În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Cristi Puiu, care a scris, alături de Răzvan Rădulescu, scenariul filmului Niki Ardelean, colonel în rezervă.
În zilele următoare vă vom oferi alte 5 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici, interviul cu Florin Călinescu aici).
Claudia Nedelcu Duca: Pe genericul de la Marfa și banii ai scris "Mulțumesc domnului Lucian Pintilie pe care îl consider părintele adoptiv al acestui film!" Cum v-ați întâlnit?
Cristi Puiu: În '99 a fost organizat un concurs la Centrul Național al Cinematografiei, un concurs de proiecte. În '98- '99 am fost prins într-un proiect de emisiune pentru Atomic TV. Am preluat o emisiune filmată parțial de Florin Iepan cu un producător de la Timișoara. Nu s-au înțeles. Iepan a plecat din proiect și m-au sunat pe mine să mă întrebe dacă mă interesează. Am zis da și am făcut această emisiune pe care am preluat-o dintr-o fază oarecum incipientă și am dus-o până la capăt, se chema Sub-cult-ura. Lucrul cu acești producători din Timișoara m-a făcut să mă gândesc că aș putea să fac chiar un film dacă depun proiect la CNC. Eu nu cunoșteam pe nimeni aici, în România. În '96 m-am întors din Elveția, m-am reîntors la pictură cu ocazia asta și am zis că la un moment dat o să fac film. Și asta era o ocazie. Am vorbit cu Răzvan Rădulescu, i-am spus că există această posibilitate. Acești producători de la Timișoara erau dispuși să intre în producție cu un film de-al meu. Posibilitatea de a debuta se ivise la orizont. În momentul în care scenariul a fost depus la CNC, pentru că lucrasem o vreme la Antena 1 cu Silviu Stavilă, operator, i-am propus să facă imaginea filmului. Tatăl lui Silviu, Mihai Stavilă, era director financiar la Studioul de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, dirijat de Lucian Pintilie. Și așa scenariul pe care i l-am dat eu lui Silviu a ajuns la Pintilie.
După o vreme, înainte de începerea concursului CNC, m-a sunat Titi Popescu să mă întrebe cum am scris scenariul, că l-a citit maestrul, Lucian Pintilie adică, și că ar vrea să îl cumpere pentru că îl interesează foarte mult. Am zis că pe mine nu mă interesează să vindem, eu vreau să fac filmul. "Foarte bine, Cristi, foarte bine, să nu i-l vinzi, să nu fii de acord, pentru că mai am două scenarii pe care vrea să le facă." Cam așa a fost discuția. Apoi și Mihai Stavilă, tatăl lui Silviu, m-a sunat: "Vrei să faci filmul sau vrei să-l vinzi?" "Vreau să fac filmul!" Pe urmă m-a sunat Pintilie, care m-a întrebat cum am scris scenariul. Cred că l-a sunat și pe Răzvan. Apoi iarăși Titi Popescu voia să știe cine a scris mai mult, care este de fapt autorul. Lucruri pe care le-am considerat la ora aia ca fiind normale pentru un producător care își propune să lucreze cu oameni talentați.
Cert este că nu i-am dat scenariul lui Pintilie și ne-am apucat de lucru. Ne-am întâlnit la un moment dat la Filmex, după ce începusem eu filmările. Producătorii ăștia care au făcut Marfa și banii habar n-aveau de producția de film și ne-au băgat în budă, literalmente, a fost teribil, o experiență de o violență rară, dar probabil că așa trebuia să fie. Nu mă plâng.
M-am întors la Titi Popescu și l-am întrebat ce facem. "Cristi, blindează-te cu hârtii scrise, trimite la secretariat pentru că dacă se ajunge, Doamne ferește, la proces, tu nu ai nicio hârtie care să probeze faptul că tu vrei să faci filmul." În lumea filmului circulau zvonuri legate de vânzarea laboratorului din Buftea și cum că această companie, RO Film - producătorul filmului, era interesată să cumpere laboratoarele. Unii spuneau că vor folosi banii de la CNC, adică banii destinați de fapt filmului meu și filmului lui Andrei Moroșanu Gruzsniczki (care nu s-a mai făcut ulterior). În fine, era anul 1999, anul eclipsei, teribil, beznă totală în mințile oamenilor și toți trăgeau de unde apucau ca să facă un gheșeft oarecare.
