrul Mic și director 15 ani, am jucat de două ori. Eu nu pot să stau în compania unui regizor care nu mă convinge, care nu mă stimulează. Cătălina Buzoianu a spus o chestie extraordinară, care mă caracterizează, dar, pentru că a spus-o ea, este extraordinară: "Florin Călinescu joacă în piese de Florin Călinescu, după o idee de Cehov, Shakespeare, Molière." Eu nu pot să spun textul ăla. Ultimul meu spectacol la Teatrul Mic a fost D'ale carnavalului. Nu avea nicio treabă cu Caragiale. Pentru mine nu e important că e piesă grecească, Shakespeare... eu joc astăzi, bag cuvinte de azi. Mă uit în sală și sună telefonul, zic: "Băi, Hamlet, oprește-te puțin, opriți, bă, duelul! Poate îl sună prințul Angliei. Zi, cine e. Dă pe speaker!" Lumea în sală înnebunește la chestiile astea. Eu nu stau acolo să joc și, dacă vine cutremurul, îmi zic replica. Nu? Pentru mine teatrul este ceva foarte viu. Nu e despre Lucian Pintilie, dar îți răspunde într-un fel la întrebare. Nefiind roluri definitorii, am lucrat ușor. Îmi zicea secundul: "Vii pe aici, faci asta..." La prima dublă se uita și zicea: "Mai facem una, mai facem una!" Dar nu mi-a zis direct niciodată "Ești un bou! Hai așa, cum îți spun eu!" Mă lăsa să vin eu cu propunerea la prima, a doua dublă. Cred că se gândea: "oricum nu e el în titlul filmului". Ne-am construit o relație personală: el, regele și eu, clovnul. Se întorcea brusc în câte-o pauză: "Vino încoace!" Vedea că făceam lumea să râdă.
C.N.D.: Ce ați învățat de la Lucian Pintilie?
F.C.: Nu am învățat nimic. Dacă te duci pe soare, nu ai ce să înveți. Te întorci cu ochii scoși pe pământ și spui: "Bă, l-am văzut!" Cine vrea să se ducă pe Himalaya se duce și ce să învețe? Scapă cu viață. Nu ai ce să înveți de la Lucian Pintilie. Te arzi ca Icar sau vii și povestești și lumea poate nu te crede pentru că nu poți învăța. El nu e Stanislavski. Îți zice ceva și tu zici: "A, o să fac așa de acum toată cariera mea și cu X-ulescu și cu..." Nu. Lucian Pintilie folosește tot ceea ce creează teatrul și cinematograful în folosul propriu. Un geniu ce să facă? Ce să spună: "Măi, puștiule, uite aici dacă intri... catharsisul și faci..." Cu Lucian Pintilie nu aveai timp de tine, de telefoane. În '91 nici nu erau telefoane mobile. Dacă acum Lucian ar trăi și ar fi telefoane mobile, cred că și-ar lua permis de port armă. În fiecare zi de filmare încă trei cadavre, încă 8, încă 10.
C.N.D.: Impunea într-un mod explicit această disciplină pe platou?
F.C.: Nu zicea: "Atenție, disciplină!" Nu. Vorbele lui între scene, între indicații despre orice, despre politică, despre fotbal, te aduceau acolo fără să fie nevoie de nimic altceva. Într-un aeroport, într-o gară, vine unul și spune: "Uite-l pe Hagi!" Și toată lumea întoarce capul. Dacă zici "Uite-l pe Alexe de la Unirea Tricolorul Arieșul Sticla Turda." Nu se mai uită nimeni. Când apare o minune... Știi care-i treaba? Probabil în anii '60, cei de la Reconstituirea nu știau că participă la o capodopera. Noi, actorii, suntem superficiali. Când faci o piramidă, nimeni nu știe cum a fost adus pietroiul. E greu. Cărăm, suntem sclavi, luăm bice pe spinare. Cărăm un pietroi. Îl întrebau ăia pe faraon: "Maestre, da' chestia asta nu se poate face în timpul vieții Dvs. Câți ani aveți?" "70." "Durează sute de ani..." "Și? Care-i treaba? Tot a lui Keops va fi." Dar tu când cari acel bolovan ca actor, în cârcă, în ghilimele, într-un film, tu nu știi că va ieși o piramidă. El știe, el știa. E puțin combinată dacă vrei, cu pilda lui Isus și a ucenicilor. El nu urmărea să fie Isus. Adică nu ce credem noi astăzi că era. Era un om desculț într-un cămășoi care umbla pe acolo și zicea ba una, ba alta. Apostolii nu îl credeau la început. După care nimeni nu a știut ce se va întâmpla, dar iată că astăzi creștinismul există datorită acelor lucruri simple. Un bărbat care mergea desculț. Nu a zis niciodată: faceți așa sau faceți așa. Lucian Pintilie mai zicea că e film, trebuie să intri în semne, să ai scharf, dar noi astăzi suntem apostolii lui. Noi vorbim despre un miracol la care am asistat, dar atunci poate nu știam ce a fost, că nu știi în timpul ăla că e un miracol.
