În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Mariana Mihuț, care a jucat în filmele De ce trag clopotele, Mitică? și Balanța.
În zilele următoare vă vom oferi alte 3 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici, interviul cu Florin Călinescu aici, interviul cu Cristi Puiu aici, interviul cu Victor Rebengiuc aici).
Claudia Nedelcu Duca: Nicolae Manolescu spunea la un moment dat că rolul pe care l-ați avut în De ce trag clopotele, Mitică? este rolul vieții Marianei Mihuț, e adevărat?
Mariana Mihuț: Nu știu dacă numai acesta este rolul vieții mele, dar faptul că am lucrat cu Lucian și am lucrat mult și foarte bine cu el și cu toate echipa de filmare a fost un mare cadou pe care eu l-am primit de la soartă și de la Dumnezeu și de la Lucian Pintilie. M-am bucurat foarte tare! Nu știu de ce m-a ales el pentru Mița Baston, dar sunt foarte fericită, cu atât mai mult că eu habar n-aveam că pot să joc un asemenea rol. De altfel, cu Lucian, Victor [Rebengiuc] a spus odată un lucru foarte adevărat: că el cu Lucian ar juca și Julieta și chiar așa ar fi fost. Putea să joace orice, și eu la fel.
C.N.D.: Cum ați construit acest personaj?
M.M.: În primul rând, el își cunoștea foarte bine actorii. A venit să mă vadă în toate spectacolele. Cred că s-a hotărât pentru mine în Mița Baston, după ce m-a văzut în Mașa din Pescărușul pus de Liviu Ciulei. A venit la o repetiție și l-am auzit râzând la un moment dat, cred că în momentul ăla s-a hotărât să mă ia pe mine pentru Mița Baston. A fost minunat pentru că toată perioada aceea, nu numai pentru mine, pentru toată echipa de filmare, a fost o sărbătoare. A fost foarte multă muncă, am așteptat mult lumina de regim. S-a creat ceea ce se cheamă o echipă foarte bună de lucru. Și după aceea, când ne întâlneam, după ani de zile, ne spuneam replici din film. Pentru filmul ăsta s-a repetat ca la teatru. Toată lumea ne întreba de ce faceți atâtea duble, la Nicolaescu e pac, pac și gata, nu era nevoie de atâtea repetiții. După ce au văzut cum ies filmările, ne-au dat dreptate și ne-au lăsat să repetăm, nu ne-a mai grăbit nimeni. A fost o perioadă fericită din viața noastră și ne-am dorit din suflet să se mai repete. Lucian, pentru noi, în afară de relațiile de regizor-actori, a fost un foarte bun prieten. Și cu el și cu Clody [Bertola, soția lui Lucian Pintilie din 1965, până în 28 decembrie 2007], ne petreceam unele sărbători împreună și eram fericiți că suntem prieteni. Îl sunam oricând pe Lucian ca să îi cer sfatul în te miri ce problemă. A văzut absolut toate spectacole în care jucam noi și asta numai un prieten foarte bun o face și un regizor care este pasionat. Eu cred că el pentru asta s-a născut, pentru regie. Am stat la toate repetițiile de la Revizorul. Am stat în sală pentru că nu se putea să pierzi un asemenea spectacol, nu se putea să nu vezi cum se naște o capodoperă sub ochii tăi, în fața ta. Era o imensă lecție de teatru. Ăsta este unul din marile regrete, că nu s-au filmat repetițiile, nu numai ale lui Lucian, ci ale tuturor marilor regizori cu care am lucrat: Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu. Ar fi trebuit să rămână undeva exemplele a ce înseamnă un mare regizor, ce înseamnă să se nască un mare spectacol de teatru, ce înseamnă să răspundem ca actori unor lucruri ciudate la care nu ne-am fi gândit niciodată până atunci și să ni se pară că am găsit forma cea mai extraordinară de exprimare la care el te ajuta să ajungi. Nu aș fi crezut niciodată că eu pot să joc Mița Baston!
C.N.D.: Propunerea aceasta extrem de realistă și de frustă în abordarea personajului nu v-a speriat la început?
M.M.: Eu nu știam ce mă așteaptă, dar tot ce venea din partea unui mare regizor ca Pintilie nu era decât un lucru minunat și trebuia să ajungi să înțelegi ce era de fapt și unde vrea el să ajungă. O singură dată m-am îndoit pentru că mi-a fost frică de ceva într-o zi de filmare foarte, foarte grea. Atunci m-am îndoit. El a simțit lucrul ăsta și ne-am certat. A văzut că mi-e frică, a întrerupt filmarea și am stat de vorbă.
C.N.D.: Cum a făcut să vă tempereze aceste frici, aceste emoții puternice care vă îndepărtau probabil de esența personajului?