Nu știu cum au stat lucrurile în final cu oamenii ăștia de la producție, dar cert este că în vizitele pe care i le făceam lui Titi Popescu și lui Stere Gulea, dar mai ales lui Titi Popescu, ceream ajutorul. Am ajuns și la șeful PNȚ Sector 3, era Convenția Democratică la putere, ca să mă plâng, ca să mă ajute. În fine, povestea e mult mai lungă, nu vreau să zăbovesc pe ea. Cert este că în perioada aia m-am întâlnit de câteva ori cu Pintilie la Filmex. Am stat de vorbă despre fel de fel de chestii, "am stat de vorbă" e un fel de-a spune. Eu eram un mic fără muștar la ora aia, la început de drum, îl ascultam pe Pintilie.
C.N.D.: Când a decis să finanțeze acest film, deschizând astfel drumul tău în lumea cinematografului?
C.P.: Lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa trase la riglă și frumos pavoazat. A fost mai complicat. În momentul în care am terminat filmarea de la Marfa și banii, undeva prin noiembrie 1999, producătorul a venit și mi-a zis: "Îmi pare rău, nu mai sunt bani de film!" Pe generic nu este trecut doar Pintilie, este și Titi Popescu și Stere Gulea. Cu adevărat cei trei m-au ajutat să termin filmul. Am făcut cărare tot mergând între CNC, unde era Gulea la ora aia, și Filmex, unde era Titi Popescu. După patru zile de filmare s-a stricat dubița asta în care protagoniștii noștri petrec mai mult de trei sferturi din film. S-a distrus total motorul. A trebuit să suspendăm filmările, iar eu am vorbit cu Silviu și am zis că ar trebui să ne oprim, să ne întoarcem în primăvară, pentru că mi-era teamă că frunzele se îngălbenesc și o să se vadă. Și atunci m-a sunat Pintilie și a zis: "Nu se poate, dragă, nu se poate! După ce se repară mașina, continui filmările pentru că dacă nu faci chestia asta, ăștia nu o să facă film, o să ți-l blocheze!" Mie mi se părea că nu era chiar așa de dramatic dacă mut filmările în primăvară, dar eu nu știam nimic despre povestea asta cu filmul. Având în vedere că filmam în interiorul mașinii și mașina traversa țara, iar scharful era pe chipurile actorilor, nu pe exterior, era așa, o ceață blurată. Filmările au început pe 24 septembrie 1999, după 4 zile eram pe 28 septembrie, zece zile până au reparat mașina, noi eram în octombrie, mai aveam de filmat și mergeam către noiembrie. Frunzele deveneau tot mai galbene, verdele devenea galben sau roșu. Am zis OK, probabil că așa trebuie făcut dacă intenția mea de a muta filmul în primăvară a născut această reacție în Pintilie și așa am făcut. Am terminat filmările pe 4 noiembrie, interioarele le-am filmat la sfârșit. Și ploua, ploua și totul era transformat. Asta s-a întâmplat grație insistențelor lui Pintilie. În momentul în care producătorul a zis că nu mai sunt bani ne-am oprit, nu mai făceam absolut nimic, așteptam să vină banii, nu se știe de unde puteau veni banii. La un moment dat, Titi Popescu m-a chemat să mă întrebe dacă aș putea să merg la Moscova pentru un casting pentru domnul Pintilie care căuta niște băieți cu vârste între 10 și 12 ani. Făcuseră casting în România, nu găsiseră. Era un proiect la care lucra. Am acceptat, m-am întâlnit cu Pintilie, dânsul m-a invitat la el acasă, mi-a povestit cam ce și-ar dori. Am plecat la Moscova să fac castingul ăsta pe care l-am făcut la studiourile Maxim Gorki. A fost o experiență de 8 