C.N.D.: Cum reușea să convingă actorii să accepte viziunile lui, să îl urmeze în aceste propuneri provocatoare, dar destul de incomode?
F.C.: Dar nu trebuia să reușească. Dădea doar un telefon. Îți povestesc o chestie cu colegul meu, Dumnezeu să-l odihnească!, Papil Panduru, soțul Cătălinei Buzoianu, referitor la De ce trag clopotele, Mitică?. Papil, coleg cu mine la teatru, îmi povestește: Sună telefonul într-o dimineață. "Alo?" "Da!" "Papil Panduru?" "Da." "Lucian Pintilie la telefon." "Du-te mă-n...!" Mai trece o juma' de oră. "Da?" "Papil Panduru?" "Da!" "Lucian Pintilie la telefon!" "Bă! Du-te de-aici!" Și îi trântește telefonul. Mai trece o juma' de oră, îi sună telefon. "Alo?" "Da!" "Sunt Lucian Pintilie." "Bă tu ai sunat până acum de două ori și zici că ești Lucian Pintilie?" "Pe cuvântul meu că sunt Lucian Pintilie." "Nu ți-e rușine?!" și închide telefonul. Papil prin casă în maiou și izmene. Dintr-o dată sună la ușă. Cătălina îl trimite să vadă cine e. Se duce ăsta în izmene, deschide ușa. "Da, care-i treaba?" "Am venit până la tine ca să mă prezint: sunt Lucian Pintilie." Cu barbă... habar n-avea cum arată. "Florine, noroc că a ieșit Cătălina din bucătărie!" "Papil, e Lucian Pintilie!" "Bă", zice, am leșinat." Și i-am zis lui Papil că el nu a făcut nimic greșit. "Mă pun în locul tău, cum dracu să mă sune Lucian Pintilie?" E ca și cum ar suna Isus Hristos la ușă. "Bă, Florine!" "Da!" "Sunt Isus Cristos." "Ia, întoarce-te din profil! Da. Ești Iisus Hristos. Cum se explică că din toată lumea asta m-ai ales pe mine?" "Așa mi-a venit mie!" "Dar cu ce ocazie?" "Păi n-am zis că mai vin o dată?!" După care se deschide tavanul și apare titularul credinței și zice: "Băi, e fiu-meu, potolește-te!" Și apoi în cutia poștală sunt și niște scrisori de la apostoli.
C.N.D.: Vă e tare dor de teatru și de televiziune! Tot acest mit în jurul lui Pintilie e foarte credibil pentru că zilele astea am discutat despre genialitatea lui și bucuria uriașă a întâlnirii cu un astfel de creator. Vorbiți puțin despre bolovan, despre această povară pe care o duce un actor sau un creator care e ales de Pintilie să facă parte din universul lui ca să își construiască piramida.