M.M.: Lucrând și făcându-mă pe mine să înțeleg ce își dorește cu adevărat, despre ce este vorba. Când am reluat aceeași scenă a ieșit foarte bine. Ieșise și soarele afară, ieșise și soarele pe platou și a fost o fericire totală! Am tras noi vreo 15 duble, dar toate au ieșit foarte bine. Nu îmi mai era frică.
C.N.D.: De unde izvora această putere a lui Pintilie de a vă convinge că drumul pe care vi-l propune este cel potrivit? Cum vă convingea să mergeți pe drumul ăla care, de cele mai multe ori, pare să fie o Golgotă?
M.M.: Este o Golgotă, dar era un regizor genial. Își cunoștea foarte bine scenariile, lucra la ele până le perfecționa și după aceea știa foarte bine ce vrea. Avea niște simțuri deosebite, intuia talentul, intuia ceea ce poate să facă un actor.
C.N.D.: De unde izvorau energia și răbdarea de a-l urma în cea de-a 20-a dublă?
M.M.: De la el. "Hai să mai facem o dată. Fii atentă că acolo poate că trebuie să faci așa." și încercam, făceam mici lucruri noi, reîmprospăta mijloacele, dar nu te plictisea niciodată pentru că de fiecare dată căuta să fie și mai profund și mai adevărat și mai cum vrea el. De asta eu am stat în sală foarte multă vreme la Revizorul ca să învăț, să îl cunosc și eu pe el, să văd cum naște o situație în Revizorul. Era un uriaș talent iar această profesie era una pentru care se născuse.
C.N.D.: Cum credeți că a ajuns să fie regizorul despre care vorbiți?
M.M.: Avea de toate. Era și caracterul lui și pregătirea lui și felul lui de a privi viața, profesia asta și lucrurile care se întâmplau în jurul nostru. Era un om realist, critic cu ce vedea și foarte talentat. Dintre toți regizorii cu care eu am lucrat până acum și nu sunt puțini, el era cel mai special dintre toți și cel mai talentat.
C.N.D.: Cum a momentul primei întâlniri cu Lucian Pintilie?
M.M.: Ne-am întâlnit când eu nu eram la Teatrul Bulandra. El m-a adus pentru Revizorul, m-am întâlnit în cabina lui Victor. Îl așteptam pe Victor să vină. Eu înainte făcusem la televiziune, aici în strada Moliere, Idioata de Marcel Achard, Letiția Popa a fost regizor. El a văzut spectacolul ăsta televizat și mi-a spus că ăsta e genul de teatru care lui îi place foarte mult. Atunci m-a chemat pentru Revizorul și m-am mutat la Bulandra datorită lui. Vedea talent acolo unde el considera că este și știa să amplifice talentul ăsta. Știa să te ajute să treci peste orice fel de inhibiții, peste orice fel de idei preconcepute, peste frici, conta doar adevărul care trebuia căutat în situația respectivă.
C.N.D.: Ați fost alături de el și la Revizorul și la De ce trag clopotele, Mitică?, două proiecte de-ale lui Pintilie care au avut un destin extrem de vitregit.
M.M.: Sper că nu eu i-am purtat ghinion! L-a costat imens interzicerea lor. A suferit ca un câine. Revizorul ar fi fost valabil și în ziua de azi, cu altă distribuție, evident, dar s-ar fi putut juca zeci de ani pentru că era un spectacol extraordinar de bine gândit, de bine simțit, avea umor, avea... pitici, avea monștri, avea oameni. Avea o bancă pe care încăpeau numai șase funduri de bărbați și al șaptelea se înghesuia și el pe banca aceea, tot timpul trebuie să cadă câte cineva și imediat venea altcineva, altă notabilitate a orașului ca să îi ia locul. A făcut din scena asta, dintr-o bucățică de blană și șapte personaje, un moment extraordinar. Un alt moment extraordinar era scena cu piticii care îl adorau pe Pintilie și unul din ei, Nicu, dacă nu îi spunea Pintilie să plece acasă, stătea în teatru și azi. Toate erau momente foarte puternice și de haz, dar și tragice. De pildă, servitoarea primarului, o actriță absolut minunată, Vali Voiculescu, era surdo-mută. Toma [Caragiu], care era primarul, și ea aveau un limbaj comun de un tragicomic absolut extraordinar. După aceea era sosirea revizorului căruia i se arătau toate frumusețile orașului și piticii care cântau... Eu nu pot să povestesc suficient de bine cât de bun și cât de genial era spectacolul. Și-au adus toți contribuția la cea ce a fost Revizorul, un eveniment teatral aproape unic.