zile. Am venit la Pintilie. A fost foarte încântat de rezultat. Cam așa s-a încheiat anul '99. Pe la finalul anului m-a sunat Mihai Lazăr, tot de la Filmex, să îmi spună că Pintilie are disponibilitatea de a face un nou proiect și, dacă am un scenariu, mă poate ajuta cu un al doilea film, dacă ăsta e blocat. I-am zis că n-am, dar am o mulțime de idei și că aș putea să vin cu un sinopsis oricând. L-am sunat pe Răzvan și am scris sinopsisul de la Niki Ardelean. La o săptămână, ne-a sunat să ne spună că lui Pintilie i-a plăcut foarte mult și ne-a întrebat dacă am vrea să scriem scenariul ca să îl facă el. M-a sunat și Pintilie: "Dragul meu, uite, ca să auzi de la mine direct, nu de la domnul Titi. Aș vrea să scrieți scenariul ăsta pentru mine. Facem această înțelegere: voi face eu filmul dacă găsesc bani în Franța, dacă nu, îl faci dumneata cu bani românești. Vă pune domnul Titi Popescu la dispoziție casa de creație de la Cumpătu." Așa am făcut. Am acceptat chestia asta. Tot atunci m-a sunat Titi Popescu: "Cristi, am o veste bună, le luăm filmul ăstora de la RO film. Am fost la negocieri și îl facem noi." Am plecat cu Răzvan la Cumpătu. Am zis că îi dăm scenariul într-o lună. Am mers la Cumpătu de luni până vineri, patru săptămâni. Ne ducea și ne aducea cu mașina, nea Vali. Peste o lună avea scenariul pe masă. În aceeași zi m-a sunat: "Dragul meu, e genial, e genial!" M-am bucurat. Eu nici nu aveam film. Imediat după aceea s-au aranjat toate chestiunile legate de post-producție și am montat filmul Marfa și banii. L-a văzut Pintilie după montaj, i-a plăcut foarte mult. O dată filmul încheiat a fost trimis Berlin. Eu nu mă pricepeam la chestia asta cu festivalurile, că nu mă interesa, după aceea am început să mă interesez și eu și acuma iarăși nu mă mai interesează. A fost trimis la Berlin și nu l-au luat. Pintilie a scris o scrisoare lui Moritz de Hadeln, șef în acel an, în sprijinul filmului, dar tot nu l-au luat. Eu după montaj am avut criza aia, am vomitat sânge, am ajuns în spital pe perfuzii, a fost destul de dramatic și telenovelistic. M-a lovit destul de violent în sănătate și după ce am ieșit din spital m-a sunat Titi Popescu să îmi spună că Pintilie vrea să facă un film și și-ar dori foarte mult să îi fiu asistent de regie. Am zis că nu știu să fac meseria asta. M-am dus la film și i-am zis cu Pintilie că asistentul de regie, first AD, cum se zice astăzi, e o meserie foarte serioasă și e chestie de organizare, trebuie să ai o minte din asta de plutonier major, exagerez, de sergent major. "Dragul meu, eu am nevoie de cineva cu care să discut!"
C.N.D.: Cred că el căuta ceea ce cauți și tu atunci când filmezi - un partener de dialog.
C.P.: Așa e, m-a pus pe generic consilier artistic.
C.N.D.: Și ce l-ai consiliat?
C.P.: Stăteam de vorbă despre fel de fel de lucruri și în general nu eram de acord cu el. Și nici nu aveam nicio jenă să-i spun.
C.N.D.: Poți să dai exemple?
C.P.: Nu pot să vorbesc despre chestia asta, cum nu pot să vorbesc spre foarte multe lucruri. În ciuda faptului că mi se pare important să vorbesc despre Pintilie așa cum l-am cunoscut eu, nu pot să o fac, din decență și din respect. El nu mai este aici pentru a putea spune că, poate, lucrurile nu au stat așa.
C.N.D.: Sunt lucruri pe care le-ai învățat de la el?