F.C.: Pentru cei care au crescut odată cu Lucian Pintilie, colegii lui de generație, care or mai fi, dacă or mai fi, cred că lucrurile nu au stat chiar așa, ce povestesc eu a apărut după ce s-a transformat în legendă, în titan. Când te naști și el există deja și te încarci toți anii cu toate poveștile și, deodată, Lucian Pintilie sună și te cheamă la filmare, ce să mai faci? Știi că poți să mergi pe apă, știi că poți să dai cu toiagul și să desparți orice, pentru că nu mai contează, ești cu Achile. El câștigă războiul, nu noi. Noi în spate stăm exact ca în filmul ăla cu sulițele făcute pe computer. În istorie se vorbește despre Napoleon. Cine știe cum îi cheamă pe toți soldații ăia? Da, dar cred că toți au fost mândri că au fost în armata lui Napoleon, a lui Alexandru cel Mare, a lui Hannibal. Ce contează? A, că noi, clasa muncitoare, zicem: "Fără noi, Hannibale, nu ai mai fi trecut apa cu elefanții ăia!" "Da, mă, da' a fost ideea mea. De ce ați pus botul? De ce ați luat elefanții în cârcă să treceți Mediterana?" Când au ajuns la porțile Romei a zis: "Hai înapoi! Nu lovim și noi ceva în seara asta, nu jefuim?" "Nu. Numai atât am vrut să le arăt, că putem să-i zdrobim." Dar asta e din altă lume. Așa și Lucian Pintilie. Când faci lucruri mari, le faci atât de mari încât devii legendă. Iar tu, care te naști la 20 de ani după el și te cheamă să lucrezi cu el, nu mai contează ce urmează să faci pentru că știi că ești în armata lui, știi că te-a ales.
C.N.D.: Cât timp credeți că legenda lui Lucian Pintilie va rezista în timp?
F.C.: Piramida lui Keops va mai sta în picioare. Noi ne ducem cu prima agenție de turism, dăm doi lei, ne facem poze, mâncăm o banană. Pentru noi, Keops e o interjecție. Milioanele de sclavi, milioanele de muncitori, sutele de ani, nu sunt importante. Pentru noi e important că mâine suntem la avion, acum un foc de tabără, mâncăm în c*i de cămilă, nu venim în genunchi pentru că urmează să vedem Keops.
C.N.D.: Dar această cultură cât îl va ține pe Pintilie viu?
F.C.: Se spune că atunci când mori ești viu atâta timp cât cei care te-au cunoscut mai trăiesc. Lucian Pintilie, o dată cu dispariția ultimului martor din opera sa, va deveni un nume ca, nu știu, Aristița Romanescu, habar n-am. Mă duceam să dau examen și mi-a căzut Aristița Romanescu. "Dom' profesor, vă jur, sincer, nu știu." Și Aristița Romanescu a fost vie, femeie adulată, habar n-am. Lucian Pintilie, odată săvârșit din viață, își menține starea atâta timp cât mai trăiește ultimul recuziter. Nu ne fascina doar pe noi, actorii. Atenție! Dacă dădea cu bagheta în cap lui George Constantin, în sensul magic, păi lumina aia și steluțele, praful ăla de stele, ducea polenul la toată lumea respectivă, pe ultimul, repet, de la costume. O dată cu săvârșirea lui, cei care au fost acolo și vor trăi, vor menține focul. După care, unii care vor trece pe acolo, vor vedea urmele și vor spune aici a fost un foc mare. Din păcate, cinematograful are o perisabilitate extremă. Trebuie să fii un fanatic înrăit să te uiți la Citizen Kane, la Chaplin, la Buster Keaton, la Stanley Kubrick, la oricine face parte din istoria cinematografului. Din păcate însă, cinematograful fiind un obiect de consum extrem, el suferă de perisabilitate extremă. Nu ai cum să te lupți cu ăștia care se duc la Transformers, Spiderman și Avatar.
C.N.D.: Generațiile de "cretini" care se uită de 20 ori la Reconstituirea vor dispărea cu totul...
F.C.: Păi, vrând-nevrând. Dar mergem acolo sus, ne vedem cu toții, stăm frumos în fotolii luminoase. Vine Dumnezeu și zice "Dar la ce căscați gura așa? Mai aveți un bilet în plus?" Ei au mai fost minuni și pe Pământ sau au mai fost minuni tot pe pământ, tot generate de dumneata, că nu se naște un Pintilie sau un Stanley Kubrick sau un Coppola sau... numai în India cred că se nasc 100 pe săptămână de fac ăia 900 de filme pe an. Pe mine nu mă interesează ce se va întâmpla peste 50 de ani cu spectatorii filmelor lui Pintilie. Și nici nu are importanță. Te interesează să te duci să cauți Atlantida? Te interesează să știi dacă există omuleți pe Marte când vezi cât sunt căpșunele? Eu cred că așa și trebuie să se întâmple. Cine îi amesteca vopselurile lui Tițian sau lui Michelangelo știe că a participat la o minune. Noi astăzi, cu aparatul de gât înaintăm și spunem: "Băi, da' crăpătura aia!" "Bă, boule, au trecut 500 de ani!" "Cam mică Gioconda asta!" "Ce e asta? Pieta? Hai să ne luăm niște crocși." Nu ai ce să faci. Eu nu înțeleg lumea de astăzi, dar nu am ce să îi fac și atunci mă refugiez ca Robinson Crusoe în chestiile astea. De asta am și ieșit din casă, de asta am și vrut să vin, am venit azi ca să vorbesc despre Lucian Pintilie.