C.N.D.: Cum a fost interzicerea spectacolului pentru toți acești oameni care au lucrat la el?
M.M.: Ca atunci când îți moare cineva foarte drag. Ca atunci când ți se face o foarte mare nedreptate. Au alungat din țară un om care ar fi putut crea pentru teatru. Revizorul ar fi fost un exemplu de spectacol care, dacă nu s-ar fi interzis, ar fi crescut și calitatea celor care l-ar fi văzut. Să omori din fașă o capodoperă este un lucru atât de trist, comparabil cu marile orori care s-au întâmplat în istorie. Pentru noi a fost o mare, o foarte mare nedreptate pentru că știam că jucăm într-un spectacol capodoperă. Să interzici un asemenea eveniment la care s-a muncit luni de zile și care a ieșit atât de bine, a fost dureros!
C.N.D.: Câtă libertate de a-ți exprima aceste dureri exista? Pintilie era unul dintre cei mai vehemenți oponenți ai sistemului din perioada respectivă, avea puțini oameni alături în aceste lupte, cum a fost în acest caz?
M.M.: Toți din distribuție am semnat o scrisoare. A fost cumplit. L-au alungat pe Pintilie din țară, i-au dat imediat pașaport să plece în lume, unde o vedea cu ochii, unde o ști, numai să nu stea în țară. S-au întâmplat, în vremea aceea, nedreptăți. Am pierdut șansa de a lucra cu Ciulei, care a plecat și el, de a lucra cu Pintilie, erau amândoi regizorii Teatrului Bulandra. Teatrul n-a murit, dar a fost amputat de oamenii cei mai importanți: Ciulei care era directorul și Pintilie, regizorul și prietenul lui. De fapt, toți eram buni prieteni acolo.
C.N.D.: V-ați reîntâlnit pe platou la De ce trag clopotele, Mitică??.
M.M.: Îi fusese dor de România și de film și de lucrul cu noi, actorii. Mi-a spus de la început ce vrea să obțină cu acest personaj și unde trebuie să ajungă, pentru ca asta este lumea și acesta este personajul, așa gândește ea, așa iubește ea, până ajunge în "cremenal", se aruncă sau cade de nu știu unde. În asemenea iubiri nu te amesteci, îi mulțumești lui Pintilie și faci ca el. În asta constă genialitatea lui, în felul în care reușea să convingă un actor să ajungă acolo unde voia el. Dacă nu, probabil că l-ar fi schimbat.
C.N.D.: Cu ce lecții de teatru și de cinema ați plecat după aceste întâlniri cu domnul Pintilie?
M.M.: Esențiale. După aceea, foarte multă vreme, nu am mai vrut să spun replici idioate. Înseamnă mult să lucrezi cu un regizor mare și cu un om care face el orice fel de sacrificiu pentru arta sa. Tu ești de acord cu el și nu numai că ești de acord, dar îl și admiri foarte mult. Nu oricine îți dă o indicație este și în stare să te facă să crezi, să ajungi acolo unde vrea el. A fost un noroc teribil pentru generația mea să întâlnească asemenea creatori. Au fost mari întâlniri care îți dau atât de mult încât începi să ai pretenții de la tine. Dacă ai întâlnit asemenea creatori, trebuie să arăți că ai primit și că ai învățat ceva de la ei. Și nu numai că Lucian a fost un imens creator și un regizor unic, dar a fost și un prieten extraordinar, o calitate umană rar întâlnită. Este un mare noroc pentru un actor să întâlnească asemenea personalități.
C.N.D.: Care sunt cele mai frumoase discuții pe care le-ați avut?
M.M.: M-am băgat, odată, într-o discuție de-a lui cu Victor despre nu știu ce rol și l-am întrebat ce crede despre mine ca actriță și mi-a spus: "Lasă-ne în pace! Dacă tu crezi că ești Fecioara Maria, tu chiar ești Fecioara Maria!" Mi s-a părut că e cel mai frumos lucru pe care l-am auzit în viața mea.
După ce a văzut Regele Lear în regia lui Andrei Șerban m-a sunat. Andrei Șerban a avut curajul să facă o distribuție total feminină. Nu am crezut că va funcționa, dar mi-a plăcut nebunia din propunere. Eu nu jucam un bărbat, jucam un părinte. Cred că după câteva minute oamenii înțelegeau și apreciau propunerea. Când știam că Pintilie era în sală, jucam al naibii de emoționant. După Lear(a) mi-a spus că am creat al treilea gen. L-am luat ca pe un compliment. Am pierdut un foarte bun și mare prieten. Au pierit. Au plecat niște mari și foarte iubiți prieteni, iar lipsa lor se simte în suflet și le duc dorul.