C.P.: Ce am învățat de la el? Nu am învățat de la el nimic în mod direct, nimic. Am învățat de la el în mod indirect. Petrecând timpul ăla pe care l-am petrecut la După-amiaza unui torționar pe platou, am mai spus asta, am primit confirmarea absolută a singurătății totale a autorului, a regizorului. Totale. E o chestie pe care eu am trăit-o la Marfa și banii, dar mi s-a părut atunci că e un accident pentru că producția n-a funcționat, pentru că, altfel, în condiții normale de temperatură, presiune, umiditate, lucrurile nu se petrec așa și există colaborare. Nu-i adevărat! Nu poate exista niciun fel de colaborare atunci când există pulsiune creatoare. Ești singur cuc. Am lucrat la După-amiaza unui torționar și am văzut un om torturat, un om care se chinuie cu adevărat și care întâlnește un perete de fiecare dată atunci când transmite un mesaj așa ca un înecat sau caută să întindă o punte către celălalt. Groaznic. Am căutat să fiu alături de el cât am putut și am făcut lucruri cu care nu eram de acord, dar pentru că el mi le-a cerut, le-am făcut.
C.N.D.: Ai spus în repetate rânduri că ai văzut De ce trag clopotele, Mitică? de trei ori.
C.P.: Atunci când s-a întâmplat, nu aveam nicio treabă cu cinemaul. Făceam pictură. A apărut filmul în cinematografe la începutul anilor '90, după ce a căzut Ceaușescu. L-am văzut de trei ori. Am fost cât se poate de entuziasmat de film. Avea legătură cu foarte multe și în primul rând avea legătură cu vârsta mea de atunci. Și acum când îl văd, mă cuprinde așa o duioșie. Dacă e să îl analizez așa cu bisturiul cum o faci cu orice alt film, sunt multe de spus, dar asta e valabil în toate filmele, inclusiv sau începând cu filmele mele.
C.N.D.: De unde vine duioșia despre care vorbești?
C.P.: Eu am crescut în cartier în Balta Albă. Cartierul ăla s-a mișcat în foarte multe feluri. Erau case, erau străzi desfundate, era o mahala. În primul rând din cauza asta, ăsta e motivul pentru care filmul ăla m-a emoționat. Regăseam ceva, deși nu aia era limba pe care o vorbeam noi acolo, dar exista ceva din copilăria mea. Simplu. Nu mă interesa cinemaul. Oricum, nu m-am dus de trei ori să văd Mitică ca să văd cum joacă actorii sau cum e filmat. Mă interesau altele. Eu am fost format de cărți, de povești, de literatură cu precădere. Filmul a venit ulterior. Povestea mă interesa, are un anumit tip de vizual care mi-a amintit mie de Balta Albă, Chitila, unde aveam niște rude, Berceni la mamaia și tataia. Recunoșteam o lume, o textură a lumii, un soi de murdărie fertilă, ca să zic așa. Nu era ceva rău. Nu găsesc că e ceva urât, cu adevărat urât.
C.N.D.: În momentul în care ai aflat că scenariul tău a ajuns prin Mihai Stavilă la Pintilie, aveai emoții că îți citește el scenariul?
C.P.: Omul ăla care citea scenariul nostru era omul care făcuse Reconstituirea. Nu omul care scrisese Reconstituirea, ci omul care făcuse Reconstituirea. Pentru mine, Pintilie este autorul acestui film. Ăsta este filmul care m-a mișcat pe mine. La sfârșitul studiilor, pentru că trebuia să scriu un text pentru lucrarea de licență, am fost tentat să scriu și să și fac un documentar care să se cheme Lucian Pintilie: une reconstitution (restitution), un balet de prost gust, dar mă interesa să vorbesc despre Reconstituirea. Nu am făcut-o pentru că mi-a fost jenă să bat la ușa lui, sunt destul de pudic. Așa am fost crescut. Nu pot să dau buzna peste oameni. Și nu am făcut-o. Atât de important era filmul ăsta pentru mine și a rămas important. Și iarăși trăiesc niște emoții. Filmul ăla este undeva filmat prin '68 și eu sunt născut în '67. Probabil că ceva din atmosfera sonoră a lumii ăleia sau textura lumii ăleia a rămas. Era prezent și în copilărie pentru că mă mișcă până la lacrimi din motive care nu au legătură cu jocul actorilor.