C.N.D.: Cum a fost posibilă apariția lui Pintilie în cultura asta?
F.C.: Mămica și tăticul sunt importanți. După care, cum să spun, ai remarcat un lucru că a făcut o emisiune cumva și după care toți acei stăpâni din epocă l-au dat afară. Am fost la Moscova în 1987, tot cu teatrul. Am văzut una și am văzut ailaltă. Și la o masă erau bineînțeles și KGBiști și de tot felul. Am întrebat cum e posibil să lăsați teatrul ăsta și filmele lui Koncealovski, Tarkovski, încă îi lăsau. Și mi-au spus că Lenin avea o vorbă: "Bă, obligați-i să mănânce căcat că altfel le luați gâtul, dar dați-le lămâie să le treacă greața." Ce era lămâia? Arta! "La noi în Uniunea Sovietică, mai repede renunțăm la comuniști decât să desființăm Balșoi Teatr sau MHAT-ul." La noi în România s-a plecat după modelul ăsta. E foarte importantă întrebarea ta și realitatea istorică. Ceaușescu a început să se sucească după '80. Deci la venirea lui, în '64 -'65, s-a preocupat să le dea la căpățână ălora bătrâni. A fost viață, tată - '65, '70, '75, '78, '80. S-au făcut filme. Slavă Domnului că Lica Gheorghiu și-a dorit să fie actriță și tac'su i-a făcut studiourile Buftea! Mă întreb dacă Lucian Pintilie rămânea în România ce s-ar fi întâmplat? Mihalkov rămâne în Rusia pentru că se înrolează total în politica Partidului Comunist Sovietic, dar frate-său, Koncealovski, fuge în America, face film, dar puțin. Jiri Menzel face film în țara lui, după cum Fellini a făcut film numai în țara lui, i-au dat un Oscar onorific, după ce a murit. L-au invitat an de an și a știut că nu are ce să facă în America. Ce să facă? Filme cu FBI, cu alergături, cu... A rămas să facă din astea de-ale lui pe aici. Unde ar fi putut trăi Federico Fellini să facă film și să facă ce film în afara Italiei lui? Kusturica mi-a spus într-o emisiune: "Oriunde mă duc, am casă în America, am casă în Franța, pot să stau oriunde. Eu dacă nu mă duc la mine în nămolul ăla balcanic, nu pot să fac film." De aia îi plăcea în România. Balcanii au o chestie pe care dacă o iei pe tălpi, nu ai cum să mai scapi. Nu poți să fii milițianul ăla în niciun film american. Unde ar mai putea fi reprodusă lumea aia din Reconstituirea? Ileana Popovici în slipul ăla din anii '60, sifonul spart în cap, ăștia doi - Găitan și cu Mihăiță, George Constantin în scena aia cu batista pe față, cu ciorapii ăia... unde în altă parte, cu tot respectul? Actorii ăia care, nu se discută, dacă i-a luat Pintilie, erau mari. Anii ăia '60 au venit cu un climat care i-a făcut pe toți ceilalți, de la Andrei Șerban, de la Esrig, Penciulescu, Ciulei, Lucian Pintilie, să creeze. Dacă regimul îi lăsa să facă ce au făcut în anii '60, România era departe. Mai sparge pe ici pe colo un Cannes de-al lui Mungiu. Poți să intri în gura lumii, ca să zic așa, pentru că industria e atentă și vor să vadă și ei ce se întâmplă în cinematografele altor țări. Dar du-l pe Mungiu la Hollywood să facă un film cu niște băieți din Bronx. Nu se duce, mai bine stă trei ani, scrie, se gândește. Balcanii este un loc din care, dacă poți, mulgi bulgări de aur iar Pintilie are seiful plin.