C.N.D.: Revezi filmele lui Pintilie cu plăcere, le revezi periodic?
C.P.: Când mi se întâmplă să vreau să văd, mă uit ca la orice alte filme la care mă uit cu plăcere. Vezi, revezi, citești, recitești. E un exercițiu foarte util. Te uiți în albumul de familie din când în când nu pentru că îți propui, dar cumva, ca din întâmplare, dai de o fotografie și te întorci. Un gând te trimite acolo sau moartea unui părinte sau a cuiva apropiat te îndeamnă să te uiți în albumul de familie sau să citești niște cărți pe care nu le-ai mai deschis de foarte multă vreme. Așa se întâmplă și aici. Nu a fost o relație de tip maestru-discipol. Nu a fost asta. Am avut un maestru în cinematografie și el a rămas - Cassavetes.
C.N.D.: La Pintilie cum te raportezi?
C.P.: Ca la un frate mai mare care a făcut film înaintea mea, care a făcut Reconstituirea, care e un model. Și e model pentru că are o cadență justă.
C.N.D.: Pe care nu o regăsești în celelalte filme ale lui?
C.P.: Nu. Nu, celelalte sunt inegale toate.
C.N.D.: În afară de fratele mai mare, cum mai e Pintilie cineastul pentru tine?
C.P.: Un om torturat. Foarte torturat. Foarte chinuit. Un om în suferință.
C.N.D.: Nu sunt așa toți marii creatori?
C.P.: Nu.
C.N.D.: Dacă ar fi să îl definești pe Pintilie, care ar fi primele cuvinte pe care le-ai folosi?
C.P.: Ca pe un regizor de teatru care încerca să facă filme și nu i-a ieșit.
C.N.D.: Reconstituirea?
C.P.: În Reconstituirea și în multe fragmente din celelalte filme, dar nu închegat într-un film. În primul rând îl văd ca pe un frate mai mare, un frate cu care te cerți, de care te desparți. Și pentru o bună bucată de vreme o confirmare importantă a faptului că se poate face film în România.
C.N.D.: Chiar dacă ceea ce a făcut, din punctul tău de vedere, nu e film sută la sută?
C.P.: Este Reconstituirea, așa cum la Gulea este Moromeții 1, așa cum la Iosif Demian este O lacrimă de fată, așa cum se întâmplă să fie Secvențe pentru Tatos sau Croaziera lui Daneliuc care este o capodoperă, în opinia mea. Dar ceva se întâmplă și lucrurile se debalansează, se strică, era o altă epocă, era altă lume, cu siguranță mult mai greu de făcut film.
C.N.D.: Mă întorc pentru că mi se pare foarte frumos că îl privești ca pe un frate mai mare.
C.P.: Zic că este un frate pentru că există o legătură dincolo de teritoriul ăsta al cinemaului. După ce am terminat copia standard la Marfa și banii, am mai făcut o proiecție. A văzut filmul și m-a sunat după câteva zile și mi-a zis: "Dragul meu, am două bilete la Hamlet-ul lui Liviu Ciulei. Vrei să vii cu mine?" Și am zis da! Nu puteam să zic că nu pot sta la teatru, îmi trece os prin os, mă omoară teatru. M-a sunat în ziua spectacolului și mi-a zis: "Dragul meu, crezi că putem să ne vedem mai devreme cu o jumătate de oră? Aș vrea să discut ceva cu dumneata." Și am zis: "Sigur!" Ne-am văzut în fața teatrului la Izvor. "Haide să facem câțiva pași." Am luat-o pe marginea Dâmboviței. Și a zis: "Am o rugăminte la dumneata, aș vrea să scoți mulțumirile alea de la sfârșit." "De ce? Vă deranjează?" "Nu, dar nu e bine pentru dumneata, pentru că o să zică că ești din gașca lui Pintilie și o să ai foarte mult de suferit din cauza asta." I-am zis că nu mă interesează lucrul ăsta. "Domnul Pintilie, pentru mine așa s-au întâmplat lucrurile. Dacă nu ați fi fost dumneavoastră, nu aș fi făcut filmul, ar fi rămas acolo în cutie cine știe cât. Singura relație pe care am văzut-o este asta de părinte adoptiv, de tată adoptiv. Mi se pare important să fiți acolo pe generic și să spun asta în mod explicit, la fel cum Titi Popescu și Stere Gulea m-au ajutat. Găsesc că este foarte important să fiți acolo și dacă ăsta e singurul motiv, o să păstrez asta pe generic." "Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că spui vorbele astea, dar am vrut să știi cum văd eu lucrurile. Îți mulțumesc!"
C.N.D.: A avut dreptate?
C.P.: Eu nu sunt atent la lucrurile astea. Nu știu ce era Buftea pe vremea lui. El a avut niște clash-uri cu Nicolaescu care la ora aia era în plină formă și lua decizii la CNC. Nu știu cine era Nicolaescu și nu știu cine erau oamenii cu adevărat puternici acolo, dar știu că exista această rivalitate.
C.N.D.: Ce te mai leagă, dincolo de lumea cinemaului, de Lucian Pintilie?
C.P.: Îmi plăcea că era om Pintilie. Pintilie la filmare mânca parizer. Mihai Lazăr, directorului filmului, se ducea într-un loc, nu mai știu unde prin București ca să îl cumpere. Nu orice parizer, era un parizer anume, trebuia să fie și puțin umed, nu uscat. Își punea o bucată de pâine și, nu știu, 7 felii de parizer și iar o bucată de pâine, era parizer cu pâine, nu pâine cu parizer. A spus o dată: "Dragul meu, dacă în România e posibil să fie parizerul ăsta, înseamnă că nu e totul pierdut." Atât de mult îi plăcea parizerul și el asta mânca: parizer, pâine, parizer. Nu era așa o rană vie, avea foarte mult umor.
C.N.D.: Cei cu care am povestit îl definesc ca pe un om inteligent, informat, cu o cultură care uneori era inhibantă.
C.P.: Era cu adevărat singurul om cu care puteam să vorbesc despre cinema fără subtitrare. Înțelegea, dar ceea ce înțelegea nu erau lucruri legate de cinema, erau lucruri legate de procesul creator. E o mare diferență. Poți vorbi despre cinema și cu cineva suficient de deschis la minte, dar care este, să zicem, bucătar care își propune să creeze acolo miracolul pentru că ești pe același teritoriu. Este infinit mai utilă discuția pe care o ai cu cineva preocupat de creație în mod genuin, decât orice discuție pe care ai putea-o avea cu cineva validat cultural. Validările culturale sunt foarte periculoase. Ce înseamnă ele de fapt? Că oamenii de la ora aia, din prezentul ăla, apreciază ce ai făcut tu. Dacă se întâmplă lucrul ăsta, e semn rău, înseamnă că faci parte deja din trecut. Dacă vorbim despre creație și creativitate, vorbim în mod obligatoriu de explorarea unor teritorii necunoscute, acolo unde nimeni nu a pus piciorul. Și atuncea da, pentru cei mai mulți tentați să repete la nesfârșit același gest, Pintilie apărea ca o inteligență ieșită din comun, dar nu era inteligență, era pulsiune creatoare care făcea să apară așa. Oamenii trebuie să pună un nume. Nu era inteligent, el era animat de această pulsiune creatoare.
C.N.D.: După ce îi vedeai filmele, vorbeați despre ele? Îi spuneai ce nu ți-a plăcut?
C.P.: Am zis să taie și să scoată, să taie și să scoată. Unele au ajuns la destinație, altele n-au ajuns la destinație. Aveam niște discuții cât se poate de argumentate și, la fel cum se întâmplă cu absolut orice om care e prins în cleștele ăsta al lucrului la propriul film, își apăra fortăreața și întotdeauna a făcut-o cu maximă îndârjire. Și eu fac la fel.
C.N.D.: Și cum l-ai convins să scoată?
C.P.: Nu mă interesa să îl conving. Mă interesa să nu mint. Cine sunt eu să conving?
C.N.D.: Ai spus că uneori ajungea să scoată câte ceva.
C.P.: Oare e bine că le-a scos? Eu spun ce s-a întâmplat. Eu nu pot spune: "Domnule, ce am zis eu a fost bine, iată dovada, l-a scos!" Azi e o prostie. Cum să spui așa ceva? Nu știi niciodată, de fapt, pentru că operezi cu foarte multe necunoscute. Asta o poate spune orice om care e prins într-un proces autentic, nu o ficțiune, nu o mimă, nu o aflare în treabă.
C.N.D.: Ai putea să spui ce i-ai cerut fără să ai sentimentul că trădezi sau divulgi lucruri pe care nu și-ar fi dorit să le spui?
C.P.: Nu îți forța norocul.
C.N.D.: Nu mi-l forțez, încerc...
C.P.: De exemplu, turnurile din Niki Ardelean. În 2000 erau, nu se petrecuse 9/11. Turnurile alea nu erau în scenariu, el le-a adăugat. La fel cum a adăugat porumbelul ăla. Și am foarte multe de comentat la distribuție, dar e firesc. Am dreptate? N-am dreptate? Nici măcar nu știm dacă am dreptate sau n-am dreptate, dar e poziția mea. Și în tot cazul, atunci când lucrezi la un scenariu pe care apoi îl cedezi unui regizor știi din capul locului, dacă nu ești tembel, că filmul lui nu se va suprapune peste filmul tău. N-are cum. E multă suferință aici. E foarte multă suferință aici. Cedezi, întorci spatele și pleci. Probabil că există în lume scenariști care nu văd filmele. Întâlnirea fericită cu un regizor se întâmplă foarte, foarte rar. Sunt câteva cazuri și chiar și atunci oamenii se rețin, nu vorbesc până la capăt din pudoare și din respect. Dacă Jean-Claude Carrière ar fi vorbit până la capăt despre relația pe care a avut-o cu Buñuel, cred că ar fi spus lucruri foarte dureroase pentru Buñuel. La fel Buñuel dacă ar fi vorbit până la capăt despre Jean-Claude Carrière. O relație între doi oameni e o relație cu multe asperități, dacă ăia sunt oameni, dacă sunt cârpe nu se simte, dacă sunt oameni, înseamnă că au o viziune personală despre multe lucruri și există frecușuri. E imposibil să fie altfel, ceea ce face și frumusețea relației.
C.N.D.: Vrei să vorbești despre filmele lui și ce înseamnă pentru cinematografia de la noi?
C.P.: Pentru toți regizorii, cel puțin regizorii din generația mea, Reconstituirea este o bornă, un reper absolut. Poate mai puțin pentru Nae Caranfil, el are această problemă cu Reconstituirea, dar nu-i bai, nici nu trebuie notițe de subsol aici, înțeleg perfect. Dincolo de Reconstituirea e un carnet destul de gros de crochiuri, de eboșe cu filmele celelalte.
C.N.D.: Necesare sau nu?
C.P.: Dacă ele există, înseamnă că au fost necesare.
C.N.D.: Regreți vreunul dintre conflictele pe care le-ai avut cu Pintilie? Simți că a fost degeaba?
C.P.: Toate au fost degeaba, oricum.
C.N.D.: Cum degeaba? Tu ți-ai spus punctul de vedere, n-ai mințit.
C.P.: Să spui adevărul este o obligație morală.
C.N.D.: Oricât de tare ar durea adevărul respectiv?
C.P.: Adevărul nu doare. Ce doare este orgoliul din mintea celui care îl primește. Aia doare. Adevărul este dragoste.
C.N.D.: Care e cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care i-ai făcut o lui Pintilie?
C.P.: I-am dat portretul lui Zoe (cea mai mică dintre cele trei fete ale lui Cristi Puiu - nota LiterNet) o fotografie pe care i-am făcut-o cadou.